Material liability of military personnel for breach of post-graduation service commitment: scope of O.G. No. 121/1998 in imposing repayment of schooling expenses

Răspunderea materială a militarilor. Decizie de imputare a cheltuielilor de școlarizare.

O.G. nr. 121/1998, art. 2, art. 7

Cuprins pe materii : Drept administrativ.

Index alfabetic : decizie de imputare

răspundere materială

militar

Răspunderea materială, așa cum este prevăzută de O.G. nr. 121/1998, act normativ ce conține norme speciale în materia răspunderii militarilor, reprezintă, la fel ca răspunderea patrimonială reglementată de noul Cod al muncii, o formă a răspunderii juridice care constă în obligația celor încadrați și, respectiv, a militarilor de a repara, în condițiile și limitele prevăzute de lege prejudiciul cauzat unității din vina și în legătură cu munca lor, fiind o răspundere contractuală bazată pe culpă, cu caracter reparator, cel obligat la acoperirea pagubei având calitatea de salariat /militar.

Dispozițiile O.G. nr. 121/1998 prevăd un regim special de stabilire a răspunderii materiale a militarilor, care este angajată, potrivit art. 2, atunci când militarii au provocat, din vina lor, pagube în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, precum și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, etc.

Sunt întrunite condițiile acestei răspunderi materiale cu caracter special în situația în care obligația de restituire a cheltuielilor de școlarizare, este consecința neîndeplinirii din motive imputabile a serviciului militar pe întreaga perioadă pentru care persoana care a avut calitatea de militar, s-a angajat, paguba creată fiind în legătură cu serviciul militar.

ICCJ, Secția contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 477 din 30 ianuarie 2009

Prin sentința civilă nr. 1592 din 22 mai 2008 a Curții de Apel București a fost respinsă acțiunea reclamantului O.C.M. în contradictoriu cu Ministerul Apărării - Departamentul pentru Relația cu Parlamentul și Informare Publică.

Instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat modificarea în tot a deciziei administrativ jurisdicționale nr. 37/CJ 120/2007 emisă de Ministerul Apărării – Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, decizie prin care au fost menținute actele contestate – procesul-verbal din 15 mai 2007 și decizia de imputare, precum și suspendarea executării deciziei de imputare până la soluționarea cauzei.

Prin actele atacate s-a reținut în sarcina reclamantului obligația de plată a sumei de 37.996,33 lei reprezentând cheltuieli de școlarizare pentru perioada de studii 2001-2006, iar reclamantul a contestat cuantumul acestei sume și baza de

calcul a acesteia, apreciind că nu există date certe din care să rezulte această sumă.

Instanța de fond a reținut că actele administrative contestate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale, iar baza de calcul a sumei imputate este corectă, concluzionând că reclamantul datorează suma arătată în decizia de imputare întrucât nu a respectat contractul încheiat cu pârâtul la 15 noiembrie 2001 în conformitate cu care se angajase să îndeplinească după absolvire serviciul militar în armată cel puțin 8 ani.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., în dezvoltarea căruia a susținut, că prima instanță nu a sesizat aspectele de nelegalitate a deciziei contestate, respectiv că în absența unui prejudiciu cert și determinabil nu poate fi stabilită răspunderea materială în sarcina sa, ca de altfel nici problema practică pe care o ridică punerea în executare a deciziei de imputare, care, în ipoteza respingerii recursului, devine titlu executoriu, deși nu există prejudiciu.

De asemenea, susține recurentul, prima instanță a reținut în mod greșit că prin decizia contestată s-au menținut actele contestate prin care s-a stabilit în sarcina sa obligația de plată a sumei de 37.996,33 lei, reprezentând cheltuieli de școlarizare, în realitate prin actul contestat fiind admisă în parte cererea sa.

În opinia recurentului, decizia contestată este nelegală întrucât deși a fost admisă în parte plângerea sa, nu s-a prevăzut în mod expres în dispozitiv anularea în tot sau în parte a deciziei de imputare, iar din lecturarea dispozițiilor acesteia rezultă că prejudiciul nu este cert, dispunându-se refacerea în mod detaliat a bazei de calcul a pagubei materiale ce i-a fost imputată.

Nu s-a contestat faptul că în baza obligațiilor contractuale asumate există obligația recurentului de a suporta cheltuielile de întreținere pe perioada școlarizării, apreciindu-se însă că în cauză nu s-a probat existența acestora, astfel că menținerea de către intimata a răspunderii materiale în raport de culpa recurentului este vădit nelegală.

Recursul nu este fondat.

Răspunderea materială așa cum a fost reglementată în Codul muncii anterior și cum este prevăzută de O.G. nr. 121/1998, act normativ ce conține norme speciale în materia răspunderii militarilor, reprezintă, la fel ca răspunderea patrimonială reglementată de noul Cod al muncii, o formă a răspunderii juridice care constă în obligația celor încadrați și, respectiv, a militarilor de a repara, în condițiile și limitele prevăzute de lege prejudiciul cauzat unității din vina și în legătură cu munca lor.

Ea este așadar tot o răspundere contractuală bazată pe culpă, cu caracter reparator, cel obligat la acoperirea pagubei având calitatea de salariat /militar.

Deosebirile dintre aceste două forme de răspundere juridică rezidă numai în aceea că răspunderea materială este o răspundere limitată, privind doar daunele efective, nu și foloasele nerealizate, iar stabilirea și recuperarea prejudiciului se efectuează unilateral de către angajatorul păgubit, după o procedură specială, care presupune emiterea deciziei de imputare ce constituie titlu executoriu, procedură exclusă în cazul răspunderii patrimoniale.

O.G. nr. 121/1998 reglementează, exhaustiv, răspunderea materială și

obligația de restituire a militarilor, prin emiterea unei decizii de imputare sau asumarea unui angajament de plată.

Aceste dispoziții legale prevăd un regim special de stabilire a răspunderii materiale a militarilor, care este angajată, potrivit art. 2 din O.G. nr. 121/1998, atunci când militarii au provocat, din vina lor, pagube în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, precum și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, etc.

Reclamantul –recurent a avut calitatea de militar în sensul dispozițiilor art. 7 din acest act normativ, iar obligația de restituire stabilită în sarcina sa este consecința neîndeplinirii din motive imputabile a serviciului militar pe întreaga perioadă pentru care s-a angajat, paguba creată fiind în legătură cu serviciul militar, aspecte necontestate de altfel, de către acesta.

Contrat susținerilor recurentului, prejudiciul creat în aceste condiții este cert în privința existenței sale și este determinabil, cheltuielile de școlarizare calculându-se după valori prestabilite prin norme legale, a căror necunoaștere nu poate fi invocată.

Prin urmare, în mod corect s-a concluzionat că sunt întrunite elementele răspunderii materiale în sarcina reclamantului, iar faptul că pentru anumite componente ale cheltuielilor de școlarizare s-a dispus să se refacă, în mod detaliat, baza de calcul a pagubei materiale astfel produsă nu este de natură a-l prejudicia în vreun mod, acesta având deschisă calea unei noi acțiuni în justiție, în aceste limite, în ipoteza neîndeplinirii întocmai a obligațiilor stabilite în sarcina UM 02384 București prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. 37/CJ 120/2007 sau dacă se apreciază că noul cuantum al pagubei nu este corect determinat.

În raport cu natura și scopul întreținerii în discuție, diferită de cea acordată persoanelor care au executat obligația serviciului militar conform prevederilor Legii nr. 46/1996, s-a concluzionat în mod corect că paguba nu poate fi diminuată cu suma aferentă primului an de studiu, instanța supremă pronunțându-se constant în același sens.

Față de cele expuse, reținând că nu este incident în speță nici un motiv care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.