Permanent residence upheld for foreign investor who no longer held associate status at application date

Cetățean străin. Acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României. Condiții.

OUG nr. 194/2002, art. 71 alin. (1), alin. (4)

Cuprins pe materii : Drept administrativ.

Index alfabetic : cetățean străin

drept de ședere permanentă

Dispozițiile art.71 alin. (4) din OUG nr.194/20 prevăd că străinilor care fac dovada că au efectuat investiții de minimum 1.000.000 euro sau au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă li se poate acorda dreptul de ședere permanentă fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin.(1) lit.a și b, respectiv cele referitoare la șederea temporară continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă.

Textul de lege nu condiționează acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României de existența, la momentul formulării cererii, a calității de asociați sau acționari la societatea comercială în care au efectuat investiții sau au creat locuri de muncă.

ICCJ, Secția contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 731 din 11 februarie 2009

Prin sentința civilă nr.1632 din 28 mai 2008, Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.A. împotriva pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări București, a anulat decizia nr.30138/TD/2007 emisă de pârât și l-a obligat pe acesta la emiterea unei noi decizii prin care să acorde reclamantei dreptul de ședere permanentă pe teritoriul României.

Instanța de fond a reținut că din certificatul constatator eliberat de Registrul Comerțului, rezultă că reclamanta a fost asociat unic al S.C. A.B. SRL începând cu data înființării societății – 12 aprilie 2001 și până la 10 august 2004, ulterior reducându-și progresiv participarea la capitalul societății, până la data de 9 decembrie 2005, când și-a pierdut această calitate.

Situațiile financiare ale societății relevă că la sfârșitul anului 2002, reclamanta avea un număr de 111 angajați cu normă întreagă iar la sfârșitul anului 2003 nu număr de 315 angajați cu normă întreagă. Această împrejurare, dovedește întrunirea de către reclamantă a cerinței legale alternative prevăzută de art.71 alin.(4) din OUG nr.194/2002, anume aceea de a fi creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă.

Se mai reține de instanța de fond că la momentul formulării și soluționării

cererii de către reclamantă, aceasta nu mai deținea calitatea de asociat unic, însă legea nu condiționează acordarea drepturilor de ședere permanentă fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de alin.(1) lit.a-b al art.71 (art.70 la momentul adoptării măsurii) de deținerea calității de asociat la momentul formulării cererii.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Oficiul Român de Imigrări.

Recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocă dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ. și susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamanta întrunește condiția prevăzută de art.71 alin.(4) din OUG nr.194/2002, considerând că legea nu condiționează acordarea dreptului de ședere permanentă de deținerea calității de asociat la momentul formulării cererii.

Excepția instituită de dispozițiile sus menționate, cu privire la străinii care dovedesc că au pe teritoriul României o investiție de minim 1.000.000 Euro au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă, fiind astfel scutiți de la îndeplinirea condițiilor referitoare la șederea legală și continuă și dovada deținerii mijloacelor de întreținere, presupune că solicitantul - persoană fizică al unui drept de ședere permanentă pe teritoriul României să fie asociat sau acționar al unei societăți comerciale, la momentul depunerii cererii la Oficiul Român de Imigrări.

Mai mult decât atât, în art.70 alin.4 din OUG nr.194/2002 (în forma existentă la data emiterii deciziei contestate) legiuitorul a instituit posibilitatea și nu o obligație pentru autoritățile române de a acorda drept de ședere permanentă pe teritoriul României, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în acest articol.

Recurentul Oficiul Român de Imigrări din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, susține prin motivele de recurs formulate, că în mod greșit instanța de fond a considerat că reclamanta îndeplinea condițiile impuse de lege pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România, deoarece în perioada ultimilor 5 ani anterior depunerii cererii (4 iulie 2002-4 iulie 2007) aceasta nu a avut o ședere continuă pe teritoriul României, conform prevederilor art.70 alin.1 lit.a. pct.I din OUG nr.194/2002, întrucât figurează ieșită din țară 635 de zile, iar excepția prevăzută la alin.(4) al art.70 din OUG nr.194/2002 nu poate fi aplicată în cazul reclamantei, deoarece la data solicitării acordării dreptului de ședere permanentă aceasta nu mai era acționar sau asociat la S.C. A.B. SRL, ci era angajat al acestei societăți.

Recursurile sunt nefondate.

În fapt, la data de 4 iulie 2007, intimata-reclamantă a depus la Oficiul Român de Imigrări cererea prin care solicită acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, cu motivarea că în perioada 2001-2005, în calitate de asociat unic la S.C. A.B. SRL, a creat peste 100 de locuri de muncă (830 la acel moment) cu normă întreagă.

Cererea s-a întemeiat în drept pe dispozițiile art.70 alin.(1) coroborat cu art. 70 alin.(1) lit. c-f din OUG nr.194/2002 [în forma în vigoare la momentul adoptării măsurii contestate, actualmente art.71 alin.(4) coroborat cu art.71 alin.1 lit.c –f].

Aceste dispoziții legale prevăd că străinilor care fac dovada că au efectuat investiții de minimum 1.000.000 euro sau au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă li se poate acorda dreptul de ședere permanentă fără îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin.(1) lit.a-b, respectiv cele referitoare la șederea temporară continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă.

Cum intimata-reclamantă a făcut dovada, cu certificat eliberat de Oficiul Național al Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, că a fost asociat unic al societății comerciale A.B. SRL, în perioada 2001-2005, începând cu anul 2002 numărul lucrărilor de muncă cu normă întreagă create fiind de peste 100 (de la 111 în anul 2002 la 830 în anul 2005), la sfârșitul lunii decembrie 2008 acesta fiind de 1198 de angajați, în mod corect instanța de fond a considerat ca fiind îndeplinită condiția instituită de textul de lege, prin excepție de la celelalte prevederi ale textului de lege – condițiile cumulative prevăzute cu art. 70 alin.(1) lit. a-b (în forma în vigoare la momentul adoptării măsurii contestate, în prezent art.71 lit.a și b din OUG nr.194/2002).

Ambii recurenți consideră că textul de lege invocat, art.71 alin.(4) din OUG nr.194/2002 [art.70 alin.(4) la momentul emiterii deciziei] ar fi aplicabil doar cetățenilor străini solicitanți ai dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, care mai sunt încă asociați/acționari la societatea comercială în care au efectuat investiții sau au creat locuri de muncă, intimata-reclamantă nemaideținând această calitate la momentul depunerii cererii sale.

Dar, textul de lege nu condiționează acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României de conservarea calității de asociat la momentul formulării cererii, așa cum corect a reținut și instanța de fond în considerentele sentinței pronunțate.

O altă interpretare dată textului de lege - art.71 alin.(4) din OUG nr.194/2002, (art.70 alin.4 la momentul emiterii deciziei), în sensul celor precizate de recurenți – ar duce la încălcarea principiului de drept potrivit căruia „acolo unde legea nu distinge nici cel ce o interpretează nu poate să distingă”.

Susținerea recurentei Oficiul Român de Imigrări, în sensul că intimata-reclamantă în ultimii 5 ani, anterior depunerii cererii nu a avut o ședere continuă pe teritoriul României, aceasta figurând ieșită din țară, 635 de zile, trebuie înlăturată, așa cum de altfel a procedat și instanța de fond, de vreme ce reclamanta-intimată a solicitat a i se analiza cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României prin prisma dispozițiilor art.71 alin.(4) din OUG nr.194/2002, [art.70 alin.(4) din OUG nr.194/2002 la momentul emiterii deciziei], text de lege care instituie o excepție de la regulă.

Argumentul invocat de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în sensul că „din actele dosarului nu rezultă dacă în prezent aceste locuri

de muncă mai există sau dacă acestea s-au redus, de la data înființării lor trecând o perioadă mare de timp – 4 ani”, deasemenea trebuie înlăturat, deoarece certificatul nr.3098/2009 eliberat de Inspectoratul Teritorial de Muncă București atestă faptul că la data de 31 decembrie 2008 SC. A.B. SRL avea un număr de 1198 angajați cu contracte individuale de muncă.

În consecință, în baza art.312 C.proc.civ., recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de Oficiul Român pentru Imigrări, au fost respinse ca nefondate.