Replacement of preventive detention due to unreasonable trial duration altering public order risk under ECHR Article 6
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court dismissed the prosecutor’s appeal, upholding the appellate court’s decision to replace the defendant’s preventive detention with the measure of obligation not to leave the locality. The dispute centered on whether the preventive detention, initially justified under the risk to public order, remained legally sustainable after a cumulative period of approximately two years and eight months, given that the trial had entered the appellate phase following multiple procedural cycles and absolute nullities attributable to the judicial authorities rather than the defendant. Relying on Article 6(1) of the European Convention on Human Rights regarding the right to a fair trial within a reasonable time, the court determined that the unreasonable delay and the courts’ lack of diligence fundamentally altered the legal basis for detention by attenuating the danger to public order. Consequently, the court applied Article 139(1) of the Code of Criminal Procedure to substitute the detention measure under Article 148(1)(f), affirming that the failure of national courts to act with celerity constitutes a change in the grounds justifying the initial deprivation of liberty.
Legislator headnote
AI generatedart. 139 alin. (1) C. proc. pen, art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen, art. 145 C. proc. pen, art. 145 alin. (11) C. proc. pen, art. 145 alin. (12) lit. c) C. proc. pen, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001; Replacement of preventive detention due to unreasonable trial duration altering public order risk under ECHR Article 6: The dispute centered on whether the preventive detention, initially justified under the risk to public order, remained legally sustainable after a cumulative period of approximately two years and eight months, given that the trial had entered the appellate phase following multiple procedural cycles and absolute nullities attributable to the judicial authorities rather than the defendant. Relying on Article 6(1) of the European Convention on Human Rights regarding the right to a fair trial within a reasonable time, the court determined that the unreasonable delay and the courts’ lack of diligence fundamentally altered the legal basis for detention by attenuating the danger to public order. Consequently, the court applied Article 139(1) of the Code of Criminal Procedure to substitute the detention measure under Article 148(1)(f), affirming that the failure of national courts to act with celerity constitutes a change in the grounds justifying the initial deprivation of liberty.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedThe procedural basis cited in the final order to dismiss the prosecutor's appeal as unfounded.
Full text
Înlocuirea măsurii arestării preventive. Schimbarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale. Măsurile preventive
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- înlocuirea măsurii arestării preventive
- schimbarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive
C. proc. pen., art. 139 alin. (1), art. 148 alin. (1) lit. f)
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, art. 6 paragraf 1
Termenul rezonabil al arestării preventive în cursul judecăţii în apel și în recurs se examinează prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, ţinând seama de criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, constând în complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și al autorităţilor.
În cazul în care instanţa de judecată constată că, în raport cu criteriile menţionate, termenul rezonabil al arestării preventive a fost încălcat în cursul judecăţii în apel sau în recurs, aceasta poate dispune, conform art. 139 alin. (1) C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive luată în temeiul art. 148 alin. (1) lit. f) cu măsura privind obligarea de a nu părăsi localitatea, conferind încălcării termenului rezonabil al arestării preventive semnificaţia schimbării temeiului care a determinat luarea măsurii, prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., și anume a condiţiei referitoare la pericolul concret pentru ordinea publică.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1730 din 12 mai 2009
Prin decizia nr. 14/A din 4 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia minori și familie, a fost admis apelul declarat de inculpatul E.M. împotriva sentinţei penale nr. 56 din 2 februarie 2009 a Tribunalului Galaţi, a fost desfiinţată sentinţa penală atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanţă, respectiv Tribunalul Galaţi.
În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. a fost înlocuită măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul E.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen.
Conform art. 145 alin. (11) C. proc. pen., pe durata obligării de a nu părăsi localitatea, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii: să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, în a cărui rază teritorială locuiește, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; să nu își schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura; să nu deţină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 145 alin. (12) lit. c) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să nu se apropie de victimele infracţiunii, de membrii familiilor acestora, de martorii din lucrări și să nu comunice cu aceștia în mod direct sau indirect.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, în considerentele hotărârii pronunţate, a arătat în detaliu situaţia ciclurilor procesuale ale cauzei, făcând referiri la conţinutul sentinţei penale nr. 56 din 2 februarie 2009, pronunţată în rejudecarea cauzei, după casarea dispusă anterior de instanţa supremă, a menţionat motivele de apel ale apelantului inculpat împotriva sentinţei indicate, prezentând amplu argumentele privind soluţia dispusă.
Cu privire la starea de arest a inculpatului, instanţa de apel a considerat că se impune înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru următoarele considerente:
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfășurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate și numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav (cauza Contrada c. Italiei, hotărârea din 14 ianuarie 1997; cauza Dinler c. Turciei, hotărârea din 31 mai 2005), acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991).
În speţă, inculpatul E.M. a fost arestat preventiv la data de 29 septembrie 2006, dată de la care această măsură a fost prelungită și respectiv menţinută până în prezent.
Inculpatul a fost condamnat în primul ciclu procesual, prin sentinţa penală nr. 337 din 22 iunie 2007 a Tribunalului Galaţi, pentru cele trei infracţiuni deduse judecăţii.
Prin decizia nr. 2027 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie a fost casată decizia nr. 85 din 27 decembrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi și sentinţa penală nr. 337 din 22 iunie 2007 a Tribunalului Galaţi, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, sub aspectul incidenţei unui caz de nulitate absolută (încălcarea dispoziţiilor vizând publicitatea ședinţei de judecată), situaţie ce a afectat întreaga cercetare judecătorească.
În rejudecare, instanţa de fond a pronunţat hotărârea apelată, hotărâre pe care curtea de apel a considerat-o, de asemenea, lovită de nulitate absolută, ceea ce impune din nou desfiinţarea și trimiterea spre rejudecare pentru efectuarea cercetării judecătorești.
Revenind la măsura arestării preventive a inculpatului, instanţa de apel a considerat că, la începutul procesului penal, această măsură a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie și a fost necesară pentru buna desfășurare a procesului penal. Având în vedere infracţiunile deduse judecăţii - prevăzute în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.; art. 13 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.; art. 329 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., fapte comise în perioada 2004 - 2005; presupusele modalităţi de comitere a acestor fapte (așa cum sunt reţinute în actul de sesizare); pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, a considerat că în cauză erau incidente faţă de inculpat dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., justificându-se menţinerea acestei măsuri.
Având în vedere soluţia vizând fondul cauzei a considerat că la acest moment nu se mai impune menţinerea inculpatului în stare de arest.
Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius c. Lituaniei; cauza Tudorache c. României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului și comportamentul autorităţilor.
În speţă, chiar dacă infracţiunile deduse judecăţii sunt încadrate într-o lege specială, vizând în mod general și abstract criminalitatea organizată, instanţa de apel a considerat că această cauză nu poate fi considerată complexă, întrucât cadrul procesual se referă la un singur inculpat, șapte victime și trei martori, situaţii ce nu justifică întinderea procesului penal pe o perioadă de aproximativ 3 ani.
În ceea ce privește atitudinea inculpatului, nu se poate aprecia în niciun caz că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii.
În ceea ce privește comportamentul instanţelor de judecată, instanţa de apel a considerat că măsurile adoptate de instanţa învestită cu rejudecarea cauzei nu au fost conforme cu exigenţele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Practic, începând cu data de 2 septembrie 2008, instanţa nu a mai depus nicio diligenţă pentru soluţionarea corectă a cauzei și pentru aflarea adevărului, paralizând orice încercare a inculpatului de a-și exercita dreptul la apărare, nefăcând altceva decât să menţină măsura arestării preventive.
Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracţiuni grave poate justifica iniţial detenţia. Totuși, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanţele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.
În situaţia în care motivele de menţinere a stării de arest se menţin o perioadă mai mare de timp și se dovedesc suficiente și pertinente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se impune și verificarea diligenţelor depuse de instanţele naţionale pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei (cauzele Naus c. Poloniei, hotărârea din 16 septembrie 2008; Hesse c. Austriei, hotărârea din 25 ianuarie 2007; Hass c. Poloniei, hotărârea din 7 noiembrie 2006; Kalay c. Turciei, hotărârea din 22 septembrie 2005).
Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 din Convenţie și în situaţia în care instanţele naţionale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauţiune, interdicţia de a părăsi ţara sau orașul (cauzele Khudoyorov c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005; Vrencev c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007; Kankowski c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie 2005 ).
În cauza de faţă s-a constatat că, la finalul unei perioade de detenţie preventivă îndelungată - de 2 ani, 7 luni și 6 zile -, nu mai subzistă condiţia reglementată în art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., conform căreia lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, sens în care temeiurile avute în vedere la luarea și, respectiv, menţinerea până în prezent a acestei măsuri s-au schimbat, iar în speţă nu au intervenit elemente sau aspecte noi care să conducă la incidenţa altor temeiuri prevăzute în art. 148 C. proc. pen. ce ar impune menţinerea inculpatului în stare de arest.
Împotriva acestei decizii, numai cu privire la dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a declarat, în termenul legal, recurs, procurorul, criticând-o sub aspectul temeiniciei.
În dezvoltarea motivelor de recurs, procurorul a arătat, între altele, că atât Constituţia, cât și Codul de procedură penală reglementează instituţia termenului rezonabil al arestării preventive doar cu privire la faza de urmărire penală, fără a prevedea aplicabilitatea acestei instituţii în faza de judecată.
În consecinţă, aplicarea ei în faza judecăţii se poate realiza numai în temeiul Convenţiei și a jurisprudenţei Curţii, prin aplicarea și interpretarea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 5 paragraf 3 din Convenţie se referă numai la persoanele arestate preventiv în faza de urmărire penală, precum și în faza judecăţii în primă instanţă și are ca scop garantarea dreptului la libertate al unei persoane prin evitarea menţinerii acesteia pentru o durată de timp excesivă în detenţie.
Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reţinerii sau arestării preventive și se sfârșește la data pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă.
După pronunţarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existenţa condamnării chiar nedefinitivă, pronunţată de un tribunal competent, care presupune atât o constatare a vinovăţiei, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracţiuni, cât și aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate.
În acest caz, durata arestării preventive a unei persoane pe parcursul judecării apelului sau recursului se analizează din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil.
În acest context, se observă că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze noţiunea de rezonabilitate din ambele perspective, deoarece, deși la o primă vedere durata arestării preventive a inculpatului E.M. ar putea fi criticată sub acest aspect, nu poate fi ignorat faptul că ea acoperă atât faza de urmărire penală, cât și multe faze procesuale ale judecăţii (fond, apel, recurs), fiind justificată de particularităţile de reglementare ale procedurii penale române.
Examinând recursul declarat de către procuror împotriva deciziei instanţei de apel, numai cu privire la dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma dispoziţiilor art. 3851 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., așa cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, cu referire la art. 141 și art. 160b alin. (4) din același cod, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. XVIII din 12 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţiile Unite, publicată în M. Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007, precum și din oficiu, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., în limita învestirii sale referitoare la măsura preventivă menţionată, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată recursul procurorului ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale prevede, în art. 5 paragraf 3 că „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menţionată se calculează de la data la care persoana acuzată este reţinută sau arestată (dies a quo) și se sfârșește la momentul pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă (dies ad quem).
Durata rezonabilă a detenţiei conform art. 5 paragraf 3 se apreciază în concret, instanţele naţionale având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe și, întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracţiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracţiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorităţi, prin sublinierea complexităţii (restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).
La art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă și imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (...).”
Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început (dies a quo) „formularea unei acuzaţii în materie penală” a cărei semnificaţie a fost stabilită pe calea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Eckle c. R.F.G., hotărârea din 15 iulie 1982, în § 73, și anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârșit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate”, iar ca moment final (dies ad quem) tot pe cale jurisprudenţială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetare a procesului penal.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Allenet de Ribemont c. Franţei, hotărârea din 10 februarie 1995, în § 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor și importanţa pentru cel interesat a obiectului procedurii.
De asemenea, în jurisprudenţa instanţei de contencios european s-a stabilit că perioada detenţiei în timpul procedurilor în apel sau în casaţie nu poate fi examinată prin prisma art. 5 paragraf 3, ci potrivit art. 6 paragraf 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său.
Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum și art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
În Codul de procedură penală nu există nicio dispoziţie cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfășurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituţia termenului rezonabil al arestării.
Astfel, în ceea ce privește măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecăţii, în primă instanţă, în apel sau în recurs, Codul de procedură penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziţii concrete, previzibile și accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conţinând numeroase garanţii procesuale, printre care și cele referitoare la durata măsurii cu distincţiile specifice fazelor procesuale.
În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancţiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 143 C. proc. pen., respectiv existenţa probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reţine inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
În contextul concret al prezentei cauze, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră că instanţa de apel, prin decizia pronunţată, în mod legal, în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul E.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen., făcând o corectă aplicare și a dispoziţiilor art. 145 alin. (11) privind obligaţiile impuse în mod efectiv inculpatului, precum și art. 145 alin. (12) lit. c) C. proc. pen., examinând condiţiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, instanţa de apel a făcut un examen riguros asupra măsurii arestării preventive dispusă în cauză faţă de apelantul inculpat E.M. sub aspectul legalităţii și temeiniciei acesteia, ţinând cont de stadiul procesual în care se afla, respectiv apelul inculpatului, în al doilea ciclu procesual, evaluarea întemeindu-se pe dispoziţiile Codului de procedură penală, referitoare la luarea măsurii arestării preventive, și anume a condiţiilor art. 148 alin. (1) lit. f), care au fost analizate de la momentul luării iniţiale a măsurii, respectiv 29 septembrie 2006 și până la 4 mai 2009, când s-a pronunţat în apel, în sensul înlocuirii sale.
În sensul celor arătate, curtea de apel a considerat ca fiind justificată iniţial măsura arestării preventive a inculpatului E.M. pentru buna desfășurare a procesului penal, în raport cu infracţiunile deduse judecăţii, perioada în care a fost evidenţiată presupusa activitate infracţională, respectiv 2004 - 2005, modalităţile de comitere a acestora, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă, prin trecerea timpului, de la momentul dispunerii sale scurgându-se un interval de 2 ani, 7 luni și 6 zile, până la pronunţarea în apel - 4 mai 2009, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării sale în libertate, și anume cea de-a doua condiţie prevăzută în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., neexistând probe de sustragere de la judecată, nici că inculpatul ar putea comite alte infracţiuni, că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unei părţi din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra vreunei victime.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră că instanţa de apel a făcut o corectă analiză sub aspectul examenului de legalitate și temeinicie asupra măsurii arestării apelantului inculpat E.M., prin prisma dispoziţiilor Codul de procedură penală și în mod just a considerat că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, apreciind că faptele pretins a fi comise în perioada 2004 - 2005 și deduse judecăţii, în raport cu probele administrate, se circumstanţiază cerinţei prevăzută în art. 143 C. proc. pen. și a conferit, în mod legal, încălcării termenului rezonabil al măsurii arestării, accepţiunea schimbării temeiului prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) din același cod, și anume a condiţiei privind pericolul pentru ordinea publică, ceea ce a atras incidenţa art. 139 alin. (1) C. proc. pen. și înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen.
De asemenea, instanţa de apel a procedat la o analiză efectivă, în contextul cauzei, asupra măsurii arestării preventive a apelantului inculpat E.M., prin prisma criteriilor stabilite de jurisprudenţa instanţei de contencios european referitoare la termenul rezonabil prevăzut în art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă nu a făcut o referire expresă la acest temei.
Astfel, în mod expres, instanţa de apel a arătat: „conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius c. Lituaniei; cauza Tudorache c. României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului și comportamentul autorităţilor.”
Ulterior celor învederate, curtea de apel a raportat criteriile mai sus menţionate la contextul concret al cauzei, făcând referire, mai întâi, la caracterul general și abstract al legii speciale din care fac parte infracţiunile pretins a fi comise de inculpat, cărora le-a dat concreteţe, în sensul că nu pot conduce la concluzia complexităţii cauzei, întrucât procesul vizează „un singur inculpat, șapte victime și trei martori, situaţie ce nu justifica întinderea procesului penal pe o perioadă de aproximativ 3 ani”; faţă de cel de-al doilea criteriu referitor la atitudinea inculpatului, a evidenţiat faptul că „nu se poate aprecia în niciun caz că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii”, iar faţă de-al treilea criteriu, privind comportamentul instanţelor de judecată, a considerat că „începând cu data de 2 septembrie 2008, instanţa nu a mai depus nicio diligenţă pentru soluţionarea corectă a cauzei și pentru aflarea adevărului, paralizând orice încercare a inculpatului de a-și exercita dreptul la apărare, nefăcând altceva decât să menţină măsura arestării preventive.”
Așadar, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că nu se susţine critica de netemeinicie invocată de către procuror cu privire la neanalizarea măsurii arestării preventive a apelantului inculpat și din perspectiva noţiunii de nerezonabilitate prevăzută în art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanţa de apel a procedat, în mod efectiv, la analizarea criteriilor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în baza propriului examen efectuat asupra condiţiilor de legalitate și temeinicie a dispoziţiei de înlocuire a măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul E.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen., precum și a celorlalte prevederi legale care au fost dispuse și i-au conferit efectivitate măsurii, constată că această măsură este justificată, în raport cu cele trei criterii stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului și probele existente la dosarul cauzei, pentru infracţiunile pretins a fi comise în perioada 2004 - 2005, cu circa 4 ani în urmă, prin trecerea unei perioade de timp nerezonabile referitoare la arestul preventiv de circa 2 ani și 8 luni de zile, în condiţiile parcurgerii unui prim ciclu procesual în care s-au constatat încălcări neimputabile inculpatului, respectiv cele privind desfășurarea unui proces cu nerespectarea publicităţii ședinţei de judecată, gradul diminuat de complexitate al cauzei, circumstanţele personale ale inculpatului, care este căsătorit, are doi copii minori, statutul de recidivist al inculpatului neputând avea o influenţă asupra conduitei viitoare a acestuia în derularea procedurii.
Astfel, în mod corect a fost apreciată în verificarea condiţiilor prevăzute în art. 383 cu referire la art. 350 C. proc. pen. încălcarea termenului rezonabil al măsurii arestării preventive prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care a condus la schimbarea temeiului legal avut în vedere iniţial la luarea măsurii arestării, respectiv cea de-a doua condiţie a art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., privind pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, ceea ce a atras ca temei aplicabilitatea art. 139 alin. (1) C. proc. pen. în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de procuror.