Influence peddling elements; judge incompatibility during preventive arrest review; relative nullity of unrecorded session initiation

Trafic de influenţă. Elemente constitutive. Individualizarea pedepsei. Incompatibilitate. Judecător care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză. Omisiunea primei instanţe de a consemna verificarea regularităţii actului de sesizare. Nulitate relativă

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul

Indice alfabetic: Drept penal. Drept procesual penal

- trafic de influenţă

- incompatibilitate

- nulitate relativă

C. pen., art. 257

Legea nr. 78/2000, art. 7 alin. (1) și (3)

C. proc. pen., art. 47 alin. (2), art. 197, art. 300

1. Fapta persoanei, care are calitatea de agent de poliţie, de a primi o sumă de bani în scopul de a interveni pentru soluţionarea unui dosar penal înregistrat la parchet, astfel încât persoana la care se referă dosarul penal să nu fie trasă la răspundere penală, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000. În acest caz, reducerea pedepsei de 5 ani închisoare aplicată inculpatului și, în consecinţă, schimbarea modalităţii de executare a acesteia nu se justifică, în raport cu gradul de pericol social ridicat al faptei, relevat de faptul că, deși inculpatul avea obligaţia să respecte legea și să impună celorlalte persoane aceeași obligaţie, acesta a încălcat-o, folosindu-se de calitatea sa de agent de poliţie, calitate care i-a permis să convingă persoana de la care a primit suma de bani că va interveni pentru soluţionarea favorabilă a unui dosar penal, iar după consumarea infracţiunii, inculpatul a negat constant fapta, încercând să denatureze adevărul.

2. În sensul art. 47 alin. (2) C. proc. pen., prin judecător care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză se înţelege judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, admiterea ori respingerea căilor de atac. Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 47 alin. (2) C. proc. pen., atunci când judecătorul se pronunţă asupra legalităţii și temeiniciei măsurii arestării preventive în cursul judecăţii în apel, deoarece analiza privește exclusiv arestarea preventivă, iar nu soluţionarea cauzei în apel, în sensul admiterii sau respingerii căii de atac.

Referirea la probe, în accepţiunea art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în cuprinsul încheierii prin care s-a dispus menţinerea arestării preventive în cursul judecăţii în apel, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 47 alin. (2) C. proc. pen.

3. Omisiunea primei instanţe de a consemna, în mod explicit, în încheierea de ședinţă, verificarea regularităţii actului de sesizare, potrivit dispoziţiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., nu constituie o nulitate absolută, ci o nulitate relativă circumscrisă dispoziţiilor art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3363 din 21 octombrie 2009

Prin sentinţa nr. 426 din 11 aprilie 2008, Tribunalul București, Secţia a II-a penală, a dispus condamnarea inculpatului Ț.F. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000.

A fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condiţiile și pe durata prevăzută în art. 71 C. pen.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen. raportat la art. 256 alin. (2) C. pen., instanţa a dispus confiscarea specială de la inculpat, în folosul statului, a sumei de 1.500 euro sau echivalentul acesteia în lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele:

În cursul lunii mai 2007, inculpatul Ț.F., în timp ce se afla în autoturismul său, a primit de la denunţătorul T.G. suma de 1.500 euro pentru a interveni, în calitatea sa de poliţist, în obţinerea unei soluţii favorabile într-un dosar al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, pentru ca fratele denunţătorului să nu suporte consecinţele săvârșirii infracţiunii de conducere fără permis.

Instanţa de fond reţine că denunţătorul, după ce a aflat că fratele său, T.J., a condus fără permis, s-a hotărât să ia legătura cu inculpatul Ț.F., aspect cunoscut și confirmat de martorul T.G.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că inculpatul s-a deplasat la locuinţa familiei T.N. - un alt frate al conducătorului motocicletei implicate în accident - purtând discuţii privind accidentul de circulaţie.

Probele testimoniale administrate au fost coroborate cu procesele-verbale de redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice, instanţa de fond reţinând astfel că fapta inculpatului Ț.F. realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C. pen.

În raport cu această încadrare juridică, instanţa de fond a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea, în limitele prevăzute în norma de incriminare, cu executare în regim privativ de libertate.

Prin decizia nr. 16/A din 25 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Pitești, Secţia penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus respingerea apelului declarat de inculpat ca fiind nefondat.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul Ț.F., invocând cazurile de casare circumscrise dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 3, 18 și 14 C. proc. pen.

În motivele scrise și în susţinerea orală, recurentul inculpat, prin apărător ales, a arătat că recursul privește și încheierea pronunţată de instanţa de apel la data de 10 decembrie 2008, încheiere prin care s-a dispus respingerea cererii de recuzare.

Recurentul inculpat susţine, sub acest aspect, că judecătorii cauzei, pronunţându-se cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive - făcând trimitere la probe - nu puteau să judece și fondul apelului, întrucât erau incompatibili, fiind aplicabile prevederile art. 47 alin. (2) C. pen.

Se invocă, de asemenea, încălcarea dispoziţiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., neverificarea actului de sesizare atrăgând, în opinia recurentului inculpat, nulitatea absolută a hotărârilor pronunţate.

În ceea ce privește fondul cauzei, se arată că inculpatului nu i s-a asigurat dreptul la un proces echitabil în condiţiile în care instanţa de fond și cea de apel nu au manifestat imparţialitate în administrarea probelor.

Recurentul inculpat susţine că probele administrate nu dovedesc vinovăţia sa, impunându-se, pe cale de consecinţă, casarea ambelor hotărâri și achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, consideră că executarea pedepsei în regim privativ de libertate este excesivă.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din oficiu ambele hotărâri, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpatul Ț.F. este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Prin încheierea din 10 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Pitești - ca instanţă de apel - s-a dispus respingerea cererii de recuzare formulată de inculpatul Ț.F. împotriva membrilor completului de judecată compus din judecătorii M.A. și T.G.

Din cuprinsul acesteia rezultă că, prin încheierea din 2 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Pitești, instanţa a constatat, conform art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen., legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului Ț.F., aspect care nu atrage incompatibilitatea judecătorului, nefiind incidente nici dispoziţiile art. 47 C. proc. pen. și nici dispoziţiile art. 48 C. proc. pen.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că, potrivit art. 47 alin. (2) C. proc. pen., nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză.

Exprimarea părerii, în sensul dispoziţiilor legale invocate, trebuie să se refere la „soluţia care ar putea fi dată în acea cauză”, ceea ce înseamnă condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, admiterea ori respingerea căilor de atac.

Nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 47 alin. (2) C. proc. pen., atunci când judecătorul se pronunţă asupra legalităţii și temeiniciei măsurii arestării preventive în cursul judecăţii în apel, deoarece analiza privește în exclusivitate starea de detenţie provizorie și nu soluţionarea nemijlocită a cauzei, în sensul admiterii sau respingerii căii de atac.

Trimiterea în cuprinsul încheierii din 2 septembrie 2008 la noţiunea de „probe” nu reprezintă o analiză pe fondul cauzei, ci doar o referire la acele indicii temeinice prevăzute în art. 143 C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Ca atare, cum probele au fost analizate din perspectiva pericolului concret pentru ordinea publică, critica recurentului inculpat sub acest aspect nu este fondată.

2. Potrivit dispoziţiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţișare, regularitatea actului de sesizare.

Legea procesual penală obligă astfel instanţa să procedeze, în prealabil, la verificarea actului de sesizare, dacă a fost emis în condiţiile legii.

În ipoteza în care instanţa constată că actul de sesizare a instanţei - în speţă, rechizitoriul procurorului - nu este legal întocmit, se dispune înlăturarea lipsurilor fie de îndată, dacă este posibil, fie acordându-se un termen în acest scop.

Critica recurentului inculpat se impune a fi analizată din două perspective: prima este aceea a indicării în concret a neregularităţilor actului de sesizare a instanţei; al doilea aspect vizează felul nulităţii care poate opera în cauză și consecinţele acesteia.

Sub primul aspect, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recurentul inculpat invocă numai omisiunea instanţei de a consemna - în mod explicit - în încheierea de ședinţă, la primul termen de judecată, verificarea actului de sesizare, fără a indica în concret care ar fi neregularităţile acestuia.

Din actele dosarului rezultă că instanţa de fond, la data de 29 noiembrie 2007, constatând că nu mai sunt excepţii și nici cereri de formulat - inculpatul fiind asistat de apărător ales - a trecut la citirea actului de sesizare și la audierea inculpatului.

Sub cel de-al doilea aspect, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că nulităţile absolute sunt prevăzute în mod expres în dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Toate celelalte dispoziţii care reglementează desfășurarea procesului penal atrag, în cazul încălcării lor, nulitatea relativă. Pentru nulităţile relative se cere îndeplinirea următoarelor condiţii: încălcarea unei dispoziţii legale de procedură care nu se încadrează în art. 197 alin. (2) C. proc. pen., producerea unei vătămări, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Rezultă că nulităţile relative pot fi acoperite prin voinţa părţilor, că ele trebuie invocate într-o anumită stare a procesului - depășirea acestui moment atrage tardivitatea excepţiei de nulitate și validează actul - și că pot fi invocate numai de partea care a suferit vătămarea prin încălcarea legii.

Având în vedere condiţiile în care operează nulităţile absolute, precum și particularităţile nulităţii relative, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că omisiunea primei instanţe de a consemna, în mod expres, la primul termen de judecată, verificarea regularităţii actului de sesizare (aceasta făcând însă referire la cereri și excepţii) nu constituie o nulitate absolută, ci o nulitate relativă circumscrisă dispoziţiilor art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen.

Fiind o nulitate relativă, nefiind invocată în termenul prevăzut de lege - inculpatul putea să o invoce în cursul efectuării actului, fiind prezent și asistat de apărător ales - și nefiind dovedită vătămarea, se impune a se constata valabilitatea actului încheiat.

3. Cu privire la cazul de casare circumscris dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că nici această critică nu este fondată.

Instanţa de fond a stabilit corect starea de fapt - reţinând că inculpatul Ț.F., în cursul lunii mai 2007, a primit de la denunţătorul T.G. suma de 1.500 euro dându-i de înţeles că, în calitatea sa de agent de poliţie, va interveni pentru soluţionarea favorabilă a unui dosar al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, pentru ca fratele său T.J. să nu fie tras la răspundere penală pentru săvârșirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, fără să posede permis -, încadrarea juridică a faptei, precum și vinovăţia inculpatului.

Relativ la aprecierea probelor se impune a se reţine că aceasta este operaţiunea finală a activităţii de probaţiune, care permite instanţei de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor probelor administrate, în ansamblul lor, instanţa își formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumţia de nevinovăţie a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăţie, dacă se impune sau nu achitarea inculpatului pentru fapta dedusă judecăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

În virtutea acestor dispoziţii, orice infracţiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege, dacă organul judiciar și-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza dedusă judecăţii.

Pe de altă parte, prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este reglementată și în dispoziţiile art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, produce, în principal, două categorii de consecinţe:

a) în privinţa organelor judiciare, care trebuie să manifeste prudenţă în examinarea actului de trimitere în judecată și să analizeze, în mod obiectiv, argumentele în favoarea și în defavoarea inculpatului;

b) în privinţa inculpatului, prezumţia de nevinovăţie implică dreptul acestuia de a propune probe în apărarea sa și acela de a nu depune mărturie contra lui însuși.

În sistemul nostru de drept, prezumţia de nevinovăţie - astfel cum este reglementată prin dispoziţiile art. 52 C. proc. pen. și art. 66 alin. (1) C. proc. pen. - îmbracă două coordonate: administrarea probelor și interpretarea acestora. În ceea ce privește interpretarea probelor, pentru a putea fi înlăturată prezumţia de nevinovăţie, este necesar ca instanţa să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximaţiile, pentru că atunci când infracţiunea nu este dovedită cu certitudine prezumţia de nevinovăţie împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată, probele administrate de organele judiciare demonstrând, fără echivoc, vinovăţia inculpatului.

Din probele administrate rezultă că, în data de 9 mai 2007, pe raza comunei Domnești, a avut loc un accident de circulaţie în care au fost implicate o autoutilitară condusă de martorul S.I. și motocicleta condusă de martorul T.J., fratele denunţătorului T.G.

Din conţinutul procesului-verbal încheiat de organele de poliţie rezultă că fratele denunţătorului nu posedă permis de conducere.

În aceste împrejurări, pentru a evita tragerea la răspundere penală a fratelui său, denunţătorul T.G. a luat hotărârea de a se întâlni cu inculpatul, cunoscând că acesta este agent de poliţie.

A doua zi după producerea accidentului l-a sunat pe inculpat, stabilind să se întâlnească ulterior pentru a-i da toate detaliile.

În virtutea acestei înţelegeri, inculpatul s-a întâlnit cu denunţătorul în cursul lunii mai 2007, pretinzând, în schimbul ajutorului - în sensul de a influenţa modul de soluţionare al dosarului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu - suma de 1.500 euro.

Relevant este faptul că, după prima discuţie telefonică cu inculpatul, acesta s-a deplasat la domiciliul martorului T.N., aspect confirmat de denunţător, dar și de martorul Z.E., care știa că inculpatul urma să-l ajute pe denunţător pentru rezolvarea situaţiei juridice a fratelui acestuia.

De asemenea, martorul S.I. - conducătorul autoutilitarei implicată în accident - a arătat, în declaraţiile date, că la 2 - 3 zile de la accident a fost sunat de denunţător, s-a întâlnit cu acesta, care i-a confirmat faptul că a găsit pe cineva care să-l ajute pe fratele său și că această persoană i-a cerut suma de 1.500 euro.

Același martor a arătat că i-a dat denunţătorului suma de 400 euro și că a rămas cu acesta până când a venit inculpatul Ț.F. Denunţătorul și inculpatul au plecat cu autoturismul proprietatea personală a acestuia din urmă, cerându-i să lase suma de 1.500 euro în torpedoul autoturismului.

În aceeași zi, denunţătorul l-a sunat pe martorul S.I., spunându-i că problema s-a rezolvat.

Aceleași împrejurări au fost prezentate de martori și în cursul cercetării judecătorești, probele testimoniale coroborându-se cu celelalte probe administrate, din analiza în ansamblu a acestora rezultând, fără dubiu, vinovăţia inculpatului.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că, potrivit principiului individualizării pedepsei, aceasta trebuie stabilită în raport cu pericolul social concret al faptei săvârșite și în raport cu individualitatea infractorului.

Indicarea criteriilor generale de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen. nu reprezintă o simplă recomandare, ci are un caracter obligatoriu pentru instanţă, fiind necesar a releva în considerentele hotărârii aspecte care susţin pedeapsa aplicată, atât în ceea ce privește cuantumul, dar și sub aspectul modalităţii de executare a acesteia.

Sub aspectul gravităţii faptei, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că aceasta prezintă un grad de pericol social ridicat, relevat de împrejurările comiterii infracţiunii.

Astfel, inculpatul avea obligaţia să respecte legea, să impună și celorlalte persoane aceeași obligaţie. Contrar însă, inculpatul a încălcat-o, folosindu-se de calitatea sa de agent de poliţie, calitate care i-a permis să-l convingă pe denunţător că va interveni în rezolvarea favorabilă a unui dosar penal în care fratele denunţătorului era cercetat.

După consumarea infracţiunii, inculpatul a negat constant fapta, încercând să denatureze adevărul și să obţină o soluţie de achitare.

Ca atare, nu se justifică nici reducerea pedepsei și nici schimbarea modalităţii de executare a acesteia.

Așa fiind, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.