Human trafficking in continued form: distinction from procuration and application of foreign judgment authority to extinguiish criminal action

Trafic de persoane. Elemente constitutive. Autoritate de lucru judecat

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Infracţiuni privind traficul de persoane

Indice alfabetic: Drept penal. Drept procesual penal

- trafic de persoane

- autoritate de lucru judecat

Legea nr. 678/2001, art. 12 alin. (1) lit. a)

C. proc. pen., art. 10 alin. (1) lit. j)

1. Recrutarea, transportarea și cazarea mai multor persoane, prin înșelăciune cu privire la obţinerea unor locuri de muncă, în scopul exploatării victimelor prin obligarea la practicarea prostituţiei, săvârșită la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluţii infracţionale, de către doi inculpaţi împreună, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane, în formă continuată, prevăzută în art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

2. În cazul în care pentru una dintre acţiunile care prezintă conţinutul infracţiunii de trafic de persoane, săvârșită asupra uneia dintre victime, inculpaţii au fost condamnaţi în străinătate, printr-o hotărâre penală definitivă, chiar sub o încadrare juridică diferită, instanţa română constată existenţa autorităţii de lucru judecat, conform art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., cauză de stingere a acţiunii penale care operează în raport cu acţiunea săvârșită asupra victimei, pentru care inculpaţii au fost condamnaţi definitiv prin hotărârea instanţei străine.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3206 din 12 octombrie 2009

Prin sentinţa penală nr. 108 din 1 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Olt:

I. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.G. la o pedeapsă de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe durata de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

A fost admisă cererea formulată de inculpatul D.G. și a fost recunoscută pe cale incidentală sentinţa penală din 16 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg (rămasă definitivă cu privire la acest inculpat), substituindu-se restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare pronunţată de instanţa franceză, cu pedeapsa principală de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedeapsa principală și pedeapsa complementară nou pronunţate, cu pedepsele principală a închisorii și complementară a interzicerii de drepturi, cu care a fost substituită pedeapsa pronunţată de instanţa franceză, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa principală de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

Potrivit art. 39 alin. (2) C. pen. raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a fost contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat de 4 ani, 4 luni și 25 de zile, din pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1534 din 27 decembrie 2001 a Judecătoriei Caracal, desfiinţată, în parte, prin decizia penală nr. 421 din 8 iulie 2007 a Tribunalului Olt, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1210 din 30 septembrie 2002 a Curţii de Apel Craiova, cu pedepsele principală de 5 ani închisoare și complementară a interzicerii de drepturi mai sus menţionată, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani închisoare, sporită la 5 ani și 6 luni închisoare, alături de pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

II. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) raportat la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnată inculpata C.V. la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare.

S-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

A fost admisă cererea inculpatei și s-a recunoscut pe cale incidentală sentinţa penală din 16 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg (rămasă definitivă cu privire la această inculpată), substituindu-se restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, cu pedeapsa principală de un an închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedepsele principală a închisorii și complementară a interzicerii de drepturi, nou pronunţate, cu pedepsele principală a închisorii și complementară a interzicerii de drepturi, cu care a fost substituită pedeapsa pronunţată de instanţa franceză, dispunându-se ca inculpata să execute pedeapsa de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

A fost respinsă, ca nefondată, excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de către inculpaţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul Ministerului Public - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Olt, au fost trimiși în judecată inculpaţii C.V. și D.G., pentru comiterea infracţiunii prevăzută în art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea, în ceea ce-l privește pe inculpatul D.G., și a dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.

Pe baza probatorului administrat în cauză, respectiv declaraţiile părţilor vătămate și civile, ale inculpaţilor, martorilor, a unor înscrisuri, între care hotărârea judecătorească de condamnare a inculpaţilor de către instanţele franceze, coroborate cu celelalte acte și lucrări din dosarul de urmărire penală, prima instanţă a reţinut în fapt că inculpaţii se aflau în relaţii de concubinaj, iar începând cu anul 2004, au procedat la racolarea de persoane de sex feminin pe care, în baza promisiunii că vor primi locuri de muncă în Franţa, le ajutau să obţină documentele de călătorie, le achitau taxele în acest sens, precum și contravaloarea transportului, iar la destinaţie le obligau să practice prostituţia, în condiţiile în care sumele obţinute erau însușite de către cei doi inculpaţi.

În ceea ce o privește pe Ș.V., care nu a dorit să stea în proces în calitate de parte vătămată, s-a reţinut că aceasta, fiind de loc din comuna R., la fel ca și inculpaţii, îi cunoștea pe cei doi, iar în baza unor relaţii de prietenie ale părinţilor săi cu inculpata C.V. a avut posibilitatea să discute cu aceasta din urmă, care a invitat-o în Franţa și i-a promis că o va ajuta să obţină un loc de muncă.

Totodată, inculpata C.V. nu numai că s-a oferit să achite cheltuielile de transport, în sumă de 300 - 400 euro, dar chiar a dat părinţilor martorei Ș.V. o astfel de sumă.

La sosirea sa în orașul german Freiburger, Ș.V. a fost așteptată de inculpatul D.G., care a transportat-o cu mașina personală până în orașul francez Strasbourg, unde a fost cazată o săptămână într-un hotel, apoi în apartamentul inculpatei, după care într-o locuinţă închiriată. Ș.V. a lucrat o perioadă scurtă de timp într-un restaurant, după care inculpata C.V. i-a propus să practice prostituţia, însă aceasta a refuzat. În aceste condiţii, inculpata i-a făcut propunerea de a sustrage bunuri din magazine, fapt materializat de cele două, iar sumele obţinute din vânzarea bunurilor reveneau în cea mai mare parte inculpatei. Ulterior, Ș.V. a revenit în România.

Referitor la partea vătămată A.M. s-a reţinut că, după ce a cunoscut-o în luna mai 2005 pe inculpata C.V., aceasta i-a promis obţinerea unui loc de muncă în Franţa, făcând demersurile necesare călătoriei, prin procurarea documentelor legale, a biletului de călătorie, pe care inculpata l-a achitat pentru partea vătămată și prin avansarea sumei de 200 lei, pentru ca aceasta din urmă să-și procure haine. S-a reţinut că, odată cu procurarea biletului de călătorie cu autocarul, inculpata a achitat contravaloarea călătoriei cu același mijloc de transport și pentru partea vătămată T.A. De asemenea, în vederea traversării frontierei române, inculpata i-a înmânat părţii vătămate A.M. suma de 1.000 euro, pentru a proba că are posibilităţi materiale de a se întreţine în străinătate, sumă care a fost restituită inculpatei, în Franţa, de către A.M.

La sosirea autocarului în Franţa, cele două părţi vătămate au fost așteptate de către inculpată, care le-a cazat în apartamentul pe care îl avea închiriat împreună cu inculpatul D.G.

Ulterior, după două zile, cele două părţi vătămate au fost cazate într-o cameră a unui apartament dintr-o zonă vecină, pentru care s-a achitat de către inculpaţi o chirie de 300 euro pe lună. În acest timp, deși partea vătămată A.M. nu era închisă în cameră, era urmărită de către inculpaţi să nu plece. Deși i s-a promis obţinerea unui loc de muncă, partea vătămată A.M. a fost obligată de către cei doi inculpaţi să practice prostituţia, alături de partea vătămată T.A., în acest scop cele două fiind plasate într-o zonă cu parcări de autovehicule a orașului francez, notorie pentru activităţile mai sus arătate. Sumele obţinute din practicarea relaţiilor sexuale s-a stabilit a fi împărţite, în mod egal, cu cei doi inculpaţi.

În realitate, probele administrate în cauză au demonstrat că inculpaţii le lăsau celor două părţi vătămate doar câte 10 euro, pentru a-și procura mâncare, restul banilor revenindu-le acestora.

Totodată, inculpatul D.G. a impus celor două părţi vătămate să obţină, în fiecare zi, din practicarea prostituţiei, suma de 300 - 400 euro, iar în zilele în care acestea nu reușeau să obţină suma stabilită, le adresa injurii.

De asemenea, s-a mai reţinut că inculpatul a exercitat și constrângeri morale asupra celor două părţi vătămate, prin aceea că a adresat ameninţări părţii vătămate A.M., în sensul că aceasta nu va mai vedea comuna natală, în cazul în care va fugi și prin atenţionarea de a nu mai vorbi la telefon cu prietenul său ce se afla în Franţa.

Mai mult, partea vătămată A.M. a fost atenţionată de către T.A. că inculpatul D.G. este un individ periculos și să se ferească de acesta.

Cercetările efectuate în cauză au stabilit că în timpul celor două săptămâni în care partea vătămată A.M. a practicat prostituţia, în urma racolării sale de către cei doi inculpaţi și sub supravegherea acestora, a obţinut suma de 3.000 euro.

S-a mai stabilit că ambele părţi vătămate au fost surprinse de către organele de poliţie franceze, la sfârșitul lunii iunie 2005, în parcarea în care se deplasau pentru a găsi clienţi, fiind returnate în România.

Referitor la partea vătămată O.A. s-a reţinut că acesteia, în mod similar, după ce a discutat cu inculpaţii, i-a fost făcută promisiunea obţinerii unui loc de muncă în străinătate, la distribuirea de ziare. Mai întâi, partea vătămată, în baza acestei promisiuni, a ajuns în Germania, fiind dusă acolo cu mașina de un bărbat ce se afla în legătură cu inculpaţii. Aici partea vătămată a practicat prostituţia sub supravegherea persoanei respective, căreia îi dădea sumele obţinute, iar ulterior a sosit în Franţa, la Strasbourg, unde a fost adusă de inculpatul D.G., cu mașina în care se afla și inculpata C.V. Aici, partea vătămată a constatat că, în apartamentul în care se afla cazată, locuiau nu numai inculpaţii, ci și alte fete, care erau puse să practice prostituţia, sub îndrumarea celor doi inculpaţi. Părţii vătămate O.A. i s-a impus de inculpaţi și, în special, de inculpata C.V. să practice prostituţia, iar în acest scop, după ce a fost mutată a doua zi într-un alt imobil, a fost plasată în stradă, într-o zonă de parcări auto din oraș, cunoscută ca având o astfel de destinaţie.

Sumele obţinute de către această parte vătămată în perioada de 3 - 4 săptămâni, cât a practicat prostituţia, au fost date inculpatei, după care partea vătămată a revenit în România, împreună cu inculpata. La scurt timp cele două s-au întors în Franţa, unde partea vătămată a practicat din nou prostituţia, sub supravegherea celor doi inculpaţi.

Deși, în mai multe rânduri, partea vătămată O.A. și-a manifestat dorinţa de a se reîntoarce în ţară, a fost ameninţată de inculpatul D.G. cu consecinţe asupra familiei și, mai mult, a fost chiar lovită de inculpat. Activitatea părţii vătămate, dar și a unei alte fete, cu prenumele de A., la locul de racolare a clienţilor era supravegheată de inculpaţi, care treceau cu mașina pe traseul pe care acestea se aflau și încetineau pentru a le observa îndeaproape.

În final, partea vătămată a reușit să fugă, luându-și o cameră la hotel, după care a revenit în România.

Prin decizia penală nr. 21 din 30 ianuarie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis apelurile declarate de procuror și de inculpaţii D.G. și C.V., a desfiinţat, în parte, sentinţa și, între altele, a înlăturat dispoziţia privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, apreciind că, în mod greșit, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de inculpaţi, pentru fapta săvârșită împotriva părţii vătămate T.A., întrucât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., inculpaţii fiind judecaţi definitiv pentru aceeași faptă de instanţa franceză.

Decizia pronunţată în apel a fost atacată cu recurs, atât de procuror, cât și de inculpaţii D.G. și C.V.

Pentru motivul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 9 teza a II-a C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, prin decizia penală nr. 1426 din 16 aprilie 2009, a admis recursurile declarate, a casat decizia penală nr. 21 din 30 ianuarie 2009, dispunând rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Craiova.

A mai stabilit instanţa supremă că ultimul act procedural rămas valabil de la care judecata se reia este încheierea din 16 ianuarie 2009.

Rejudecând apelurile, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 169 din 15 iulie 2009, a hotărât următoarele:

Au fost admise apelurile declarate de procuror și de inculpaţii D.G. și C.V. împotriva sentinţei penale nr. 108 din 1 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Olt.

A fost desfiinţată sentinţa și, în rejudecare:

I. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.G. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară, după executarea pedepsei principale.

A fost respinsă cererea inculpatului, formulată în condiţiile prevăzute de art. 116 și urm. din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, de recunoaștere pe cale incidentală a sentinţei penale din 16 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg, rămasă definitivă.

În baza art. 39 alin. (2) C. pen. raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a fost contopit restul de pedeapsă de 4 ani, 4 luni și 25 de zile închisoare, rămas neexecutat, din pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare, aplicată definitiv prin decizia penală nr. 1210 din 30 septembrie 2002 a Curţii de Apel Craiova, cu pedeapsa aplicată prin prezenta decizie, inculpatul având de executat, în final, pedeapsa de 5 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Inculpatului i-au fost interzise drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În aplicarea prevederilor art. 180 din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, s-a dispus îndeplinirea formalităţilor pentru reîntoarcerea inculpatului în Franţa, de unde a fost transferat temporar la solicitarea autorităţilor judiciare române, în vederea executării pedepsei aplicată de instanţa străină.

II. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) raportat la art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnată inculpata C.V. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare.

A fost respinsă cererea inculpatei, formulată în condiţiile prevăzute de art. 116 și urm. din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, de recunoaștere pe cale incidentală a sentinţei penale din 16 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg, rămasă definitivă.

Inculpatei i-au fost interzise drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii D.G. și C.V. care, prin apărători, au invocat fiecare cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 18 și 17 C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor de recurs ambii inculpaţi:

- au susţinut că instanţele anterioare au comis o gravă eroare de fapt, pronunţând soluţii fără suport probator, întrucât nu se fac vinovaţi de săvârșirea faptelor pentru care au fost condamnaţi;

- au solicitat, în subsidiar, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea de trafic de persoane în formă continuată, prevăzută în art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea de proxenetism prevăzută în art. 329 alin. (1) și (2) C. pen.;

- au susţinut că, în mod greșit, instanţa de apel nu le-a recunoscut, pe cale incidentală, hotărârea din 16 octombrie 2007 a Tribunalului de Înaltă Instanţă din Strasbourg.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, examinând atât motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 alin. (1) și art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt și a stabilit vinovăţia inculpaţilor, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de aceștia încadrarea juridică corespunzătoare.

1. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influenţat asupra soluţiei cauzei, iar, pe de altă parte, să fie vădită, neîndoielnică.

Eroarea gravă de fapt nu privește dreptul de apreciere a probelor, ci discordanţa între cele reţinute de instanţă și conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine.

Verificând probatoriul administrat în cauză, prin prisma apărărilor formulate de inculpaţi, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că este nefondată susţinerea acestora în sensul că faptele ce le-au fost reţinute în sarcină nu au existat în materialitatea lor și că a fost comisă o gravă eroare de fapt.

Astfel, din examinarea mijloacelor de probă aflate în dosarul de urmărire penală, coroborate cu probele administrate nemijlocit în cursul cercetării judecătorești, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că inculpaţii D.G. și C.V., în perioada 2004 - 2005, au racolat persoane de sex feminin, de pe raza judeţelor Olt și Teleorman, promiţându-le un loc de muncă în Franţa, pe care, ulterior, le-au transportat și le-au cazat în localitatea Strasbourg, unde, împreună, le-au exploatat prin practicarea prostituţiei, obligându-le să obţină din această activitate un minim de 200 euro zilnic, bani care erau însușiţi de cei doi inculpaţi și, de asemenea, să participe la diferite furturi.

Cât privește activitatea infracţională desfășurată de cei doi inculpaţi, împotriva părţilor vătămate A.M. și O.A., din probatoriul administrat a rezultat că acestea au ajuns pe teritoriul Franţei, prin intermediul inculpaţilor, cei doi oferind și banii necesari pentru întocmirea actelor de călătorie, pentru procurarea hainelor și pentru trecerea frontierei, inculpata C.V. asigurându-le că vor desfășura activităţi de menaj sau de distribuţie ziare, în ţara străină.

Odată ajunse în Franţa, inculpaţii s-au ocupat de cazarea părţilor vătămate, după care le-au obligat să se prostitueze contra unor sume de bani, ameninţându-le și lovindu-le, astfel cum rezultă din declaraţiile celor două.

În acest sens, este semnificativă declaraţia părţii vătămate A.M., care a susţinut că a practicat „prostituţia la stradă”, pentru C.V. și D.G., timp de aproximativ două săptămâni, perioadă în care a obţinut suma de 3.000 euro. Aceeași parte vătămată a precizat că nu avea voie să oprească din banii obţinuţi din practicarea prostituţiei, inculpatul D.G. ameninţând-o că o va omorî dacă o va prinde procedând astfel.

De asemenea, partea vătămată O.A. a susţinut, în declaraţiile date, că a fost bătută, ameninţată de către inculpaţii C.V. și D.G. și obligată să practice „prostituţia la stradă”, timp de aproape 3 săptămâni, perioadă în care actele originale de identitate, inclusiv pașaportul său, s-au aflat la cei doi inculpaţi, asupra lui O.A. rămânând doar o fotocopie a pașaportului.

În declaraţiile date, ambele părţi vătămate au susţinut că nu au avut posibilitatea să refuze practicarea prostituţiei, în condiţiile în care nu aveau bani, nu cunoșteau limba și, în același timp, erau ameninţate cu moartea de către inculpaţi, în cazul în care aveau de gând să fugă.

Împrejurările de fapt stabilite prin declaraţiile celor două părţi vătămate se coroborează pe deplin cu aspectele susţinute de martora O.I., care, prin intermediul mamei sale, a aflat că O.A. se află Strasbourg și că este sechestrată acolo, neputând să plece.

Mai mult, această martoră a declarat că cei doi inculpaţi supravegheau activitatea fetelor care practicau „prostituţia la stradă”, iar după ce a revenit în ţară, partea vătămată O.A. i-a spus că a fost sechestrată în Franţa (la Strasbourg), de către cei doi inculpaţi, care o băteau pentru a practica, în folosul lor, prostituţia.

Referitor la persoana vătămată Ș.V., din același probatoriu a rezultat că aceasta, în toamna anului 2004, sub presiunea unor probleme de familie, a dorit să plece în străinătate, sens în care a discutat cu inculpata C.V. despre această posibilitate, inculpata promiţându-i că o va ajuta în vederea obţinerii unui loc de muncă.

Pentru aceasta, inculpata C.V. i-a achitat banii necesari pentru obţinerea pașaportului și pentru transportul până în Franţa unde, după ce a ajuns, Ș.V. a lucrat o perioada scurtă de timp într-un restaurant, după care inculpata i-a propus să practice prostituţia, în folosul ei.

Invocând unele probleme de sănătate, persoana vătămată a refuzat propunerea făcută, împrejurare în care inculpata C.V. i-a sugerat să meargă cu ea în diverse magazine, pentru a sustrage bunuri, pe care, ulterior, inculpata le-a vândut, iar din sumele rezultate Ș.V. a primit o infimă parte.

În faţa primei instanţe, Ș.V. a declarat că nu înţelege să participe în proces ca parte vătămată și că nu se constituie parte civilă, declaraţiile acesteia fiind valorificate în calitate de martor, astfel cum stabilesc dispoziţiile art. 82 C. proc. pen.

Situaţia de fapt mai sus prezentată se coroborează și cu elementele de fapt stabilite prin hotărârea Tribunalului de Înaltă Instanţă din Strasbourg, din 16 octombrie 2007, prin care cei doi inculpaţi au fost condamnaţi pentru același gen de fapte, respectiv infracţiunea de proxenetism agravat, cu victimă minoră între 15 și 18 ani, precum și pentru infracţiunile de furt agravat, prin două circumstanţe și de tăinuire de obiecte provenite prin furt, fapte prevăzute și pedepsite de Codul penal francez, una din victime fiind T.A.

2. Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că cererea formulată de inculpaţi, de schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracţiunea de trafic de persoane în formă continuată prevăzută în art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea de proxenetism prevăzută în art. 329 alin. (1) și (2) C. pen., este nefondată.

Astfel, recrutarea, transportarea, transferarea unei persoane, între altele, prin înșelăciune, cu promisiunea de a o duce în străinătate, pentru a munci în condiţii avantajoase, dar în realitate pentru a o constrânge la practicarea prostituţiei, în scopul exploatării ei de către inculpat, constituie modalităţi alternative prin care se săvârșește infracţiunea de trafic de persoane prevăzută în art. 12 din Legea nr. 678/2001, iar nu cea de proxenetism prevăzută în art. 329 C. pen.

Pentru existenţa infracţiunii de proxenetism prevăzută în art. 329 alin. (1) și (2) C. pen., este necesar ca recrutarea sau traficul de persoane să se facă în vederea practicării prostituţiei de bunăvoie de către acele persoane, și nu prin inducerea în eroare ori constrângerea acestora.

Ca atare, elementul care face diferenţierea între cele două infracţiuni este - în cazul proxenetismului - neexercitarea de acte de constrângere asupra victimei sau nesupunerea ei la presiuni, în vederea practicării prostituţiei.

Or, din actele dosarului a rezultat că activitatea desfășurată de cei doi inculpaţi, vizând atât părţile vătămate A.M. și O.A., cât și persoana vătămată Ș.V., constând în recrutarea și transportarea acestora în Franţa, prin înșelăciune, sub promisiunea obţinerii unor locuri de muncă, unde le-au cazat și, apoi, prin ameninţări și violenţe și profitând de imposibilitatea acestora de a se exprima liber, le-au constrâns să practice prostituţia și să participe la săvârșirea unor furturi, în scopul de a obţine, pentru ei, foloase, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată, prevăzută în art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

3. Cât privește actele materiale de executare reţinute în sarcina celor doi inculpaţi, în raport cu partea vătămată T.A., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că în cauză operează cazul de stingere a acţiunii penale, prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., existând autoritate de lucru judecat, întrucât, chiar sub o încadrare juridică diferită, cu privire la inculpaţi s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă, respectiv sentinţa Tribunalului de Înaltă Instanţă din Strasbourg, adoptată la 16 octombrie 2007, prin care aceștia au fost condamnaţi definitiv, între altele, pentru fapta săvârșită împotriva victimei T.A., infracţiune care face obiectul prezentei cauze, astfel cum rezultă din actul de sesizare a instanţei.

Cu alte cuvinte, existând identitate de persoane și identitate de obiect, chiar dacă instanţa franceză a dat activităţii inculpaţilor o altă încadrare juridică, operează cauza de stingere a acţiunii penale prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., fiind suficient să se constate această cauză, prin considerentele deciziei de faţă, referitor la actul de executare privind-o pe victima T.A.

Mai mult, această soluţie se desprinde și din precizarea hotărârii Camerei de anchetă a Curţii de Apel din Metz, din 4 noiembrie 2007, prin care a fost admisă cererea de predare a persoanei solicitate, respectiv a inculpatului D.G., formulată de statul român, prin mandatul european de arestare emis la 25 mai 2007 de Tribunalul Olt, din care rezultă că predarea se face numai „pentru urmărirea faptelor calificate de trafic de persoane, în ce privește traficul de persoane comis faţă de numitele Ș.V., A.M. și O.A.”, predare care este însă refuzată în ce privește „urmărirea pentru faptele de trafic de persoane comise faţă de T.A.”, inculpatul fiind deja condamnat de justiţia franceză pentru acestea.

4. Cât privește recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii penale străine, respectiv a sentinţei din 16 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul de Înaltă Instanţă din Strasbourg, definitivă pentru ambii inculpaţi, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că cererile celor doi inculpaţi recurenţi, făcute în aplicarea dispoziţiilor art. 116 și urm. din Legea nr. 302/2004, modificată și completată, nu pot fi primite.

Recunoașterea hotărârii penale străine va trebui făcută pe cale principală, în condiţiile stabilite de art. 118 din lege, de instanţa sesizată în acest scop de către condamnaţi, pentru următoarele argumente:

- mai întâi, din actele de la dosar, respectiv din hotărârea Camerei de anchetă a Curţii de Apel din Metz, din 4 noiembrie 2007, rezultă că inculpatul D.G. a fost predat doar „temporar” statului român, pentru a fi judecat cu privire la infracţiunile ce fac obiectul cauzei de faţă și că acesta nu a consimţit la predare și nici nu a fost de acord să execute o eventuală pedeapsă în România;

- ambii inculpaţi sunt urmăriţi și în alte cauze pe teritoriul Franţei, astfel că există posibilitatea ca pedepsele ce le-au fost aplicate prin hotărârea penală străină să fie modificate;

- la data punerii în executare, de către autorităţile judiciare franceze, a mandatelor europene de arestare emise de Tribunalul Olt, cei doi inculpaţi se aflau în executarea pedepselor aplicate prin hotărârea penală străină. Cu această ocazie, statul francez nu a renunţat la executarea, pe teritoriul acestuia, a pedepselor primite de inculpaţi prin hotărârea de condamnare străină;

- această hotărâre trebuia certificată și tradusă în limba română. Or, la dosar, deși este depusă o hotărâre judecătorească, aceasta nu poartă menţiunea că este definitivă (această împrejurare se desprinde doar din considerente) și nu este certificată de autorităţile franceze, mai mult, trebuia să fie însoţită de forme de executare pentru ambii inculpaţi;

- restul de pedeapsă, rămas neexecutat din pedepsele aplicate inculpaţilor de instanţa străină, nu este bine determinat, pentru ca, în condiţiile recunoașterii pe cale incidentală, instanţa română sesizată cu cererea să poată substitui acestui rest o pedeapsă corespunzătoare, potrivit legii penale române;

- în fine, dacă s-ar aprecia ca fiind îndeplinite condiţiile de recunoaștere la care face referire art. 116 din Legea nr. 302/2004, instanţa ar trebui ca, după desfășurarea procedurii prevăzute de art. 117 alin. (4), să stabilească, în final, o pedeapsă rezultantă și să dispună ca aceasta să se execute potrivit legii române. Or, din actele dosarului rezultă că inculpatul D.G. a fost predat temporar, iar autorităţile judiciare franceze, repetat, au solicitat reîntoarcerea lui, pentru executarea pedepsei începută în Franţa.

Așadar, după executarea acestei din urmă pedepse, inculpatul D.G., în aplicarea dispoziţiilor art. 118 din Legea nr. 302/2004, pe cale principală, va putea solicita recunoașterea hotărârii penale străine, același raţionament fiind incident și în cazul inculpatei C.V.

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.G. și C.V. împotriva deciziei nr. 169 din 15 iulie 2009 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală și pentru cauze cu minori și de familie.