Civil liability of non-custodial divorced parent for minor’s torts under Civil Code Art. 1000
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the prosecutor's and civil party's appeals, upholding the Court of Appeal’s decision to relieve the non-custodial father of civil liability for damages. In a criminal case involving a minor convicted of attempted murder and robbery, the trial court had originally ordered both divorced parents to pay civil damages jointly and severally; however, the appellate court removed the father from this obligation after the minor resided with the mother. The Supreme Court affirmed that under Article 1000(2) of the Civil Code and Article 43(1) of the Family Code, only the parent to whom custody is entrusted and with whom the minor resides bears joint civil liability for the child's tortious acts, as they possess the direct capacity to supervise and educate the child, whereas the other parent’s rights are limited to personal contact and oversight, which do not constitute a legal basis for joint liability.
Legislator headnote
AI generatedCivil liability of non-custodial divorced parent for minor’s torts under Civil Code Art. 1000: Potrivit art.1000 alin.2 C.civ., părinţii răspund pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale copiilor minori numai dacă aceștia locuiesc împreună cu părinţii.
Keywords
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Parte responsabilă civilmente. Părinţi divorţaţi
Pentru pagubele cauzate prin infracţiune de copilul minor al unor părinţi divorţaţi răspunde, solidar cu acesta, numai părintele căruia copilul a fost încredinţat pentru creștere și educare și cu care acesta locuiește.
Părintele căruia minorul nu i-a fost încredinţat are dreptul de a avea cu el legături personale și de a veghea la creșterea și educarea lui, dar nu răspunde, ca parte responsabilă civilmente, pentru pagubele cauzate de minor prin infracţiune.
Secţia penală, decizia nr.2833 din 4 iunie 2002
Prin sentinţa nr.189 din 19 martie 2001, Tribunalul București, secţia a II-a penală, a condamnat, între alţii, pe inculpatul minor V.R. pentru săvârșirea tentativei la infracţiunea de omor calificat și deosebit de grav prevăzută în art.20 raportat la art.174, art.175 lit.i și art.176 lit.d C.pen. și a infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art.211 alin.2 lit.d și c din același cod.
Inculpatul a fost obligat solidar cu părţile responsabile civilmente P.D. și V.A., părinţii săi, la despăgubiri civile pentru daunele materiale și morale cauzate părţii civile.
Curtea de Apel București, secţia a II-a penală, prin decizia nr.571 din 25 septembrie 2001, a admis apelul declarat de partea responsabilă civilmente V.A., tatăl inculpatului minor și a înlăturat obligarea acestuia la plata despăgubirilor, solidar cu inculpatul, cu motivarea că părinţii minorului au divorţat, iar la data săvârșirii infracţiunilor acesta se afla în îngrijirea mamei, cu care locuia.
Recursurile declarate de procuror și de partea civilă, cu motivarea că instanţa de apel în mod greșit a dispus înlăturarea obligării la plata despăgubirilor a părţii responsabile civilmente V.A., sunt nefondate.
Potrivit art.1000 alin.2 C.civ., părinţii răspund pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale copiilor minori numai dacă aceștia locuiesc împreună cu părinţii.
În situaţia în care părinţii sunt divorţaţi, acest text de lege se completează cu prevederile art.43 alin.1 C.fam., care prevede că părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părintești.
Ca atare, în cazul părinţilor divorţaţi, cel căruia i s-a încredinţat minorul și la care acesta locuiește, răspunde pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale minorului, întrucât îl poate supraveghea și poate îndeplini direct îndatorirea de a-l educa.
Celălalt părinte, fiind lipsit de posibilitatea de a urmări și supraveghea direct conduita minorului, nu răspunde pentru pagubele cauzate de acesta.
Art.43 alin.3 din Codul familiei, la care se referă motivele de recurs ale procurorului, stabilește drepturile părintelui divorţat căruia nu i s-a încredinţat minorul, și anume dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învăţătura și pregătirea lui profesională.
Drepturile stabilite în textul sus-menţionat nu constituie obligaţii pentru părintele căruia nu i s-a încredinţat minorul, cum greșit se susţine în recursul declarat de procuror.
În consecinţă, dispoziţia instanţei de apel de a înlătura obligarea părţii responsabile civilmente V.A., solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile este corectă, motiv pentru care recursurile au fost respinse.