Negligence in service: Public notary’s failure to verify state preemption right over historical monument property constitutes criminal offense despite administrative sanction

Neglijenţă în serviciu. Elemente constitutive

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege

Indice alfabetic: Drept penal

- neglijenţă în serviciu

C. pen., art. 249 alin. (1)

Fapta notarului public, săvârșită din culpă, de a autentifica un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil cuprins în lista monumentelor istorice, fără a-și îndeplini în mod corespunzător îndatorirea de serviciu de a verifica dacă statul și-a exercitat dreptul de preemţiune - condiţie prevăzută, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării, în art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice - întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută în art. 249 alin. (1) C. pen.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1423 din 15 aprilie 2009

Prin sentinţa nr. 30/Pi din 4 februarie 2009, Curtea de Apel Timișoara, Secţia penală, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenta S.S. împotriva ordonanţei din 4 noiembrie 2008 dată în dosarul nr. 245/P/2008 și ordonanţei din 3 decembrie 2008 dată în dosarul nr. 1219/II/2/2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, pe care le-a menţinut.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

Prin ordonanţa din 4 noiembrie 2008, dată în dosar nr. 245/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitei S.S. sub aspectul săvârșirii infracţiunii prevăzută și pedepsită de art. 249 alin. (1) C. pen. și s-a dispus aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, respectiv amendă în cuantum de 1.000 lei.

În motivarea rezoluţiei s-a arătat că Direcţia pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Timiș a sesizat Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Timiș cu privire la faptul că la un anumit apartament situat într-un imobil din Timișoara s-au executat lucrări de construcţie, respectiv demolare de pereţi, fără ca proprietarul să solicite avizul de specialitate pentru efectuarea acestora și fără a poseda autorizaţie de construire eliberată de Primăria Municipiului Timișoara.

S-a mai arătat că prin rezoluţia din 15 octombrie 2008 s-a început urmărirea penală faţă de notarul public S.S. cu privire la săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 249 alin. (1) C. pen. pentru faptul că a autentificat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1710 din 27 iulie 2007, fără să observe că imobilul ce făcea obiectul tranzacţiei putea fi înstrăinat numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune de către statul român, întrucât era cuprins în lista monumentelor istorice.

Din cercetări a rezultat faptul că prin încheierea nr. 1710 din 27 iulie 2007, notarul public S.S. a autentificat contractul de vânzare-cumpărare în baza căruia G.D. i-a vândut lui G.I. apartamentul situat într-un imobil din Timișoara, strada T. Vladimirescu.

S-a reţinut faptul că Direcţia pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Timiș a comunicat că acest imobil se află în zona de protecţie a Sitului urban „Vechiul cartier Iosefin”, fiind cuprins în lista monumentelor istorice 2004 judeţul Timiș.

S-a mai arătat că pe lista monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial s-a constatat că Splaiul Vladimirescu Tudor se regăsește la poziţia nr. 63 și face parte din Situl urban „Vechiul cartier Iosefin.”

Procurorul a arătat că din verificarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1710 din 27 iulie 2007, autentificat de notarul public S.S., și a actelor care au stat la baza autentificării acestuia, nu rezultă că statul român și-a exercitat dreptul de preemţiune cu privire la imobilul ce făcea obiectul tranzacţiei.

S-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, modificată și completată de Legea nr. 259/2006, apartamentul din imobil putea fi înstrăinat numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune al statului român, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării.

Procurorul a concluzionat că notarul public nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de a verifica, în conformitate cu dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activităţii notariale, dacă statul român și-a exercitat dreptul de preemţiune cu privire la imobilul ce urma a fi înstrăinat, responsabilitatea sa penală fiind antrenată, deoarece a autentificat un act sub sancţiunea nulităţii absolute.

În aceste condiţii, procurorul a apreciat că fapta a fost comisă din culpă, iar învinuita nu are antecedente penale, fiind la prima încălcare a legii penale, astfel că sunt întrunite condiţiile pentru a se face aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen. și este suficientă sancţionarea acesteia cu amendă administrativă.

Împotriva acestei ordonanţe a formulat plângere petenta S.S., care a fost respinsă prin ordonanţa din 3 decembrie 2008 dată în dosarul nr. 1219/2/II/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Nemulţumită de soluţia procurorului, petenta S.S. s-a adresat cu plângere, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., instanţei de judecată competentă, susţinând că în mod greșit s-a reţinut culpa sa în săvârșirea infracţiunii prevăzută în art. 249 C. pen., întrucât nu se putea imputa notarului neîndeplinirea obligaţiilor legale de către Direcţia de Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Timiș.

Analizând plângerea petentei formulată împotriva celor două rezoluţii arătate mai sus, instanţa a apreciat că aceasta este nefondată.

Notarul public, în momentul în care autentifică un contract de vânzare-cumpărare, este obligat să verifice dacă imobilul care face obiectul tranzacţiei figurează sau nu pe lista monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial, iar în cazul în care sesizează că imobilul în cauză este monument istoric și figurează pe această listă, trebuie să treacă la verificarea faptului dacă statul român și-a exercitat dreptul de preemţiune cu privire la acel imobil.

În speţa de faţă, notarul public petenta S.S., în mod eronat, a apreciat că imobilul care era obiectul tranzacţiei nu figurează pe lista monumentelor istorice și, în consecinţă, nu a verificat dacă statul român și-a exercitat dreptul de preemţiune asupra imobilului în cauză, încheind astfel un contract de vânzare-cumpărare supus nulităţii absolute.

În cauză, petenta S.S. a ignorat aceste obligaţii care îi reveneau în calitate de notar public și care sunt reglementate de Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activităţii notariale, iar fapta sa în mod formal îndeplinește condiţiile infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută și pedepsită de art. 249 alin. (1) C. pen. Apărările petentei, că statul român nu și-a exercitat efectiv dreptul de preemţiune, nefăcându-se niciun fel de menţiune în extrasul de carte funciară, nu pot fi primite, deoarece aceste verificări trebuiau făcute din oficiu de către notarul public care a autentificat contractul de vânzare-cumpărare.

Procurorul în mod corect a apreciat că în speţa de faţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C. pen., deoarece în cauză s-a adus o atingere minimă valorilor apărate de legi și prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, fapta nu prezint gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind comisă din culpă, iar petenta nu are antecedente penale, fiind la prima abatere de natură penală.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs petenta S.S.

Prin motivele scrise de recurs, petenta a solicitat casarea sentinţei, infirmarea soluţiilor procurorului și schimbarea temeiului juridic al soluţiei de scoatere de sub urmărire penală din art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. în art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta nu există.

Examinând hotărârea atacată atât sub aspectele invocate de petentă, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursul formulat nu este fondat, soluţia primei instanţe fiind legală și temeinică.

Potrivit art. 249 C. pen., constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele prevăzute în art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

Rezultă că infracţiunea de neglijenţă în serviciu constă, sub aspectul laturii obiective, în încălcarea unei îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, încălcare care a produs una dintre urmările prevăzute în textul legii.

Prin „îndatorire de serviciu” se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar public sau a altui funcţionar, potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv, norme care sunt cuprinse în legi, hotărâri ale guvernului, regulamente, instrucţiuni etc., funcţionarul fiind obligat să-și cunoască îndatoririle care alcătuiesc conţinutul funcţiei pe care o îndeplinește.

În cauză, din cercetările efectuate, a rezultat că prin încheierea nr. 1710 din 27 iulie 2007, recurenta, în calitate de notar public, a autentificat contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia G.D. i-a vândut lui G.I. apartamentul situat într-un imobil din Timișoara, strada T. Vladimirescu.

Din lista monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial nr. 646 bis din 16 iulie 2004 rezultă că Splaiul Vladimirescu Tudor se regăsește la poziţia nr. 63 și face parte din Situl urban „Vechiul cartier Iosefin”.

Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute, numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune al statului român, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării.

Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activităţii notariale, notarul trebuie să ceară părţilor, ori de câte ori este cazul, documentele justificative și autorizaţiile necesare pentru încheierea actului sau, la cererea acestora, va putea obţine el însuși documentaţia necesară.

Notarul public este obligat să cunoască îndatoririle care alcătuiesc conţinutul funcţiei pe care o îndeplinește, astfel că omiterea unor asemenea îndatoriri nu poate echivala cu o eroare de fapt (cum a încercat recurenta să se apere, în sensul că din actele prezentate de părţi nu a rezultat faptul că imobilul era trecut pe Lista monumentelor istorice), deoarece necunoașterea a fost rezultatul însuși al culpei recurentei.

Astfel, aceasta, în calitatea sa de notar public, nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de a verifica dacă statul român și-a exercitat dreptul de preemţiune cu privire la imobilul care a fost înstrăinat, autentificând un act sub sancţiunea nulităţii absolute. În condiţiile în care dreptul de preemţiune are natură legală, fiind instituit printr-o normă imperativă, rezultă că dreptul de preemţiune trebuie ocrotit, ca orice drept patrimonial, indiferent de titularul lui sau persoana celui obligat să-l respecte, fiind opozabil erga omnes.

În consecinţă, în cauză fiind dovedită culpa recurentei în îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor de serviciu, corect s-a reţinut, în raport cu împrejurările concrete în care s-a comis fapta - care au fost anterior redate - că fapta există, dar nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunii de neglijenţă în serviciu, fiind întrunite cerinţele art. 181 C. pen.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a constatat că soluţia primei instanţe este corectă, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentă.