Extradition retrial not limited to factual error; remand ordered for penalty individualization review of mitigating evidence.

Rejudecare în caz de extrădare. Soluţii

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri speciale. Asistenţa judiciară internaţională. Rejudecarea în caz de extrădare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- rejudecare în caz de extrădare

C. proc. pen., art. 5221

Art. 5221 C. proc. pen., care reglementează rejudecarea în caz de extrădare, face trimitere la dispoziţiile art. 405 - 408 C. proc. pen., aplicabile căii extraordinare de atac a revizuirii, însă această trimitere este limitată la procedura de rejudecare și la soluţiile care pot fi pronunţate.

Revizuirea și rejudecarea în caz de extrădare au o finalitate distinctă: dacă revizuirea implică înlăturarea unor erori esenţiale asupra faptelor reţinute într-o hotărâre definitivă, rejudecarea în caz de extrădare are ca scop garantarea dreptului persoanei extrădate, care a fost judecată și condamnată în lipsă, la un proces echitabil și, în principal, exercitarea dreptul său la apărare într-un nou ciclu procesual, ceea ce presupune posibilitatea acesteia de a fi audiată, de a interoga martorii sau părţile din proces și de a administra probe în apărarea sa, atât cu privire la situaţia de fapt, cât și în circumstanţiere.

În lipsa unei dispoziţii contrare, rejudecarea în caz de extrădare nu se limitează la înlăturarea unei erori esenţiale asupra faptelor, ci poate avea efecte asupra individualizării pedepsei și, prin urmare, chiar dacă probatoriului administrat cu ocazia rejudecării confirmă situaţia de fapt și vinovăţia inculpatului, cererea acestuia poate fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei, cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri, dacă probele administrate în circumstanţiere conduc instanţa de rejudecare la o altă concluzie în privinţa individualizării decât cea stabilită în primul ciclu procesual.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 560 din 17 februarie 2009

Prin sentinţa penală nr. 362/P din 10 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bihor, în baza art. 5221 C. proc. pen., s-a admis cererea de rejudecare formulată de condamnatul R.R. și, în consecinţă:

A fost anulată sentinţa penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie.

În baza art. 282 alin. (2) C. pen. raportat la art. 284 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul la un an închisoare.

În baza art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul la un an și 6 luni închisoare.

În baza art. 33 și art. 34 C. pen., au fost contopite pedepsele în pedeapsa cea mai grea de un an și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. și art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei, precum și a pedepsei accesorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani și 6 luni, stabilit conform art. 82 C. pen.

A atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.

Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor, s-a dispus achitarea inculpatului R.R. în baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 282 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 284 C. pen. și art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 și art. 42 C. pen., apreciindu-se că faptelor le lipsește intenţia, inculpatul neavând intenţia de a înșela părţile vătămate, nu a cunoscut că valuta cumpărată în Ungaria, respectiv 700 mărci germane pentru 70.000 forinţi este falsă, aspect de care a luat cunoștinţă când a fost oprit de organele de poliţie.

Prin decizia penală nr. 132/A/2000 a Curţii de Apel Oradea, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de procuror.

Prin decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a admis recursul procurorului, s-a casat atât decizia, cât și sentinţa dată în cauză și, în urma rejudecării, s-a dispus condamnarea inculpatului la 2 pedepse a câte 3 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunilor prevăzute în art. 282 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 284 C. pen. și art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 și art. 42 C. pen. S-a arătat, în motivare, că soluţia de achitare a inculpatului este greșită și nu se întemeiază pe probele dosarului care confirmă vinovăţia inculpatului. În consecinţă, fapta inculpatului, care a constat în punerea în circulaţie de valori falsificate și deţinerea de astfel de valori pentru punere în circulaţie, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 282 alin. (2) C. pen. raportat la art. 284 C. pen. De asemenea, fapta aceluiași inculpat, care a constat în inducerea sau menţinerea în eroare a unor persoane prin folosirea de mijloace frauduloase, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 215 alin. (2) și (3) C. pen.

În cererea de rejudecare după extrădare înregistrată la instanţă, condamnatul a solicitat admiterea acesteia în principiu și rejudecarea cauzei, întrucât deși a fost prezent în prima instanţă, ocazie cu care i s-a luat declaraţie, nu s-a mai prezentat în apel, iar recursul s-a judecat fără citarea sa legală, el domiciliind în Ungaria, unde nu a fost citat și nici nu a fost prezent.

În ședinţa publică din 1 octombrie 2007, s-a admis în principiu cererea de rejudecare după extrădare, considerându-se că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 5221 C. proc. pen., inculpatul fiind judecat și condamnat în lipsă, respingându-se totodată și cererea de suspendare a executării.

Rejudecând cauza, s-a luat declaraţia inculpatului și au fost audiaţi martorii M.P. și H.K.

În declaraţia dată în faţa instanţei, inculpatul și-a menţinut declaraţia din faţa primei instanţe, arătând că nu a aflat că bancnotele sunt false decât în momentul în care a fost oprit de organele de poliţie. De asemenea, a arătat că nu a oprit la Vama Borș să alimenteze autoturismul, decât într-o localitate situată la 20-30 km de Oradea, de unde a cumpărat benzină și ulei de motor, pentru care a dat o bancnotă de 100 mărci, după care a mai schimbat o sută de mărci, pe care le cumpărase pe teritoriul Ungariei de la niște tineri. Același inculpat a mai arătat că, în localitatea Urvind, a oprit și a cumpărat soţiei sale struguri în valoare de 80.000 lei, de la partea vătămată, pentru care a plătit 100 mărci. Pentru restul până la 100 mărci a primit lei de la aceeași parte vătămată.

Din coroborarea întregului probatoriu administrat în cauză, a rezultat că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reţinute în sarcina sa.

În urma rejudecării, instanţa a reţinut că, faţă de faptele săvârșite, faţă de împrejurările în care s-au comis acestea, faţă de urmările produse, fiind vorba despre o sumă relativ mică de monedă falsă pusă în circulaţie, dată fiind persoana inculpatului, faptul că nu are antecedente penale, a reţinut în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și i-a aplicat o pedeapsă sub minimul prevăzut de lege.

Prin decizia nr. 84/A din 23 septembrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, Secţia penală și pentru cauze cu minori, a fost admis apelul procurorului, desfiinţată în totalitate sentinţa și respinsă, ca neîntemeiată, cererea de rejudecare formulată de condamnat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul R.R., invocând, între altele, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursul este fondat.

Din actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că prin sentinţa penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor, definitivă prin decizia penală nr. 2690 din 25 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, a fost condamnat inculpatul R.R. la o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracţiunilor prevăzute în art. 282 alin. (2) C. pen. raportat la art. 284 C. pen. și art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Inculpatul nu a fost prezent decât în faţa instanţei de fond, care, în urma audierii sale și a martorilor din acte, a dispus achitarea inculpatului, cu referire la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru ambele infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată.

Această soluţie a fost menţinută de instanţa de apel (care a respins calea de atac exercitată de procuror), însă a fost casată prin decizia instanţei de recurs.

Cu alte cuvinte, inculpatul nu a fost prezent decât în faţa primei instanţe, fiind condamnat pentru prima dată de către instanţa de recurs, în lipsa sa și, evident, fără a fi audiat cu această ocazie.

Ulterior, ca urmare a emiterii mandatului de executare a pedepsei închisorii și a extrădării sale din Germania, inculpatul a formulat o cerere de rejudecare a cauzei conform art. 5221 C. proc. pen.

Instanţa învestită cu soluţionarea cererii formulate de condamnat a procedat la audierea acestuia și a doi martori din acte, iar prin sentinţa penală nr. 362/P din 10 decembrie 2007 a admis cererea de rejudecare, a anulat sentinţa penală nr. 39 din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor și a pronunţat o nouă hotărâre, condamnându-l pe inculpat la o pedeapsă rezultantă de un an și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen.

În esenţă, în urma rejudecării, instanţa a reţinut că din coroborarea întregului probatoriu administrat în cauză rezultă că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptelor reţinute în sarcina sa, însă faţă de împrejurările în care acestea s-au comis, de urmările produse, de persoana inculpatului, pot fi reţinute în favoarea acestuia circumstanţe atenuante judiciare, iar scopul educativ al pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia în regim de detenţie.

Această sentinţă a fost apelată numai de procuror, calea de atac fiind admisă, hotărârea desfiinţată în totalitate, iar cererea de rejudecare respinsă ca neîntemeiată.

Instanţa de apel a reţinut în esenţă că, dacă în urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat de inculpat, se constată că acesta nu are nicio influenţă asupra hotărârii pronunţate în cursul primei judecăţi, cererea de rejudecare trebuie respinsă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul R.R.

Potrivit art. 3851 alin. (4) C. proc. pen., părţile pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă și numai cu privire la această modificare.

În speţă, în condiţiile în care, fiind condamnat în primă instanţă, inculpatul nu a exercitat calea apelului, el a achiesat în totalitate la soluţia pronunţată, atât în ce privește vinovăţia, cât și tratamentul sancţionator; în consecinţă, criticile pe care el le poate formula în recurs trebuie să vizeze doar soluţia instanţei de apel, limitându-se la modificările pe care aceasta Ie-a adus sentinţei instanţei de rejudecare.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că apelul declarat de procuror a vizat două aspecte: pe de o parte, faptul că în mod greșit a fost admisă în principiu cererea de rejudecare (în condiţiile în care inculpatul, legal citat, a fost prezent în faţa instanţei de fond), iar pe de altă parte, faptul că în mod greșit s-a reindividualizat pedeapsa (în condiţiile în care starea de fapt stabilită în urma rejudecării nu s-a modificat).

Instanţa de apel a răspuns în mod explicit și corespunzător criticii referitoare la admisibilitatea cererii de rejudecare, însă în ce privește individualizarea pedepsei considerentele instanţei de control judiciar sunt echivoce, întrucât deși pare că analizează pe fond cea de-a doua critică formulată de procuror, instanţa de apel își motivează soluţia de respingere a cererii de rejudecare prin aceea că „probele administrate cu ocazia rejudecării cauzei nu pot înlătura starea de fapt și nici vinovăţia inculpatului reţinută în cursul primei judecăţi.”

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea în principal a dreptului său la apărare.

Aceasta presupune posibilitatea persoanei condamnate în lipsă de a fi audiată, de a interoga martorii sau părţile din proces, de a administra probe în apărarea sa, atât pe situaţia de fapt, cât și în circumstanţiere.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că persoana extrădată are dreptul la o nouă judecată, finalizată cu o nouă hotărâre, însă numai în măsura în care instanţa de rejudecare constată, după readministrarea probatoriului și/sau administrarea de probe noi, alte fapte, împrejurări sau circumstanţe decât cele reţinute în cursul primei judecăţi, cu consecinţe în ce privește situaţia de fapt, vinovăţia inculpatului, încadrarea juridică sau chiar tratamentul sancţionator.

În acest sens, chiar dacă art. 5221 C. proc. pen. face trimitere la dispoziţiile legale aplicabile în materia revizuirii, această referire este una limitată la procedura de rejudecare și la soluţiile care pot fi date la finalizarea acesteia.

Cu alte cuvinte, deși sunt în parte identice, revizuirea și rejudecarea în caz de extrădare au o finalitate distinctă: dacă revizuirea implică înlăturarea unor erori esenţiale asupra faptelor reţinute într-o hotărâre definitivă (în esenţă, a condamnării unei persoane nevinovate sau a achitării dispuse în mod neîntemeiat), rejudecarea în caz de extrădare are în vedere dreptul persoanei care a fost judecată și condamnată în lipsă de a-și exercita dreptul la apărare într-un nou ciclu procesual.

În lipsa unei dispoziţii legale în sens contrar, rezultă că rejudecarea în caz de extrădare nu se va limita la înlăturarea unei grave erori de fapt, constând în eventuala condamnare a unei persoane nevinovate, ci va putea avea efecte inclusiv în privinţa individualizării pedepsei, în măsura în care probatoriul administrat cu ocazia rejudecării va conduce la o altă concluzie decât cea stabilită în această privinţă în primul ciclu procesual.

Dincolo de deosebirile existente între cele două instituţii, această soluţie se impune de la sine, ţinând seama de situaţia în care se află persoana extrădată, aceea de a fi fost condamnată în lipsă, ceea ce prezumă că nu a avut posibilitatea de a administra probe în apărarea sa, atât în ce privește vinovăţia, cât și sub aspectul sancţiunii ce i s-ar putea aplica.

Aceasta înseamnă că, chiar dacă situaţia de fapt și vinovăţia inculpatului rămân aceleași în urma probatoriului administrat cu ocazia rejudecării, cererea inculpatului va putea fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei (cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri), dacă probele administrate în circumstanţiere conduc instanţa de rejudecare la o altă concluzie în privinţa tratamentului sancţionator.

Or, în speţă, inculpatul a depus la dosarul de rejudecare o serie de înscrisuri în circumstanţiere asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat, deși era învestită cu soluţionarea căii de atac declarate de procuror și care privea, între altele, individualizarea pedepsei aplicate acestuia.

Procedând astfel, instanţa de control judiciar a pronunţat o hotărâre supusă casării, fiind incident cazul prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 10 teza a ll-a C. proc. pen., sens în care recursul inculpatului a fost admis, iar decizia nr. 84/A din 23 septembrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, Secţia penală și pentru cauze cu minori, a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanţă - Curtea de Apel Oradea - conform art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen.