Extortion consummated by coercion regardless of actual payment: constitutive elements under Article 194(1) Penal Code

Șantaj. Elemente constitutive

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei. Infracţiuni contra libertăţii persoanei

Indice alfabetic: Drept penal

- șantaj

C. pen., art. 194 alin. (1)

Potrivit art. 194 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de șantaj, constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.

Prin urmare, fapta inculpatului de a constrânge partea vătămată, prin ameninţarea cu moartea a sa și a membrilor familiei sale, să îi dea o sumă de bani, în scopul de a dobândi în mod injust această sumă de bani, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de șantaj prevăzută în art. 194 alin. (1) C. pen. Pentru existenţa infracţiunii de șantaj nu este necesar ca partea vătămată să dea inculpatului suma de bani cerută, elementele constitutive ale infracţiunii fiind întrunite chiar dacă suma de bani nu a fost efectiv dată, deoarece șantajul este o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva libertăţii morale a persoanei, libertate încălcată prin simplul fapt al constrângerii acesteia să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva împotriva voinţei sale.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3508 din 3 noiembrie 2008

Prin sentinţa penală nr. 39 din 11 martie 2008 a Tribunalului Buzău, inculpatul V.M. a fost condamnat în baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de persoane și în baza art. 194 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. pentru săvârșirea infracţiunii de șantaj în formă continuată.

Prin decizia nr. 87 din 9 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploiești, Secţia penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și de inculpatul V.M.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul V.M. care, prin apărătorul ales, a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

În principal, inculpatul a susţinut că, în cauză, s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă greșita sa condamnare pentru infracţiunile de trafic de persoane și șantaj, solicitând a se dispune achitarea sa, în conformitate cu prevederile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât faptele nu există.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, examinând atât motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (1) și art. 3857 C. proc. pen., constată că prima instanţă a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt și a stabilit vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.

Astfel, din materialul probator administrat în cauză, respectiv din plângerea și declaraţiile părţii vătămate A.M., procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, declaraţiile martorilor G.G., A.P., N.A., N.M., P.C., G.A. și S.M., procesele-verbale de redare a discuţiilor telefonice înregistrate de partea vătămată, procesele-verbale de redare a convorbirilor purtate în mediu ambiental și înregistrate prin mijloace audio-video, în urma autorizării Tribunalului Buzău, comunicările Consulatului General al României din Milano, coroborate cu declaraţiile inculpatului, a rezultat că în primăvara anului 2007 partea vătămată A.M. a fost recrutată, prin intermediul numitului G.G. (fostul ei concubin și fratele inculpatului) aflat în eroare de fapt, la solicitarea telefonică adresată din Italia de către inculpatul V.M., pentru ca aceasta să presteze serviciul de menaj la o persoană fizică, în schimbul unei remuneraţii.

Inculpatul V.M. a avansat costul călătoriei din România până în Italia, atât pentru partea vătămată, cât și pentru G.G., care a însoţit-o pe aceasta până în localitatea Firenze, unde cei doi au fost preluaţi de către inculpat și conduși la locuinţa din Montecatini Terme, unde inculpatul stătea cu chirie la un cetăţean italian. G.G. a părăsit Italia după o zi, iar inculpatul a primit-o pe partea vătămată, pe care a prezentat-o cetăţeanului italian ca fiind o rudă de-a sa.

După aproximativ 3 - 4 zile, cetăţeanul italian i-a precizat inculpatului că nu mai are nevoie de serviciile de menaj ale părţii vătămate, fiind nemulţumit de aceasta.

Inculpatul V.M. a insistat ca partea vătămată să rămână cu el în locuinţa cetăţeanului italian, iar acesta a tolerat-o, considerând că este rudă cu inculpatul, acceptând să nu îi solicite chirie.

Ulterior, inculpatul i-a reţinut părţii vătămate actul de identitate și i-a cerut să se prostitueze în beneficiul lui, sub pretextul datoriei pe care o pretindea de la aceasta, reprezentând costul călătoriei până în Italia și cheltuielile de întreţinere.

Neavând nicio sumă de bani asupra sa și nici actul de identitate, partea vătămată a fost nevoită să accepte solicitarea inculpatului, astfel că a început să practice prostituţia.

Inculpatul a beneficiat de banii obţinuţi de partea vătămată din practicarea prostituţiei timp de o săptămână.

Martora S.M., care practica, de asemenea, prostituţia a aflat de la partea vătămată că inculpatul o obliga să se prostitueze pentru el. Într-una din seri, partea vătămată, fiind ameninţată de inculpat, a apelat-o telefonic pe martoră și s-a deplasat la hotelul unde locuia aceasta. Martora a condus-o pe partea vătămată în acea noapte la postul de carabinieri din Montecatini Terme, unde s-a înregistrat plângerea penală pe care a formulat-o împotriva inculpatului pentru constrângere la prostituţie și șantaj.

Deși organele de poliţie din Italia s-au deplasat a doua zi dimineaţă la locuinţa inculpatului, acesta părăsise imobilul, intuind că partea vătămată nu s-a întors în cursul nopţii la domiciliu, întrucât l-a denunţat autorităţilor.

Din probele administrate în cauză a rezultat că, prin practicarea timp de 6 zile, de către partea vătămată, a prostituţiei, inculpatul a beneficiat de suma de 1500 de euro.

La întoarcerea părţii vătămate în România, în toamna anului 2007, inculpatul a ameninţat-o telefonic cu moartea, așa cum rezultă din transcrierile convorbirilor telefonice depuse la dosar, solicitându-i să-i restituie suma de 400 de euro, pe care a invocat-o cu titlu de datorie.

Toate aceste ameninţări i-au creat părţii vătămate o stare de temere, aceasta fiind nevoită să părăsească pentru o vreme domiciliul.

Ulterior, cu consimţământul părţii vătămate, s-a realizat un flagrant - sub aspectul infracţiunii de șantaj - inculpatul fiind surprins de către organele de urmărire penală după ce a primit suma de 400 de euro de la partea vătămată.

În aceste condiţii, susţinerile inculpatului în sensul că nu a constrâns-o pe partea vătămată să practice prostituţia și să-i remită banii încasaţi nu are suport probator în cauză.

Cu privire la încadrarea juridică dată faptelor, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că latura obiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cuprinde două tipuri de activităţi strâns legate între ele, un tip de activitate principală și un tip de activitate secundară. Primul tip de activitate se realizează prin una dintre următoarele acţiuni: recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane în scopul exploatării ei. Activitatea secundară și care constituie, de fapt, mijlocul de realizare a acţiunii principale, se realizează la rândul ei prin: ameninţare, violenţă, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate, profitare de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-și exprima voinţa.

Legea nu cere, însă, ca exploatarea persoanelor traficate să se realizeze în fapt, această condiţie fiind cerută numai ca scop urmărit de inculpat și nu ca scop pe care trebuie să-l realizeze inculpatul.

Din probele administrate în cauză a rezultat că partea vătămată A.M. a fost constrânsă de inculpat să practice prostituţia, iar banii câștigaţi erau luaţi în totalitate de inculpat.

Realizând exploatarea părţii vătămate în folosul său, inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracţiunii de trafic de persoane.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că, în mod corect, ambele instanţe au reţinut în sarcina inculpatului săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 194 alin. (1) C. pen.

Potrivit art. 194 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de șantaj, „constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.”

Caracteristic infracţiunii de șantaj este faptul că libertatea morală a persoanei, adică posibilitatea acesteia de a lua hotărâri și de a se manifesta în conformitate cu propria sa voinţă, este încălcată prin constrângerea ei la o anumită comportare, prin determinarea ei, cu ajutorul violenţei, să suporte o anumită consecinţă păgubitoare. Dacă prin aceasta se urmărește dobândirea, în mod injust, a unui folos, fapta prezintă o periculozitate proprie, mai mare și distinctă în raport cu cea a infracţiunii de ameninţare prevăzută în art. 193 C. pen., care aduce și ea atingere libertăţii de voinţă și de acţiune a persoanei. De aceea, o astfel de faptă a fost incriminată distinct, în dispoziţiile art. 194 C. pen., sub denumirea de „șantaj.”

Constrângerea la care se referă textul de lege, exercitată fie prin violenţă, fie prin ameninţare, trebuie să aibă ca obiect determinarea victimei să dea (să efectueze un act de remitere), să facă, să nu facă sau să sufere ceva și să fie de natură a produce celui împotriva căruia se exercită o stare de temere.

Pentru existenţa infracţiunii de șantaj nu este necesar ca persoana constrânsă să satisfacă pretenţia făptuitorului, adică să dea ceea ce acesta îi cere, infracţiunea subzistând indiferent de această împrejurare, deoarece șantajul este o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva libertăţii morale a persoanei, libertate încălcată prin simplul fapt al constrângerii acesteia să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale.

În speţă, constrângerea de către inculpat prin ameninţarea cu moartea a părţii vătămate A.M. și a membrilor familiei acesteia, fapt ce a determinat-o să părăsească pentru o perioadă domiciliul, în situaţia neremiterii sumei de 400 de euro, a fost un act de natură să inspire acesteia temere, fiindu-i adusă astfel o atingere libertăţii sale morale, respectiv posibilităţii de a se manifesta în conformitate cu propria sa voinţă, elementele constitutive ale infracţiunii de șantaj fiind astfel realizate.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.M.