Human trafficking convictions upheld despite unlawful work exploitation lacking formal employment contracts

Trafic de persoane. Elemente constitutive

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Infracţiuni privind traficul de persoane

Indice alfabetic: Drept penal

- trafic de persoane

Legea nr. 678/2001, art. 12

Fapta de a recruta, transporta, caza și primi persoane pentru a fi angajate în străinătate, în schimbul unor sume de bani, de către făptuitori care nu au calitatea de agenţi de ocupare a forţei de muncă în străinătate potrivit Legii nr. 156/2000, prin înșelăciune cu privire la condiţiile de muncă, salarizare, sănătate și securitate, în scopul exploatării lor prin executarea unei munci cu încălcarea normelor privind aceste condiţii și fără încheierea unor contracte legale de muncă, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001 cu referire la art. 2 pct. 2 lit. a) din aceeași lege, astfel cum a fost modificată prin O. U. G. nr. 79/2005.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3361 din 22 octombrie 2008

Tribunalul Buzău, prin sentinţa penală nr. 223 din 29 decembrie 2006, a condamnat pe inculpaţii G.M., D.E. și I.I., în baza art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru săvârșirea infracţiunilor de trafic de persoane.

În baza art. 71 alin. (1) și (2) C. pen. au fost aplicate inculpaţilor pedepsele accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen.

Prima instanţa a reţinut că, prin rechizitoriul din 28 februarie 2006, emis de procurorul din cadrul Biroului Teritorial Buzău aparţinând Direcţiei de Investigare al Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din structura Ministerului Public, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor G.M., D.E. și I.I. pentru săvârșirea infracţiunilor continuate de trafic de persoane prevăzute în art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În rechizitoriu, s-a reţinut, pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, că în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2004 - septembrie 2005 inculpata D.E. și inculpatul G.M. au convins, prin acte de inducere în eroare, un număr de 38 de persoane din România să lucreze în Italia, cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare, în România și Italia, privind munca în străinătate, cu scopul exploatării acestor persoane.

S-a menţionat, în actul de inculpare, că D.E. racola, în România, persoane care doreau să lucreze în Italia și le prezenta acestora informaţii false cu privire la condiţiile de muncă în Italia: un salariu lunar de 500 de euro, program normal de lucru, hrana și cazarea asigurate de angajatorul din Italia.

În rechizitoriu s-a arătat că, în Italia, persoanele venite din România erau primite de inculpatul G.M. care, după caz, le asigura transport și cazare într-o locuinţă a sa, după care îi repartiza la diferite locuri de muncă găsite de acesta.

Conform rechizitoriului, pentru trimiterea la muncă în Italia, inculpata D.E. a pretins și primit, pentru fiecare persoană plecată în Italia, între 50 și 100 de euro, iar inculpatul G.M., câte 350 de euro pentru fiecare lucrător, cu titlul de comision.

S-a concluzionat, în rechizitoriu, că persoanele care au plecat la munca în Italia au fost înșelate de ambii inculpaţi, constând în faptul că le-au promis acestora că în Italia vor primi salariu lunar de 500 de euro, vor avea program normal de lucru și că angajatorii le vor asigura gratuit hrana și cazarea, iar în fapt, în Italia, angajatorii le-au asigurat salarii mai mici, de 300 - 400 de euro lunar, le-au impus program de lucru de 12 - 14 ore zilnic și le-au oferit condiţii inacceptabile de cazare și hrană.

S-a mai reţinut că, în aceleași condiţii, inculpatul G.M. și inculpatul I.I. au trimis în Italia un număr de 10 persoane, de la fiecare cel din urmă luând un comision cuprins între 50 și 100 de euro.

Instanţa de fond a reţinut, în urma analizării întregului material probator administrat în cauză, că faptele pentru care a fost sesizată cu actul de inculpare au fost comise de cei trei inculpaţi, stabilind următoarele:

În anul 2004, inculpata D.E. și inculpatul G.M. s-au înţeles să coopereze pentru a duce la îndeplinire hotărârea luată în comun de a asigura recrutarea din România a persoanelor care doresc să lucreze în Italia, fără încheierea, în România, a unor contracte care să conţină oferte ferme de locuri de muncă și a unor contracte individuale de muncă încheiate cu angajatorii din Italia, încălcând în acest mod dispoziţiile imperative cuprinse în legislaţia română, respectiv în Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate și a dispoziţiilor legislaţiei italiene aplicabilă în domeniul imigrării.

Altfel spus, inculpaţii au organizat activitatea de recrutare de muncitori români pentru a lucra „la negru” în Italia.

Inculpaţii D.E. și G.M. au convenit ca racolarea muncitorilor români să se facă din România, de D.E. În înţelegere cu inculpatul G.M., inculpata D.E. le prezenta solicitanţilor condiţiile de muncă din Italia, le promitea că angajatorul italian le va asigura un salariu lunar de 500 de euro - cu posibilităţi ulterioare de majorare - masă și cazare, precum și un program normal de lucru, cu o zi liberă săptămânal.

Inculpata D.E. a solicitat și încasat de la fiecare persoană pe care o trimitea la muncă în Italia un comision cuprins între 50 și 100 de euro.

Transportul în Italia, la Roma, era organizat de inculpata D.E. în cooperare cu inculpatul G.M., inculpata D.E. ocupându-se de îndrumarea părţilor vătămate să procure bilete de transport, să plătească asigurarea de sănătate, iar în Italia, la Roma, părţile vătămate erau așteptate de inculpatul G.M. Persoanele pentru care angajarea urma să se facă ulterior erau transportate de inculpat din Roma în localitatea S., unde acesta deţinea un apartament special amenajat pentru găzduirea mai multor persoane. După ce inculpatul le găsea locuri de muncă, părţile vătămate, singure sau însoţite de acesta, se prezentau la angajator.

Instanţa de fond a mai reţinut că toate părţile vătămate audiate au relatat că a existat o discrepanţă evidentă între condiţiile privind salariul, felul muncii, programul de lucru, asigurarea cazării și a mesei descrise de inculpata D.E. și cele oferite de angajatorii italieni.

Văzând condiţiile în care urmau să lucreze, majoritatea bărbaţilor repartizaţi să lucreze la diferite circuri și cele mai multe femei ce urmau sa fie angajate ca îngrijitoare au refuzat aceste locuri de muncă sau au lucrat o perioadă scurtă de timp după care, luând legătura cu rudele din ţară sau cu alţi concetăţeni aflaţi în Italia, au făcut rost de bani și s-au întors în ţară.

În schimb, persoanele care nu au avut bani să se întoarcă în ţară sau au dorit cu orice preţ să lucreze în Italia au acceptat locurile de munca oferite de inculpatul G.M. și au lucrat perioade de timp cuprinse între o lună si 3 luni.

Pentru activitatea desfășurată în Italia, constând în căutarea de locuri de muncă și plasarea la diferiţi angajatori, inculpatul G.M. a pretins de la fiecare parte vătămată un comision de 350 de euro, pe care fiecare parte vătămată s-a angajat să-l plătească din salariu, după prima lună de muncă.

Prin acţiuni organizate, inculpaţii D.E. și G.M. au trimis la muncă în Italia, fără contracte de muncă, în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2004 și începutul lunii septembrie 2005, un număr de 38 de persoane.

În România, independent de inculpata D.E., a exercitat acte de racolare și de trimitere la munca în Italia și inculpatul I.I., colaborând cu inculpatul G.M., de la care primea instrucţiuni cu privire la numărul de persoane și meseriile cerute în Italia. La fel ca și inculpata D.E., inculpatul I.I. le-a promis femeilor că vor lucra ca menajere cu un salariu de 500 de euro pe lună, având masa și cazarea asigurată, iar bărbaţilor că vor fi angajaţi ca șoferi la circuri sau parcuri de distracţie, cu suma de 500 de euro pe lună, program normal de muncă, masa și cazarea gratuite fiind suportate de angajatori.

Pentru serviciile asigurate, inculpatul I.I. a perceput pentru el un comision cuprins între 50 și 100 de euro și a convenit cu părţile vătămate să plătească inculpatului G.M. un comision de 350 de euro.

În luna septembrie 2004, inculpatul I.I. a racolat și trimis la muncă în Italia pe părţile vătămate C.I., A.N., I.R., D.Ș., C.I., G.V., E.I. și F.O. și în luna aprilie 2005 pe părţile vătămate U.M. și T.M.

Tribunalul a concluzionat că, din declaraţiile părţilor vătămate audiate în faza de urmărire penală coroborate cu declaraţiile inculpaţilor, cu depoziţiile martorilor și cu conţinutul înregistrărilor audio și convorbirilor dintre D.E. și I.I. și investigatorii sub acoperire „V” și „O.”, rezultă că părţile vătămate au fost induse în eroare cu privire la salarizarea și condiţiile de muncă din Italia și că inculpaţii au urmărit, în schimbul încasării unor comisioane, trimiterea acestora la munca în Italia unde au fost obligate să lucreze „la negru”, în condiţii inferioare celor promise în România, în scopul exploatării lor.

În fapt, în România, inculpaţii D.E. și I.I. nu au fost autorizaţi conform Legii nr. 156/2000 să îndeplinească atribuţii de agenţi de ocupare a forţei de muncă pentru a desfășura activităţi de mediere a angajării cetăţenilor români în străinătate, iar în Italia inculpatul G.M. nu s-a conformat Decretului Lege nr. 286/1998 privind imigrarea, în sensul că nu era autorizat să efectueze activităţi privind obţinerea vizei de intrare în Italia a cetăţenilor romani pentru motive de muncă, obţinerea permiselor de ședere pe motiv de muncă de la autorităţile italiene și nici nu era împuternicit să medieze cu angajatori italieni încheierea contractelor de muncă.

Instanţa de fond a mai stabilit că din probele dosarului rezultă că inculpatul G.M. s-a ocupat cu recrutarea și angajarea părţilor vătămate pentru a lucra la angajatori italieni, fără încheierea unor contracte de muncă, iar activitatea de inducere în eroare a părţilor vătămate în scopul exploatării acestora este relevată de faptul că, în Italia, inculpatul urma să facă angajări în locuri de muncă dificile, pentru care nu existau oferte de la muncitorii care doreau să se angajeze cu contracte de munca încheiate cu respectarea legii.

Persoanele vătămate au luat cunoștinţă de condiţiile grele de muncă oferite în Italia, numai în momentul în care inculpatul i-a trimis la angajatori.

Acestea sunt considerentele, bazate pe probele dosarului, care au format primei instanţe convingerea că recrutarea și trimiterea în Italia a părţilor vătămate s-a făcut prin înșelăciune, în scopul exploatării lor.

În drept, faptele inculpaţilor G.M. și D.E. și, respectiv, ale inculpaţilor G.M. și I.I., de a recruta, transporta, caza și determina părţile vătămate să se angajeze în Italia, în condiţiile ilegale și inferioare celor promise în România, prin înșelăciune, în scopul exploatării acestora, au fost considerate de tribunal ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor continuate de trafic de persoane prevăzute în art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. a) cu referire la art. 2 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 678/2001 și art. 41 alin. (2) C. pen.

Din modul în care au acţionat inculpaţii, relevat de probele administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că infracţiunea de trafic de persoane s-a realizat în modalităţile normative indicate în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, constând în recrutarea, transportarea, cazarea și primirea persoanelor vătămate în Italia, toate aceste activităţi fiind executate în scopul exploatării acestor persoane.

Termenul de exploatare a unei persoane este definit în art. 2 din Legea nr. 678/2001, iar inculpaţii, prin activitatea de recrutare, transportare, cazare și primire a persoanelor vătămate, realizată prin acte de inducere în eroare a acestora, au urmărit exploatarea acestor persoane, în sensul ca le-au trimis la munca în Italia pentru executarea unor munci cu încălcarea normelor legale privind salarizarea, condiţiile de muncă referitoare la durata programului de muncă, la activităţile efectiv executate, la cazarea și asigurarea hranei etc.

Curtea de Apel Ploiești, Secţia penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 144 din 4 octombrie 2007, a admis apelurile declarate de inculpaţi și a desfiinţat în parte, pe latură penală, sentinţa penală nr. 223 din 29 decembrie 2006, în sensul că a înlăturat pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a alege prevăzut în art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen.

Recursurile declarate, între alţii, de inculpaţi, prin care au cerut să fie achitaţi, considerându-se nevinovaţi cu privire la faptele pentru care au fost trimiși în judecată, sunt nefondate.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, examinând hotărârea atacată, în raport cu criticile aduse, precum și din oficiu, în baza probatoriului administrat, reţine că acesta a fost corect și complet evaluat, iar încadrarea juridică este cea legală și corespunzătoare activităţii întreprinsă de fiecare inculpat, pentru întreaga perioadă infracţională.

Astfel, se constată că nu există niciun dubiu asupra vinovăţiei penale a inculpaţilor cu privire la comiterea infracţiunilor pentru care au fost trimiși în judecată, atâta vreme cât prin încălcarea dispoziţiilor legale, pe timpul aflării în România, inculpatul G.M. împreună cu inculpata D.E. au recrutat, în intervalul de timp noiembrie 2004 - septembrie 2005, un număr de 38 de cetăţeni români, pe care i-au trimis și, respectiv, primit în Italia, în scopul exploatării lor, prin obligarea la prestare de munci și servicii cu încălcarea normelor legale de muncă, salarizare, sănătate și securitate și prin inducere în eroare asupra tuturor acestor condiţii.

Pentru realizarea acestui scop, aceiași inculpaţi au încheiat și contracte fictive „de împrumut” cu părţile vătămate, pentru ca astfel să obţină foloase materiale nelegale.

Faţă de inculpatul I.I. se reţine că, prin aceleași mijloace de înșelare, ca și cei doi inculpaţi sus-menţionaţi, a recrutat un alt număr de 10 persoane în intervalul cuprins între lunile mai 2004 - iunie 2005, pe care, de asemenea, le-a trimis la muncă în Italia, cu aceleași scopuri materiale nelegale și prin încălcarea normelor de asigurare a condiţiilor de muncă, salarizare, sănătate și securitate, după cum o prevăd dispoziţiile art. 2 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu modificările aduse prin O. U. G. nr. 79/2005.

Acestea fiind faptele săvârșite de inculpaţi și cum în România atât recurenta D.E., cât și recurentul I.I. nu au fost autorizaţi, potrivit Legii nr. 156/2000, să îndeplinească atribuţii de agenţi de recrutare a forţei de muncă și nici pentru a desfășura activităţi de mediere a angajării cetăţenilor români în străinătate, pe de o parte, iar pe de altă parte în Italia, inculpatul G.M. nu a respectat Decretul Lege nr. 286/1998 privind imigrarea, și anume nu era autorizat să efectueze activităţi privind obţinerea vizei de intrare în Italia a cetăţenilor români pentru muncă, obţinerea permiselor de ședere în acest scop de la autorităţile italiene și nici nu era împuternicit să medieze cu angajatorii italieni încheierea contractelor de muncă respective, întreaga lor activitate îndeplinește elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi fiecare și, în detaliu, analizate de primele două instanţe.

În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse, ca nefondate.