Criminal revision for ECHR violation of presumption of innocence: judgments annulled and case remanded for retrial

Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Condiţii. Soluţii. Desfiinţarea hotărârilor pronunţate în primă instanţă și în căile de atac, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Revizuirea

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului

C. proc. pen., art. 4081

Potrivit dispoziţiilor art. 4081 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii, dacă există o hotărâre definitivă a Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o încălcare a unui drept prevăzut în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii penale definitive pronunţate de instanţa română. Condiţiile prevăzute în art. 4081 alin. (1) C. proc. pen. sunt îndeplinite în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, prin hotărâre definitivă, o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 2 din Convenţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie, încălcare constând în influenţarea opiniei publice prin declaraţiile reprezentanţilor autorităţilor privind vinovăţia revizuenţilor, anterior pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare a acestora, precum și prin prezentarea revizuenţilor în faţa instanţei în costumul locului de detenţie, specific persoanelor condamnate.

Consecinţele grave ale încălcării prezumţiei de nevinovăţie în procesul penal finalizat prin condamnarea revizuenţilor continuă să se producă, iar înlăturarea acestor consecinţe presupune desfiinţarea hotărârilor pronunţate în primă instanţă și în căile de atac, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

I.C.C.J, Completul de 9 judecători, decizia nr. 780 din 19 octombrie 2009

Prin sentinţa nr. 11/P/2003 din 12 decembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia penală, în baza art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 și art. 7 din Legea nr. 78/2000, au fost condamnaţi inculpaţii S.C. și C.D., la câte o pedeapsă de 5 ani și 6 luni închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) - c) C. pen.

În baza art. 248 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 1 și art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, au fost condamnaţi aceiași inculpaţi la câte o pedeapsă de 2 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., contopindu-se pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, inculpaţii urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 5 ani și 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni, deci câte 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) - c) C. pen. - pedeapsă complementară.

În baza art. 261 C. pen., a fost condamnat inculpatul S.C. la o pedeapsă de 6 luni închisoare, iar în baza art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen., același inculpat a fost condamnat la un an închisoare.

În baza art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.D. la 3 pedepse de câte un an închisoare.

În temeiul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-a constatat că pedeapsa de un an și cele 3 pedepse de câte un an aplicate inculpaţilor sunt graţiate în întregime în condiţiile art. 7 din aceeași lege.

Prin decizia nr. 1277 din 4 martie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia penală, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul Naţional Anticorupţie și inculpaţii C.D. și S.C.

În temeiul dispoziţiilor art. 34 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, după epuizarea căilor de atac interne, condamnaţii S.C. și C.D au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invocând:

- încălcarea garanţiilor prevăzute de art. 5 paragrafele 3 și 4 din Convenţie - prin arestarea lor preventivă și neprezentarea de îndată în faţa unui magistrat, imposibilitatea contestării legalităţii menţinerii stării de arest și neprezentarea lor în instanţă;

- încălcarea prezumţiei de nevinovăţie - art. 6 paragraful 2 din Convenţie - prin declaraţiile date de autorităţi și obligarea reclamanţilor de a purta uniforma specifică persoanelor condamnate definitiv în faţa instanţei (curtea de apel).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia din 4 martie 2008 (definitivă potrivit art. 44 paragraful 2 din Convenţie la 4 iunie 2008) a constatat că:

- a avut loc încălcarea art. 5 paragraful 3 din Convenţie - reclamanţii nu au fost prezentaţi în faţa curţii de apel pentru verificarea temeiniciei măsurii arestării decât după 9 zile de la dispunerea măsurii (anterior, în faţa Tribunalului Bihor, nefiind abordat acest aspect), deci nu au fost aduși „de îndată” în faţa unui judecător/magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea de atribuţii judiciare;

- a avut loc o încălcare a art. 5 paragraful 4 din Convenţie - prin refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a examina la 14 mai 2003 recursul reclamanţilor împotriva hotărârii din 25 aprilie 2003 a Curţii de Apel Oradea, de menţinere a măsurii arestării;

- a avut loc o încălcare a art. 5 paragraful 4 din Convenţie - prin neoferirea reclamanţilor a posibilităţii de a participa la ședinţele de judecată (din 2 și 3 septembrie 2003 și 3 octombrie 2003) al căror rezultat era determinant pentru menţinerea sau revocarea arestării reclamanţilor, autorităţile privând astfel pe aceștia de posibilitatea de a combate de o manieră corespunzătoare argumentele parchetului oferite în sprijinul menţinerii arestării;

- a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 2 din Convenţie - prin declaraţia procurorului (cu ocazia unui interviu TV) care a informat ziariștii asupra motivelor arestării preventive, afirmând că reclamanţii au încercat să influenţeze și au ameninţat martorii (el însuși făcând presiuni asupra unui martor pentru a denunţa pe reclamanţi), termenii folosiţi indicând clar că reclamanţii sunt vinovaţi de instigare la mărturie mincinoasă, publicul fiind încurajat să creadă în vinovăţia lor, antepronunţându-se asupra faptelor obiect al judecăţii magistratului competent; cu privire la declaraţiile comandantului poliţiei, s-a arătat că acesta s-a referit la „greșeli” - ce nu puteau viza decât acţiunile calificate ca fapte de corupţie comise de reclamanţi - menţionându-se fără rezerve că ei se fac vinovaţi de aceste fapte. Cu privire la prezentarea în instanţă a reclamanţilor în costumul locului de detenţie, specific persoanelor condamnate, aceasta contravenea Legii nr. 23/1969 și Deciziei Curţii Constituţionale nr. 348/1994, nefiind probat că aceștia nu aveau haine adecvate, măsura fiind nejustificată și susceptibilă a întări în rândul opiniei publice impresia de vinovăţie a reclamanţilor;

- potrivit art. 41 din Convenţie s-au acordat sumele de câte 2.000 euro - daune morale fiecărui reclamant, fiind respinsă cererea de acordare a daunelor materiale și 650 euro - cheltuieli efectuate.

Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2009 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Completul de 9 judecători, revizuenţii condamnaţi S.C. și C.D. au solicitat, în temeiul art. 4081 C. proc. pen., desfiinţarea sentinţei penale nr. 11/P/2003 din 12 decembrie 2003 a Curţii de Apel Oradea sub aspectul încălcării prezumţiei de nevinovăţie prevăzută de art. 6 paragraful 2 din Convenţie.

S-a subliniat că prin declaraţiile procurorului M.I. și ale șefului poliţiei locale revizuenţii au fost indicaţi ca vinovaţi, inoculându-se convingerea opiniei publice în acest sens, dar și influenţarea opiniei judecătorilor, prin prezentarea revizuenţilor în instanţă, în costumul specific condamnaţilor, coroborată cu refuzul președintelui Curţii de Apel Oradea de a aproba folosirea îmbrăcămintei personale.

S-a mai menţionat că și în prezent se produc consecinţele încălcării prezumţiei de nevinovăţie, acestea neputând fi înlăturate decât prin revizuirea sentinţei pronunţate de prima instanţă, la judecata în fond fiind ignorate probele propuse în apărare, martorii apărării fiind cercetaţi pentru mărturie mincinoasă, procesul penal derulat fiind, în ansamblu, viciat.

Analizând cauza prin prisma dispoziţiilor art. 4081 C. proc. pen., se constată cererile ca fiind întemeiate pentru următoarele considerente:

Din interpretarea dispoziţiilor art. 4081 C. proc. pen. rezultă că admisibilitatea unei cereri de revizuire având acest temei de drept presupune constatarea, prin hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a încălcării în cauză a unui drept prevăzut în Convenţie, producerea, și în prezent, a consecinţelor grave ale acestei încălcări și imposibilitatea remedierii lor în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Totodată, alin. (2), (3) și (4) ale art. 4081 C. proc. pen. prevăd titularul dreptului de a cere revizuirea, instanţa competentă a o judeca și termenul de introducere a cererii.

Raportând consideraţiile teoretice anterior expuse speţei de faţă se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Cererea a fost formulată în termenul prevăzut de lege, de persoanele cărora norma procesuală le recunoaște legitimitate procesuală activă.

În cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, prin hotărâre definitivă, încălcarea dispoziţiilor art. 5 paragrafele 3 și 4 și art. 6 paragraful 2 din Convenţie.

Totodată, se constată că încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţie - cu referire la art. 6 paragraful 2 din Convenţie - astfel după cum aceasta a fost anterior expusă detaliat, produce consecinţe și în prezent.

Astfel, climatul social în care s-a desfășurat judecarea cauzei în fond la Curtea de Apel Oradea, a fost - după cum rezultă din hotărârea Curţii Europene - nefavorabil revizuenţilor. Opinia publică - incluzând în această sferă și pe magistraţii însărcinaţi cu judecarea cauzei - putea fi în mod real influenţată de declaraţiile reprezentanţilor autorităţilor (poliţie și parchet), care susţineau vinovăţia revizuenţilor.

De asemenea, prezentarea în instanţă a acestora, în mod nejustificat, în uniforma specifică persoanelor condamnate conducea la același efect, de inoculare a concluziei că inculpaţii au comis infracţiunile pentru care sunt cercetaţi, fără a se aștepta verdictul instanţei competente.

Această manieră de a proceda echivalează, în opinia instanţei europene, cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, astfel după cum aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 6 paragraful 2 din Convenţie, prejudecându-se astfel fondul cauzei.

Rezultă că soluţia de condamnare pronunţată de către prima instanţă - care își produce efectele specifice și în prezent - a fost dată în condiţii ce au reprezentat o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, ce opera în favoarea revizuenţilor din prezenta cauză.

Așadar, înlăturarea consecinţelor încălcării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 2 din Convenţie, care se răsfrâng asupra procesului penal desfășurat în ansamblul său, presupune cu necesitate desfiinţarea hotărârii judecătorești pronunţată de prima instanţă (și, consecutiv, a deciziei instanţei de control judiciar) și rejudecarea cauzei de către aceasta, cu respectarea dreptului procesual constând în prezumţia de nevinovăţie recunoscută oricărei persoane.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 4081 alin. (11) lit. b) C. proc. pen., au fost admise cererile de revizuire formulate de condamnaţii S.C. și C.D. împotriva sentinţei nr. 11/P/2003 din 12 decembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia penală, a fost desfiinţată sentinţa atacată, precum și decizia nr.1277 din 4 martie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia penală, și s-a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Oradea.