European Arrest Warrant execution: Statute of limitations and legal qualification of human trafficking under national law

Mandat european de arestare. Motive de refuz al executării. Prescripţia răspunderii penale. Încadrare juridică

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- motive de refuz al executării

- prescripţia răspunderii penale

- încadrare juridică

Legea nr. 302/2004, art. 88 alin. (2) lit. g)

1. În temeiul art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare, instanţa de judecată, ca autoritate judiciară română de executare, poate refuza executarea mandatului european de arestare când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare s-a prescris. Refuzul executării mandatului european de arestare constituie o facultate a instanţei de judecată și, prin urmare, aceasta poate dispune executarea mandatului european de arestare chiar dacă termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea pe care se întemeiază s-a împlinit potrivit legii penale române.

2. În procedura de executare a mandatului european de arestare, instanţa de judecată, ca autoritate judiciară română de executare, are competenţa de a stabili prevederile din legea penală română în care se încadrează fapta descrisă în mandat și de a constata, în raport cu această încadrare, dacă termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta pe care se întemeiază mandatul european de arestare s-a împlinit conform legii penale române.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3141 din 12 iunie 2007

Prin sentinţa penală nr. 56/PI/18 mai 2007, Curtea de Apel Timișoara a dispus, în baza art. 94 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, predarea cetăţeanului român M.A. autorităţilor judiciare germane competente, în baza mandatului european de arestare emis de Procuratura din Hof la 23 aprilie 2007 în dosarul nr. 292 Js 543/99.

În baza art. 89 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, a dispus arestarea preventivă a susnumitului, pe o durată de 29 zile, începând cu 18 mai 2007 până la 15 iunie 2007 inclusiv.

În baza art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, a dispus ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana urmărită să fie transferată pentru executarea acesteia în România.

Prima instanţă a reţinut că, sub nr. 867/59/2007, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timișoara sesizarea Autorităţii Federale de Criminalistică din Germania referitoare la executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura din Hof pe numele cetăţeanului român M.A.

Potrivit mandatului european de arestare, persoana solicitată a comis 6 fapte penale în calitate de conducător al unei bande de trafic de persoane în perioada 1997 - 1998, facilitând intrarea ilegală a unor persoane de cetăţenie română în Franţa și Belgia, prin Germania. Aceste fapte se sancţionează în legislaţia germană cu pedeapsa închisorii de 10 ani pentru fiecare infracţiune, pedeapsa totală putând atinge 15 ani închisoare.

Persoana solicitată a arătat, între altele că, potrivit legii române, a intervenit prescripţia răspunderii penale, faptele reţinute încadrându-se în dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992, în prezent abrogată.

Instanţa a avut în vedere împrejurarea că, și în situaţia invocată de persoana solicitată, respectiv aceea a prescripţiei răspunderii penale, care reprezintă un motiv al refuzului predării persoanei solicitate, aceasta este o opţiune a instanţei de judecată.

Argumentându-și opţiunea acordului la executarea mandatului european de arestare, curtea de apel a reţinut că faptele ce se impută persoanei solicitate prin mandatul european de arestare sunt fapte grave potrivit legislaţiei germane, iar această legislaţie nu reglementează instituţia prescripţiei răspunderii penale, invocată de persoana solicitată. Totodată s-a apreciat și că legislaţia din ţara noastră a devenit mai aspră în ceea ce privește regimul sancţionator al unor astfel de fapte, ele pedepsindu-se cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

În concluzie, curtea de apel a apreciat că se impune predarea persoanei solicitate către autorităţile germane ca modalitate eficientă de realizare a unei cooperări judiciare transfrontaliere în materie penală.

Recursul declarat de M.A., prin care a arătat, între altele, că prima instanţă avea posibilitatea refuzului executării mandatului european de arestare, având în vedere că, potrivit legii române aplicabilă faptelor reţinute în sarcina sa, a intervenit prescripţia, este nefondat.

Potrivit art. 77 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006, mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării și predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecaţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

Art. 90 alin. (6) din aceeași lege prevede că persoana solicitată poate formula opoziţie la predare numai pentru existenta unei erori cu privire la identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, în dovedirea cărora trebuie să existe probe concludente.

Definiţia dată acestui act procesual și normele care conturează instituţia mandatului european de arestare degajă un principiu fundamental pentru cooperarea judiciară între statele membre ale Uniunii Europene care au formulat declaraţii în sensul aplicării deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, acela al obligativităţii punerii în executare a mandatelor europene de arestare

Numai în situaţiile expres prevăzute de lege autoritatea judiciară de executare refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare.

Pornind de la aceste reguli de bază, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că în mod justificat prima instanţă a dispus predarea persoanei solicitate către autorităţile judiciare germane.

Cu privire la critica recurentului în legătură cu intervenţia prescripţiei răspunderii penale potrivit legii penale române, este de constatat că art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României sancţionează fapta persoanei care racolează, îndrumă sau călăuzește o altă persoană în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta săvârșită privește un grup de persoane ori a urmărit obţinerea de foloase materiale sau de alta natură, pedeapsa este închisoare de la un an la 5 ani. Aceasta ar reprezenta încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina persoanei solicitate, potrivit legii penale române, dacă acuzarea s-ar rezuma numai la activitatea de racolare, îndrumare sau călăuzire a unui grup de persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României.

Mandatul european de arestare face, însă, referire la calitatea persoanei solicitate, de conducător de bandă de trafic de persoane, împrejurare caracteristică infracţiunii de asociere pentru săvârșirea de infracţiuni prevăzută în art. 323 C. pen. român, text de lege în vigoare la data la care se reţin a fi săvârșite infracţiunile și care prevede o pedeapsă de la 3 la 15 ani închisoare.

În raport cu această încadrare juridică și cu data săvârșirii infracţiunii nu se poate reţine împlinirea termenului de prescripţie specială a răspunderii penale prevăzută în art. 124 C. pen. român.

Constatările de mai sus nu reprezintă o agravare a situaţiei recurentului în propria cale de atac, ci o fundamentare mai exactă a soluţiei juste de punere în executare a mandatului european de arestare cu privire la persoana solicitată.

Dacă s-ar fi reţinut în cuprinsul mandatului european de arestare că persoana solicitată ar fi acţionat singură sau nu ar fi constituit un grup organizat în vederea trecerii frauduloase a frontierei de stat, încadrarea juridică ar fi fost cea oferită de art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 și termenul de prescripţie specială a răspunderii penale s-ar fi împlinit, situaţie în care, potrivit art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, instanţa ar fi putut refuza executarea mandatului european.

Refuzul executării mandatului ar fi fost, însă, nejustificat și din perspectiva celorlalte prevederi ale legii privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, dar și a raţiunii recurgerii la instituţia mandatului european de arestare.

Astfel Capitolul III1 intitulat “Dispoziţii pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene”, introdus în sistemul Legii nr. 302/2004 prin Legea nr. 224/2006 urmărește simplificarea procedurii de extrădare în relaţia cu acele state membre ale Uniunii Europene care au formulat declaraţii în sensul neaplicarii deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.

În acest capitol în cuprinsul art. 763 alin. (1) se arată că în ceea ce privește prescripţia răspunderii penale și a executării pedepsei, sunt aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant, neinteresând, deci prevederile în materie ale legislaţiei statului solicitat.

În raport cu extrădarea, procedura mandatului european de arestare simplifică și mai mult modalitatea de urmărire internaţională a unor persoane care au săvârșit fapte penale și obligă la celeritate, astfel că pentru se a da eficienţă cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii Europene și a se asigura o ripostă rapidă infracţionalităţii transfrontaliere, instanţele de judecată trebuie să manifeste prudenţă în a refuza executarea mandatului european de arestare.

În cauză, se reţin a fi săvârșite infracţiuni deosebit de grave de către M.A., acesta fiind acuzat că este conducătorul unei bande de trafic de persoane și că a fost implicat în calitate de organizator în 6 operaţiuni de trecerea ilegală a numeroși cetăţeni români în Franţa, Belgia prin Germania.

Faptele imputate, regimul sancţionator al acestora și amploarea fenomenului criminalităţii transfrontaliere impun cooperarea judiciară a autorităţilor tuturor statelor implicate.

Din aceste considerente, și în situaţia în care fapta persoanei solicitate s-ar circumscrie dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 și ar fi intervenit prescripţia specială potrivit legii penale române, refuzul executării mandatului european de arestare ar fi fost nejustificat, așa cum a apreciat și prima instanţă.

În consecinţă, recursul declarat de persoana solicitată a fost respins.