Recusal Challenge and Successive Appeals in Civil Partition Case Held Inadmissible and Abusive

Recuzarea tuturor judecătorilor unei instanţe judecătorești. Încheiere de respingere a cererii de recuzare. Recurs inadmisibil.

Revizuirea deciziei instanţei supreme de respingere a recursului. Cerere respinsă. Recurs inadmisibil

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Incompatibilitatea, abţinerea și recuzarea judecătorilor. Hotărâri de admitere sau respingere. Căi de atac. Revizuire. Căi de atac

Index alfabetic : Drept procesual civil

- recuzarea judecătorilor

- revizuire

- recursuri inadmisibile

C.proc.civ., art. 34, art. 328

Conform art. 34 C.proc.civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul, recursul – împotriva încheierii – fiind, deci, inadmisibil.

Este inadmisibil și recursul declarat împotriva deciziei de respingere a cererii de revizuire a deciziei prin care s-a considerat inadmisibil recursul, fiind aplicabile, în acest caz, dispoziţiile art. 328 C.proc.civ.

În ambele cazuri, formularea de cereri și exercitarea de căi de atac, în mod repetat, în afara sistemului determinat de legea procesuală civilă, constituie un abuz de drept, o exercitare a drepturilor procesuale în alte scopuri decât cele în considerarea cărora au fost edictate.

I.C.C.J., Completul de 9 judecători

decizia nr. 326 din 5 decembrie 2005

Prin încheierea din 28 octombrie 2002, Judecătoria Sectorului 2 București a luat act de renunţarea reclamantei D.D.V. la judecarea cererii privind partajarea bunurilor comune.

Împotriva acestei încheieri reclamanta a declarat recurs.

La termenul din 27 februarie 2003, reclamanta a formulat cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului București.

Prin încheierea din 27 martie 2003, Curtea de Apel București, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr.2388 din 24 martie 2004, a respins recursul declarat de petentă, împotriva încheierii menţionate, ca inadmisibil.

Împotriva acestei decizii, D.D.V. a formulat cerere de revizuire, invocând cazurile prevăzute de art.322 alin.1 pct.5, 6, 7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă.

Prin decizia nr.5740 din 20 octombrie 2004, Secţia civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie a respins cererea de revizuire, reţinând că prin hotărârea a cărei revizuire se cere nu a fost soluţionat fondul.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, revizuenta a declarat recurs, invocând dispoziţiile art.328 alin.1 și 2 și art.322 pct.3 din Codul de procedură civilă.

Recursul este inadmisibil.

Prin art.129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art.126 din legea fundamentală, a fost statuat principiul potrivit căruia părţile interesate pot apela la protecţia judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul sistemului procesului civil, prin care a fost reglementat dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicţie.

Realizând o armonioasă proporţionalizare între imperativul stabilităţii raporturilor juridice civile și cerinţa aflării adevărului, legea procesual civilă a reglementat și posibilitatea reconsiderării situaţiei juridice prezumată ca autentică prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ce are ca atribut specific și exclusiv autoritatea de lucru judecat, prin exercitarea căilor extraordinare de atac în condiţii precis și limitativ determinate.

Această reglementare are aptitudinea de a satisface exigenţele noii perspective asupra justiţiei, generate de art.21 din Constituţia României, art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale și art.2 din Protocolul Adiţional nr.7 la Convenţie.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceleași pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.

Totodată, aceleași exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau căi de atac exercitate în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

Astfel, prin considerentele hotărârii din 27 iunie 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că protecţia drepturilor prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale este condiţionată de următoarele:”Litigiul trebuie să fie autentic și serios. El trebuie să se refere nu numai la existenţa reală a dreptului, dar și la scopul și modul de exercitare al acestuia. În plus, rezultatul procedurilor trebuie să fie în mod direct decisiv pentru dreptul civil în cauză”.

Prin urmare, formularea de cereri și exercitarea de căi de atac, în mod repetat, în afara sistemului determinat de legea procesual civilă, constituie un abuz de drept, o exercitare a drepturilor procesuale în alte scopuri decât cele în considerarea cărora au fost edictate.

Așadar, cu referire la dispoziţiile art.21 din Constituţia României, instanţele de judecată se pot pronunţa exclusiv în situaţia invocării de către partea interesată – sau cu legitimare procesuală legală, a unui drept protejat de lege și prevăzut cu acţiune în justiţie, în limitele stabilite de legea procesuală.

Excede așadar funcţiei justiţiei și raţiunii de a fi a acesteia, tranșarea unor simple nemulţumiri, nesusţinute de realitatea exterioară, neprotejate de dreptul substanţial și în afara condiţiilor determinate de legea procesuală.

În cauză, petenta a exercitat un recurs și apoi a formulat o cerere de revizuire împotriva unor hotărâri judecătorești nesupuse acestor căi de atac.

La data de 4 noiembrie 2004, petenta a declarat un nou recurs, împotriva acestei din urmă hotărâri, prin care s-a constatat caracterul inadmisibil al cererii de revizuire a deciziei prin care recursul, declarat de aceeași parte împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, a fost respins ca inadmisibil.

Această din urmă decizie nu se încadrează între hotărârile judecătorești stabilite prin art.299 din Codul de procedură ca fiind supusă recursului.

Prin urmare, se constată a fi neîndeplinită una din condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea recursului, respectiv existenţa unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă de reformare pe această cale.

Ca atare, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţie se constată a fi întemeiată.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepţiei, Curtea a respins recursul ca inadmisibil.