Escape from semi-open prison work site: additivity of new penalty to unexecuted remainder under Art. 269(3) Penal Code

Evadare. Elemente constitutive. Pedeapsă

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei

Indice alfabetic: Drept penal

- evadare

C. pen., art. 269

Fapta persoanei condamnate, aflată în executarea unei pedepse privative de libertate în regim semideschis, de a evada dintr-un punct de lucru al penitenciarului, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 269 alin. (1) C. pen.

În conformitate cu prevederile art. 269 alin. (3) C. pen., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 81 din 10 decembrie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3912 din 27 noiembrie 2008

Prin sentinţa nr. 1030 din 8 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul București, Secţia a ll-a penală, s-a dispus, în temeiul art. 269 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., condamnarea inculpatului P.T. la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de evadare.

În temeiul art. 269 alin. (3) C. pen., s-a adăugat la pedeapsa pronunţată restul rămas neexecutat, de 1134 zile din pedeapsa ce se execută de 3 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 București, inculpatul urmând să execute 10 luni și 1134 zile de închisoare.

Conform art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, la data de 3 iunie 2007, orele 15,20, inculpatul P.T., aflat în executarea unei pedepse de 3 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 București, a evadat din punctul de lucru zootehnic al Penitenciarului București Jilava.

S-a apreciat că, în drept, fapta inculpatului de a părăsi locul în care era legal deţinut în executarea pedepsei privative de libertate de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 București, fără a avea încuviinţarea obţinută în condiţiile legii, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de evadare prevăzută în art. 269 alin. (1) C. pen.

În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., faţă de infracţiunea de furt calificat în executarea pedepsei căreia se afla inculpatul la momentul evadării.

La individualizarea judiciară a pedepsei, tribunalul a ţinut seama de criteriile consacrate în art. 72 C. pen. privind pericolul social al faptei săvârșite de inculpat (părăsirea locului de deţinere afectând în mod special înfăptuirea justiţiei penale), circumstanţele reale ale comiterii faptei (în mod spontan, dintr-un loc unde serviciul de supraveghere nu este executat datorită regimului semideschis de executare), cu scopul de a-și vizita familia (inculpatul fiind de altfel depistat în casa unchiului său) și cele personale ale inculpatului care a înfrânt exigenţele prevenţiei speciale ale privării sale de libertate.

În considerarea dispoziţiilor art. 269 alin. (3) C. pen., având în vedere și decizia Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţiile Unite, pronunţată în interesul legii, nr. 81 din 10 decembrie 2007, tribunalul a arătat că va da în executare inculpatului în mod cumulat, alături de pedeapsa aplicată, și restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa anterioară, de 1134 zile.

Prin decizia nr. 227/A din 13 octombrie 2008 a Curţii de Apel București, Secţia a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.T.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul P.T., fără a arăta în scris motivele.

Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri atacate și, în rejudecare, redozarea pedepsei aplicate inculpatului la minimul prevăzut de lege.

Reprezentantul Ministrului Public a pus concluzii de respingere, ca nefondat, a recursului inculpatului, arătând că instanţele au individualizat corect pedeapsa ce i-a fost aplicată, fapta fiind săvârșită în stare de recidivă, aflându-se în executarea pedepsei, așa încât cuantumul stabilit pentru infracţiunea de evadare a fost orientat spre minimul special, ţinând seama de datele personale și reale ale săvârșirii faptei. Totodată, reprezentantul parchetului a susţinut că instanţa a procedat în mod greșit în stabilirea pedepsei, prin adăugarea pedepsei nou aplicate nu la aceea în curs de executare, ci la restul rămas de executat, însă acest aspect nu poate fi avut în vedere în recursul inculpatului, deoarece i s-ar înrăutăţi situaţia în propria cale de atac.

Examinând recursul declarat de inculpatul P.T. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate, analizate prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră că s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului P.T. din 3 iunie 2007, de a părăsi locul în care era legal deţinut în executarea pedepsei privative de libertate de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 București, fără a avea încuviinţarea obţinută în condiţiile legii, întrunește atât obiectiv, cât și subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de evadare, în modalitatea normativă simplă, prevăzută și pedepsită de art. 269 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., comisă în stare de recidivă postcondamnatorie.

Din mijloacele de probă administrate în cursul procesului penal, atât cele din faza urmăririi penale, cât și din cursul cercetării judecătorești, și anume declaraţiile martorilor I.G., L.L., D.C. și D.G., în care aceștia au relatat împrejurările pe care le-au cunoscut, cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului din 3 iunie 2007, planșele foto, adresa nr. 1000811 din 26 iulie 2007 și înscrisurile referitoare la incident, declaraţia în calitate de învinuit a lui P.T. și declaraţia dată în calitate de inculpat a lui P.T., în care a recunoscut constant comiterea faptei, descriind împrejurările concrete în care a săvârșit-o, a rezultat contribuţia concretă a inculpatului la comiterea infracţiunii, acesta având reprezentarea rezultatului faptei, pe care l-a urmărit.

De asemenea, sub aspectul individualizării pedepsei aplicată inculpatului P.T., atât în ceea ce privește cuantumul, cât și modalitatea de executare au fost evaluate în mod corect, în contextul cauzei, criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., ţinându-se cont de gradul de pericol social în concret al faptei comise, de natura infracţiunii, de circumstanţele reale ale săvârșirii ei, dar și de circumstanţele personale ale inculpatului, care a recunoscut săvârșirea faptei, este recidivist, dovedind perseverenţă infracţională.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră că prin cuantumul pedepsei aplicată inculpatului, orientat către minimul prevăzut de lege, cu executare în regim de detenţie, în mod just s-a apreciat că aceasta este singura în măsură să asigure realizarea scopurilor pedepsei, cel de exemplaritate, dar și cel educativ, în vederea îndreptării atitudinii inculpatului faţă de comiterea de infracţiuni și resocializarea sa viitoare pozitivă.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că în stabilirea pedepsei aplicată inculpatului, în mod corect au fost apreciate ca fiind incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) C. pen., în sensul că pedeapsa pronunţată pentru infracţiunea de evadare s-a adăugat la restul rămas neexecutat de 1134 zile de închisoare, din pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 122 din 21 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 3 București, în a cărei executare se afla inculpatul când a evadat, urmând să execute 10 luni și 1134 zile de închisoare.

În contextul cauzei, această modalitate concretă de aplicare a pedepsei inculpatului P.T., în condiţiile art. 269 alin. (3) C. pen., a fost efectuată ţinându-se cont și de decizia în interesul legii nr. 81 din 10 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţiile Unite, în care a fost interpretată sintagma „pedeapsa ce se execută”, în sensul că aceasta se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării, și nicidecum întreaga pedeapsă în a cărei executare se află condamnatul, așa încât nu pot fi avute în vedere concluziile reprezentantului parchetului cu privire la greșita modalitate de aplicare a pedepsei.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră că pedeapsa aplicată inculpatului P.T. pentru infracţiunea de evadare reflectă toate criteriile ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, acestea fiind evaluate, în mod plural, dându-se relevanţă și principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului, așa încât nu se impune coborârea pedepsei, nefiind incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat.