Permanent residence denied to foreign national holding only tolerance status; appeal dismissed as unfounded

Cetățean străin. Persoană tolerată. Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordare a dreptului de ședere permanentă.

O.U.G. nr. 194/2002, art. 2 lit. f, art. 69 alin.(1),

art. 70, art. 71, art. 98 alin.(1)

Cuprins pe materii : Drept administrativ.

Index alfabetic : cetățean străin

drept de ședere permanent

persoană tolerată

Pentru a fi acordat dreptul de ședere permanentă în România unui cetățean străin, acesta trebuie să îndeplinească în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 70-71 din O.U.G. nr. 194/2002, precum și cerința expres și imperativ impusă de art. 69 alin.(1) din același act normativ, respectiv să fie titularul unui drept de ședere pe teritoriul României. Această ultimă condiție nu este îndeplinită atunci când persoana în cauză este beneficiara unei permisiuni de a rămâne pe teritoriul țării, în considerarea statutului său de persoană tolerată.

Ca atare, cele două sintagme – „drept de ședere” și „tolerare” – acoperă două instituții juridice distincte, astfel tolerarea reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul țării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul de ședere și, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României, iar dreptul de ședere este definit ca fiind dreptul acordat străinului de către autoritățile competente, de a rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condițiile legii.

ICCJ, Secția contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1108 din 27 februarie 2009

Prin sentința civilă nr.1941 din 25 iunie 2008, Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, plângerea reclamantei M.B., formulată în contradictoriu cu Oficiul Român pentru Imigrări, având ca obiect obligarea pârâtului la aprobarea cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România și anularea actului administrativ nr.30427/DD/2007 prin care reclamantei i s-a adus la cunoștință faptul că nu se poate da curs solicitării sale de acordare a dreptului de ședere permanentă, întrucât, beneficiază doar de tolerarea rămânerii pe teritoriul României, astfel că nu îndeplinește condițiile prevăzute de art.69 alin.(l) din O.U.G. nr. 194/2002.

Instanța a reținut că, în raport cu dispozițiile art.98 din O.U.G. nr. 194/2002, regimul tolerării nu poate fi asimilat unui drept de ședere în România, astfel că dobândirea regimului tolerării nu este echivalent cu dobândirea unui drept de ședere în România. Astfel, reclamanta, care beneficiază de regimul tolerării, nu se încadrează în ipoteza reglementată de art.69 din O.U.G. nr. 194/2002.

A mai reținut Curtea de apel că și în situația în care s-ar accepta, prin absurd, că regimul tolerării echivalează cu dreptul de ședere, reclamanta nu îndeplinește condițiile legale, întrucât în anul 2003 a avut statutul unui solicitant de azil, categorie exclusă de la acordarea dreptului de ședere permanentă, conform art.69 alin.(2) lit.b) din ordonanța de urgență.

Împotriva sentinței civile a declarat recurs reclamanta, care în dezvoltarea căii de atac, a susținut că, prin obținerea regimului tolerării, străinul dobândește un drept de ședere pe teritoriul României, în condițiile și pentru motivele specifice prevăzute pentru acordarea regimului tolerării.

În optica recurentei, din interpretarea art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002, modificată, rezultă că străinii, care nu au un drept de ședere la momentul solicitării regimului tolerării, obțin un drept de a ședea pe teritoriul României, după acordarea acestui regim.

Se învederează că situația recurentei este identică cu cea a deținătorilor unui drept de ședere pentru desfășurarea de activități economice, având calitatea de asociat la S.C. E.T. S.R.L., din activitatea căreia realizează venituri în cuantumul legal.

Recurenta mai arată că dispozițiile art. 69 alin.(2) din O.U.G. nr. 194/2002, prevăd în mod strict și restrictiv care dintre categoriile de străini, deținători ai unuia din drepturile de ședere prevăzute de lege, sunt exceptați de la acordarea dreptului de ședere permanentă, persoanele tolerate nefăcând parte dintre aceștia.

A mai susținut că, întrucât este deținătoare a unui drept de ședere, în calitate de tolerată, nefiind exceptată de la posibilitatea obținerii dreptului de ședere permanentă, are vocația de a obține dreptul de ședere permanentă pe teritoriul României, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de art. 70 din O.U.G. nr. 194/2002.

Recursul este nefondat.

Incontestabil, la data formulării cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, recurenta era beneficiara regimului tolerării rămânerii pe teritoriul țării noastre.

Potrivit dispozițiilor art. 98 alin.(1) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată, tolerarea reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul țării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul de ședere și, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României.

De asemenea, în speța de față au relevanță și prevederile art.100 alin.(2) din același act normativ, conform cărora tolerarea nu anulează obligația străinilor de a părăsi teritoriul statului român la încetarea motivelor pentru care a fost acordată.

În temeiul art. 69 alin.(1) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată, dreptul de ședere permanentă se acordă, la cerere, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, pe perioadă nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de ședere.

Prin urmare, pentru a fi acordat dreptul de ședere permanentă în România unui cetățean străin, acesta trebuie să îndeplinească în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 70-71 din O.U.G. nr. 194/2002, modificată, precum și cerința expres și imperativ impusă de art. 69 alin.(1) din același act normativ, respectiv

să fie titularul unui drept de ședere pe teritoriul României.

Or, recurenta din prezenta cauză este beneficiara unei permisiuni de a rămâne pe teritoriul țării, în considerarea statutului său de persoană tolerată, iar nu posesoarea unui drept legal de ședere, cum, în mod eronat, se susține de către aceasta.

Așa cum s-a arătat anterior, legiuitorul nu a prevăzut regimul tolerării ca fiind un drept de ședere.

Ca atare, cele două sintagme – „drept de ședere” și „tolerare” – acoperă două instituții juridice distincte.

De altfel, dreptul de ședere este definit, în art. 2 lit. f din O.U.G. nr. 194/2002, modificată, ca fiind „dreptul acordat străinului de către autoritățile competente, de a rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condițiile legii.”

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat anterior, art. 98 alin.(1) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată, definește noțiunea de tolerare.

Din cele ce preced, rezultă în mod indubitabil faptul că O.U.G. nr. 194/2002, modificată, consacră un regim juridic diferit pentru cele două concepte analizate în speță.

În altă ordine de idei, întrucât tolerarea nu s-a încadrat în premisa regulii instituite în alin.(1) al art. 69 din reglementarea în discuție, nu era necesar să fie menționată ca excepție în alin.(2) din acest articol.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin.(1) teza a II-a C.proc.civ., coroborat cu art. 20 și art.28 din Legea nr. 554/2004, modificată, a respins recursul ca nefondat.