Non-appealability of court transfer decisions under Civil Procedure Code and limits of judicial review

Strămutarea pricinilor. Inadmisibilitatea recursului împotriva hotărârii de soluţionare a cererii de strămutare.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Strămutarea pricinilor. Inadmisibilitatea recursului împotriva hotărârii de soluţionare a cererii de strămutare.

Index alfabetic. Drept procesual civil.

- Strămutarea pricinilor.

- Recurs inadmisibil.

C.pr.civ. art. 37-40.

Hotărârea de soluţionare a cererii de strămutare a unei pricini nu este supusă niciunei căi de atac, conform art. 40 alin. 4 C.pr.civ., fiind inexactă susţinerea că prin această reglementare se încalcă prevederi constituţionale sau drepturile prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale.

Î.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.161 din 6 iunie 2005.

Prin încheierea nr.465 din 25 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie-Secţia civilă și de proprietate intelectuală a admis cererea formulată de T.A., T.M., T.D. și a strămutat judecarea procesului civil ce formează obiectul dosarului nr. 11763/2004 al Judecătoriei Buzău la Judecătoria Brașov.

Împotriva acestei încheieri, Parohia Cândești a declarat recurs.

Recurenta a arătat că petenţii care au solicitat strămutarea judecării cauzei sunt locuitori ai municipiului Brașov și, prin urmare, instanţele de pe raza Curţii de Apel Brașov ar putea fi subiective.

În consecinţă, fără a se opune strămutării judecării cauzei civile, recurenta a arătat că ar prefera ca procesul civil să fie judecat pe raza Curţii de Apel Galaţi.

Recursul este inadmisibil:.

Dând eficienţă principiului constituţional stabilit prin art.129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesuale, precum și a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art.21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, legea procesual civilă a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situaţii identice.

Revine așadar părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care Secţia civilă și de proprietate industrială a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie s-a pronunţat asupra unei cereri de strămutare a judecării unei cauze civile.

În raport cu dispoziţiile art.299 din Codul de procedură civilă, cu referire la art.282 alin.2 din același cod, împotriva încheierilor nu se poate face recurs decât odată cu fondul.

De la regula generală menţionată, legea procesual civilă a prevăzut o singură excepţie, de strictă interpretare, care nu privește încheierile prin care se soluţionează cererile de strămutare a judecării cauzelor.

Mai mult, prin art.40 alin.4 din Codul de procedură civilă s-a prevăzut expres că hotărârea asupra strămutării nu este supusă nici unei căi de atac.

Or, recunoașterea unei căi de atac în cazuri neprevăzute de legea procesual civilă sau, mai mult, contrar dispoziţiilor sale, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora și, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepţia pusă în discuţie se constată a fi întemeiată.

Este de reţinut că textul menţionat nu încalcă nici una din prevederile constituţionale sau drepturile prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale.

Astfel, atât Curtea Constituţională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunţat constant, cu referire la accesul liber la justiţie, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuiește, fără a însemna accesul, în toate situaţiile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege,deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul care, în considerarea unor situaţii diferite, instituie reguli deosebite, aceleași însă pentru persoane aflate în situaţii identice. Prin urmare, regula menţionată și anume că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau grup social de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.

Așadar, în raport de dispoziţiile art.126 alin.2 și 129 din Constituţia României, precum și ale art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit căreia hotărârea prin care instanţa competentă se pronunţă asupra cererii de strămutare a judecării cauzei nu este supusă nici unei căi de atac, în considerarea faptului că prin aceasta instanţa nu se pronunţă asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea irevocabilă a cauzelor civile, antrenând și, aspect ce nu poate fi neglijat, cheltuieli suplimentare pentru justiţiabili.

Pe de altă parte, cum instanţa sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei nu examinează și nu se pronunţă asupra fondului litigiului dedus spre soluţionare instanţei competente, nu s-ar putea reţine cu temei nici știrbirea în acest mod a dreptului constituţional, preluat în legea procesuală, a dreptului la apărare care, în fapt, se realizează în integralitatea conţinutului său constitutiv cu prilejul judecării în fond și căi de atac a cauzei.

În realitate, faptele și împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunţe instanţa sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei nu ţin de litigiul însăși dedus spre soluţionare ci de asigurarea condiţiilor implicate de art.37 din Codul de procedură civilă ce privesc nepărtinirea și obiectivitatea în soluţionarea cauzei, respectiv oferirea imparţială a protecţiei judiciare, condiţie ce vizează și interesează toate părţile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală.

De altfel, din modul de redactare a art.38 din Codul de procedură civilă rezultă că cererea de strămutare a judecării cauzei pentru motive de bănuială legitimă poate fi repetată de partea interesată, ori de câte ori apar elementele noi, neavute în vedere de instanţă la soluţionarea cererii precedente. Cu alte cuvinte, ori de câte ori apar elemente noi vizând acest caz, formularea anterior a unei cereri, pentru alte fapte și împrejurări relevate în aceasta, nu constituie un fine de neprimire pentru noua cerere, întemeiată pe alte motive.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepţiei, Curtea a respins recursul ca inadmisibil.