Qualification of armed assault as attempted murder versus grievous bodily harm based on intent to kill and premeditation

Tentativă la infracţiunea de omor. Vătămare corporală gravă. Încadrare juridică. Individualizarea pedepsei. Circumstanţe atenuante

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei. Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale și sănătăţii. Omuciderea

Indice alfabetic: Drept penal

- tentativă la infracţiunea de omor

- vătămare corporală gravă

- circumstanţe atenuante

C. pen., art. 20, art. 74 alin. (1) lit. a),

art. 174, art. 182 alin. (2)

1. Sub aspectul laturii subiective, în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen. infractorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în timp ce în cazul tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen. acesta acţionează cu intenţia de ucidere. Prin urmare, în cazul tentativei la infracţiunea de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu și-au produs efectul, trebuie să releve - prin natura lor și împrejurările în care au fost comise - că infractorul a avut intenţia de a ucide, iar nu intenţia generală de a vătăma.

Fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor, fiind relevată intenţia de ucidere, dacă a fost săvârșită pe fondul unui conflict anterior între infractor și victimă, urmat de înarmarea acestuia cu un obiect apt de a produce moartea (cuţit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecinţe grave (plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie viaţa victimei), la care se adaugă atitudinea infractorului imediat după săvârșirea faptei, constând în dispariţia sa de la domiciliu și sustragerea de la urmărirea penală.

2. Recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât atunci când împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil persoana făptuitorului într-o asemenea manieră încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. „Conduita bună” a infractorului înainte de săvârșirea infracţiunii, în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., nu se reduce, în mod exclusiv, la absenţa antecedentelor penale.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1227 din 2 aprilie 2009

Prin sentinţa nr. 192 din 26 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Buzău, Secţia penală, a fost condamnatul inculpatul C.M. la pedeapsa de 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. (cu excepţia dreptului de a alege) pentru tentativă la omor calificat prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

Prin aceeași sentinţă a fost respinsă cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:

Inculpatul C.M., în relaţiile obișnuite cu persoane de vârste apropiate, a cunoscut partea vătămată B.C., întâlnirile acestora fiind ocazionale și întâmplătoare, în principal, la o sală de internet, la baruri sau întâlniri de grup lângă blocurile în care locuiau.

În seara zilei de 2 septembrie 2006, inculpatul C.M., care se afla în stare avansată de ebrietate, a ajuns în faţa unui bloc, unde se aflau numiţii M.L., M.C. și C.S. și, cu toate că nu era în relaţii deosebite cu vreuna din aceste persoane, a rămas la discuţii în grup, în faţa scărilor de intrare în bloc.

La scurt timp, a venit în același loc și partea vătămată B.C., care s-a integrat în discuţiile persoanelor din grup, printre care și inculpatul C.M.

Între timp, în același loc, a apărut numitul H.A. care, de asemenea, locuiește în același bloc și, după ce a parcat autoturismul, s-a oprit în faţa scării de acces în bloc, la discuţii cu persoanele din grup.

Inculpatul a intrat în discuţii cu acesta cerând să-l cinstească cu o bere.

Partea vătămată B.C. a apreciat ca nepotrivită atitudinea inculpatului faţă de H.A., care era pe poziţia de a accepta solicitarea, și a intervenit în semn de protecţie în favoarea acestuia, care era ţinut de braţ de inculpat.

Inculpatul C.M. a fost deranjat de intervenţia părţii vătămate și a plecat în mod spontan în direcţia blocului în care locuiește.

Ajuns la domiciliu, inculpatul a luat un cuţit de dimensiuni medii, în scop de agresiune, și s-a întors în faţa blocului unde se afla partea vătămată B.C., împreună cu M.A. și M.C.

Inculpatul s-a apropiat de partea vătămată B.C. și de celelalte persoane, după care a scos cuţitul ameninţător, cuţit pe care, până la acel moment, l-a avut ascuns la brâu.

Partea vătămată a realizat că este în pericol să fie lovită cu cuţitul și, în această conjunctură, s-a retras, intrând în holul blocului împreună cu M.A., iar M.C. a fugit ocolind blocul.

Inculpatul a urmărit partea vătămată și a încercat să intre în holul blocului, dar aceasta, împreună cu M.A., au încercat să ţină ușa blocată. Inculpatul a lovit cu cuţitul geamul ușii, pe care l-a spart, timp în care partea vătămată B.C. și martora M.A. au realizat că nu mai sunt în siguranţă și s-au retras spre corpul B al blocului, prin luminatorul comun de la parter.

Partea vătămată, imediat ce a ieșit din bloc, în parcare, a fost surprinsă de inculpatul C.M., care a lovit-o cu cuţitul în zona toracică.

Victima a fost transportată la Spitalul Judeţean de Urgenţă, fiind internată cu diagnosticul „Plagă înjunghiată toraco-abdominală dreapta, șoc hemoragie” fiind necesară intervenţia chirurgicală de urgenţă.

Din raportul de constatare medico-legală a rezultat că partea vătămată B.C. a suferit leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu corp înţepător-tăietor și au necesitat pentru vindecare 35 - 40 zile de îngrijiri medicale, iar prin gravitatea lor, leziunile suferite i-au pus viaţa în primejdie.

S-a mai reţinut că, în cursul urmăririi penale, după săvârșirea faptei, inculpatul a dispărut de la domiciliu și s-a sustras de la cercetări, fiind dat în urmărire după ce, în prealabil, Tribunalul Buzău a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă a acestuia, iar la data de 14 iulie 2008 a fost prins la Punctul de Frontieră Curtici, în momentul în care voia să treacă în Ungaria.

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul C.M., care a susţinut că în mod greșit a fost condamnat pentru tentativă la omor, deoarece nu a avut intenţia de a ucide și, ca atare, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei și schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă. O altă critică s-a referit la faptul că, în mod nejustificat, prima instanţă nu a reţinut că infracţiunea a fost comisă în stare de provocare și, prin urmare, trebuia să fie reţinută circumstanţa atenuantă a provocării prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen., cu consecinţa aplicării unei pedepse minime.

Prin decizia nr. 5 din 29 ianuarie 2009, Curtea de Apel Ploiești, Secţia penală, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Critica invocată de inculpat, în sensul că fapta acestuia constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, și nu infracţiunea de tentativă la omor calificat, este neîntemeiată, deoarece fapta de a lovi cu cuţitul partea vătămată B.C., într-un loc public, provocându-i grave leziuni traumatice care i-au pus viaţa în primejdie, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

În sprijinul acestei încadrări juridice, instanţa de apel a arătat că inculpatul a folosit un obiect apt de a ucide, a aplicat lovitura cu cuţitul într-o zonă vitală a corpului, iar intensitatea loviturii a fost mare, întrucât a produs o plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa de apel a menţionat că inculpatul s-a înarmat cu un obiect de agresiune și, chiar dacă nu ar fi avut intenţia directă de a ucide, prin modalitatea concretă de acţiune a avut reprezentarea gravităţii faptei sale, inclusiv posibilitatea uciderii părţii vătămate, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voinţa și acţiunea lui (viata victimei fiind salvată datorită asistenţei medicale acordată de urgenţă).

De asemenea, a fost apreciată ca neîntemeiată și critica referitoare la nereţinerea circumstanţei atenuante a scuzei provocării, prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen., de către prima instanţă.

În motivarea acestei opinii, instanţa de apel a arătat că din modul în care a acţionat inculpatul - în sensul că la data comiterii faptei a părăsit grupul de tineri din faţa blocului, a ajuns în apartament, de unde a luat un cuţit, după care a revenit în același loc, a urmărit victima și a aplicat o lovitură cu cuţitul în zona toracică - nu se poate susţine că fapta a fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate B.C., produsă prin violenţă sau printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei acestuia ori printr-o altă acţiune ilicită gravă.

Cu privire la pedeapsa principală de 8 ani închisoare, la care inculpatul a fost condamnat, curtea de apel a constatat că aceasta a fost just individualizată în raport cu criteriile prevăzute în art. 72 C. pen., deoarece prima instanţă a dat o corectă interpretare și aplicare a acestor dispoziţii, ţinând seama de gravitatea deosebită a faptei, modul și condiţiile în care a fost săvârșită, precum și conduita făptuitorului atât în faza de urmărire penală, cât și în instanţă.

Astfel, reţine instanţa de apel, în timpul urmăririi penale, inculpatul a avut o atitudine de obstrucţionare a activităţii de urmărire penală prin dispariţia de la domiciliu și sustragere de la urmărirea penală, în condiţiile în care realiza gravitatea faptei săvârșite și avea cunoștinţă că este urmărit de organele de poliţie. După ce a fost prins, inculpatul nu a avut o atitudine total sinceră, încercând să prezinte o stare de fapt nereală și neplauzibilă, care să-i atenueze răspunderea penală, în sensul că nu ar fi intenţionat să lovească cu cuţitul și că, în conflictul final, partea vătămată s-a manifestat agresiv și a intrat involuntar cu corpul în cuţit.

De fapt, mai reţine instanţa de prim control judiciar, aceeași atitudine a avut-o inculpatul și cu ocazia reaudierii sale în cursul judecării apelului.

În final, instanţa de apel a concluzionat că, pentru aceste motive, nu se pot reţine în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante personale prevăzute în art. 74 C. pen. și reducerea pedepsei sub limita minimă prevăzută de textul de lege, așa cum s-a solicitat.

Împotriva deciziei, inculpatul a declarat prezentul recurs.

Prealabil examinării recursului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată următoarele:

- cu acordul său, inculpatul a fost ascultat atât de instanţa de fond, cât și de instanţa de apel, în recurs inculpatul invocând „dreptul la tăcere”;

- în recurs, inculpatul nu a propus și nu au fost administrate alte probe pe situaţia de fapt;

- motivele de recurs sunt identice cu cele de apel și, totodată, au constituit apărări la instanţa de fond, ambele instanţe examinând și pronunţându-se motivat, în condiţiile legii, pe toate aspectele invocate (cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută în art. 182 alin. 2 C. pen., cererea de reţinere a circumstanţei provocării - art. 73 lit. b C. pen. și, respectiv, cererea de reţinere a altor circumstanţe atenuante);

- în esenţă, inculpatul nu a contestat situaţia de fapt, ci doar anumite împrejurări în care fapta a fost comisă (invocând pretinsa provocare din partea victimei);

- cazurile de casare în care pot fi încadrate motivele de recurs sunt cele prevăzute în art. 3859 pct. 17, 18 și 14 C. proc. pen.

Recursul inculpatului este nefondat, pentru următoarele motive:

Ambele instanţe, cu argumente rezultate din probatoriul administrat și cu argumente juridice pertinente, au dispus în sensul arătat anterior asupra celor 3 cereri ale inculpatului - schimbarea încadrării juridice, reţinerea provocării și reţinerea altor circumstanţe atenuante, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciind că nu se impune reiterarea acestora, fiind însă necesară completarea lor după cum urmează:

Esenţial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă la omor calificat (art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. 1 lit. i C. pen.) ori în vătămare corporală gravă (art. 182 alin. 2 C. pen), este stabilirea formei și modalităţii vinovăţiei cu care a săvârșit fapta.

Dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă făptuitorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în cazul tentativei la omor acesta acţionează cu intenţia de ucidere. Este adevărat că infracţiunea prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen. poate avea ca element subiectiv și intenţia depășită, însă, în acest caz, făptuitorul acţionează nu cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav - punerea în primejdie a vieţii persoanei - fiind imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar și caracteristică pentru forma mixtă de vinovăţie „praeterintenţie” (intenţie depășită).

În cazul infracţiunii de omor (rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului, săvârșite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie să releve - prin natura lor și împrejurările în care au fost săvârșite - că infractorul a avut intenţia specifică de omor, iar nu intenţia generală de a vătăma.

Astfel, există tentativă de omor, și nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acţionează în așa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală și nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional.

Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elemente exterioare.

Forma și modalitatea intenţiei, element al laturii subiective a infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, printre altele, din relaţiile personale anterioare existente între inculpat și victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul și intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului etc.

Aceste aspecte au fost avute în vedere de ambele instanţe care au arătat, în motivarea hotărârilor, că fapta s-a produs pe fondul unui conflict anterior între inculpat și victimă, prin deplasarea inculpatului la locuinţa sa în vederea luării și folosirii unui obiect apt de a produce moartea (cuţit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecinţe grave (plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie viaţa victimei), la care se adaugă atitudinea inculpatului imediat după săvârșirea faptei (dispariţia sa de la domiciliu, sustragerea de la cercetări, acesta intenţionând să treacă în Ungaria, fiind prins la graniţă).

Modul de săvârșire a faptei, precum și împrejurările în care aceasta a fost săvârșită - astfel cum au fost relevate de probele administrate - exclud apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare, faptă care - în opinia sa - ar fi produs un rezultat mai grav neurmărit și neprevăzut de el (punerea în primejdie a vieţii victimei).

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie mai constată și că, între momentul luării rezoluţiei infracţionale și cel al punerii în aplicare a acesteia, a existat un interval temporal de natură să justifice, pe de o parte, concluzia excluderii actului spontan - care înlătură apărarea inculpatului potrivit căreia ar fi săvârșit fapta ca o reacţie la comportamentul provocator al părţii vătămate - iar pe de altă parte, concluzia existenţei unei perioade suficiente de timp pentru a reflecta, conștient, asupra posibilelor consecinţe cu potenţial letal ale respectivului act.

În declaraţiile date în cursul urmăririi penale, precum și în cursul cercetării judecătorești, inculpatul a susţinut că partea vătămată l-ar fi lovit cu pumnul, cu cureaua pe care a scos-o de la pantaloni și chiar cu o piatră.

În faţa instanţei de apel, inculpatul a susţinut, însă, că partea vătămată, fără motiv, i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona feţei.

Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă „săvârșirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.”

Aspectele invocate de inculpat în apărarea sa nu au fost confirmate de martorii audiaţi în cursul judecăţii.

Starea conflictuală a fost generată de comportamentul inculpatului faţă de numitul H.A., pe fondul unei avansate sări de ebrietate, comportament care a justificat intervenţia părţii vătămate în favoarea acestuia. Altercaţia fizică, imediat următoare, între inculpat și partea vătămată nu a fost însă de natură a induce inculpatului o stare fizică sau emoţională de gravitatea celei la care face referire art. 73 lit. b) C. pen., mai ales că acesta recunoaște existenţa unei relaţii de prietenie între ei.

Aceste consideraţii, de natură probatorie și legală, corect au justificat respingerea cererii de reţinere a circumstanţei atenuante a provocării.

Tinereţea inculpatului și lipsa antecedentelor penale - invocate de apărare - dar mai ales săvârșirea faptei în stare avansată de ebrietate, a justificat aplicarea de către prima instanţă, prin corecta individualizare potrivit criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen., a unei pedepse de 8 ani închisoare, situată cu 6 luni închisoare peste limita minimă prevăzută de lege în cazul tentativei la omor calificat (7 ani și 6 luni închisoare).

În acord cu cele două instanţe, Înalta Curte de Casaţie și justiţie apreciază ca neîntemeiată cererea de reţinere în favoarea inculpatului a acestor împrejurări ca circumstanţe atenuante.

Recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.

Astfel, „conduita bună”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., nu se reduce, în mod exclusiv, la absenţa antecedentelor penale.

Celelalte date personale ale inculpatului, așa cum s-a menţionat anterior, au fost avute în vedere ca și criterii de individualizare a pedepsei, în condiţiile art. 72 C. pen.

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. - a respins, ca nefondat, recursul inculpatului.