Penalty vs. educational measure for minor committing murder and robbery; duty to immediately report crimes

Minor. Individualizarea pedepselor. Nedenunţarea unor infracţiuni. Elemente constitutive

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Minoritatea

Indice alfabetic: Drept penal

- minor

- individualizarea pedepselor

- nedenunţarea unor infracţiuni

C. pen., art. 100, art. 262

1. În conformitate cu prevederile art. 100 C. pen., la alegerea sancţiunii - măsură educativă sau pedeapsă - care se aplică infractorului minor se ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut și în care a trăit și de alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Prin urmare, la alegerea sancţiunii care se aplică infractorului minor instanţa trebuie să ţină seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, iar nu numai de elementele de natură să caracterizeze persoana minorului.

Aplicarea unei pedepse este justificată, în cazul în care infractorul minor a săvârșit infracţiunile de omor calificat și deosebit de grav și de tâlhărie, aflate în concurs, aducând atingere atât vieţii, cât și patrimoniului victimei, iar modalitatea de comitere a faptei dovedește un comportament de o extremă violenţă și indiferenţă faţă de viaţa victimei, pe care, după ce a lovit-o în cap, cu putere, cu o piatră, pentru a-i sustrage un bun pe care victima îl avea asupra sa, a lăsat-o în stare de inconștienţă în stradă.

2. Potrivit art. 262 alin. (1) C. pen., infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni constă în omisiunea de a denunţa de îndată săvârșirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 174, art. 175, art. 176, art. 211, art. 212, art. 2151, art. 217 alin. (2) - (4), art. 218 alin. (1) și art. 276 alin. (3) C. pen. Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea prevăzută în art. 262 C. pen. constă în inacţiunea aceluia care, luând cunoștinţă de săvârșirea unei infracţiuni grave, la care se referă acest text de lege, omite să o denunţe de îndată.

Verificarea măsurii în care obligaţia de denunţare a fost îndeplinită de îndată se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei cauze, întrucât, numai în raport cu aceste împrejurări, se poate stabili momentul în care făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoștinţa autorităţile.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 96 din 19 ianuarie 2009

Prin sentinţa nr. 197 din 10 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Sibiu, Secţia penală, s-a dispus, în baza art. 104 alin. (1) C. pen., internarea inculpatului S.P. într-un centru de reeducare, pentru săvârșirea infracţiunilor de omor calificat și deosebit de grav, prevăzute în art. 174 alin. (1) coroborat cu art. 175 alin. (1) lit. i) și art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. și tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 99 C. pen.

În baza art. 221 alin. (1) C. pen., a fost condamnată inculpata D.A. pentru săvârșirea infracţiunii de tăinuire, la o pedeapsă de 6 luni închisoare.

Potrivit art. 71 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatei, cu titlul de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatei, pe durata termenului de încercare de 2 ani și 6 luni, conform art. 82 C. pen.

Potrivit art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii, pe durata suspendării executării pedepsei închisorii.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii M.A. și M.L. sub aspectul infracţiunii prevăzute în art. 262 alin. (1) C. pen. (nedenunţarea unor infracţiuni).

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în seara zilei de 21 iunie 2006, inculpaţii S.P., M.A., M.L. și D.A., intenţionând să facă unele cumpărături, au ajuns în apropierea hotelului C., unde au întâlnit-o pe victima G.V.

În intenţia de a-l deposeda pe G.V. de bunurile pe care le avea asupra sa, inculpatul S.P. a lovit victima cu o piatră în cap, aceasta căzând la pământ, în urma loviturii primite.

Imediat, inculpatul i-a sustras victimei punga pe care aceasta o avea asupra sa, după care s-a alăturat celorlalţi inculpaţi, care se aflau în apropierea locului faptei. Cu toţii s-au deplasat apoi la locuinţa inculpaţilor M., unde verificând conţinutul pungii au constatat că aceasta conţinea un pachet de pampers pentru copii.

A doua zi, inculpata M.L. i-a dat punga cu pampers inculpatei D.A., care avea un copil mic.

La puţin timp după incident, victima a fost descoperită în stare de inconștienţă, la locul faptei, de către martorii C.E. și S.R., fiind transportată la Spitalul Municipal M. Ulterior, victima a fost dusă la Spitalul Clinic Judeţean S., unde a încetat din viaţă la data de 25 iunie 2006. Din concluziile raportului de autopsie a rezultat că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat hemoragiei meningo-cerebrale consecutive unui traumatism cranio-cerebral, cu fractură de boltă și bază craniană. S-a stabilit, totodată, că leziunile pot data din 21 iunie 2006 și s-au putut produce prin lovire cu un corp dur și cădere pe un plan dur.

Prima instanţă a reţinut că inculpatul minor S.P. se face vinovat de săvârșirea infracţiunilor de omor calificat și deosebit de grav, prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. și tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen., în concurs real.

În raport cu prevederile art. 100 C. pen., prima instanţă a apreciat că, faţă de inculpatul minor, se impune luarea unei măsuri educative, respectiv cea a internării într-un centru de reeducare, considerată ca fiind suficientă pentru îndreptarea acestuia. Astfel, s-a reţinut că minorul avea cu puţin peste vârsta de 14 ani la data comiterii infracţiunilor, s-a născut și a trăit într-un mediu sărac, iar din raportul de evaluare a rezultat că în ultimul timp a suferit influenţa negativă a inculpaţilor M.A. și M.L.

Referitor la inculpata D.A., prima instanţă a reţinut că din declaraţiile date de aceasta în timpul urmăririi penale, menţinute în cursul cercetării judecătorești, coroborate cu declaraţiile celorlalţi inculpaţi și cu cele ale martorei R.C., a rezultat că primind punga cu pampers a știut că aceasta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Drept urmare, s-a reţinut că inculpata a săvârșit, în modalitatea arătată mai sus, infracţiunea de tăinuire prevăzută în art. 221 alin. (1) C. pen.

În ceea ce-i privește pe inculpaţii M.A. și M.L., prima instanţă a dispus achitarea acestora, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., constatând lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii de nedenunţare a unor infracţiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen. S-a apreciat că, în cauză, nu s-a putut demonstra că a existat intenţia acestora de a omite denunţarea infracţiunilor comise de inculpatul S.P., atâta timp cât ambii inculpaţi au fost audiaţi în ziua imediat următoare săvârșirii faptelor, relatând despre acestea tot ce știau.

Prin decizia nr. 24/A din 5 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de procuror împotriva sentinţei penale nr. 197 din 10 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Sibiu și, în consecinţă:

A fost desfiinţată sentinţa penală atacată, numai sub aspectul soluţionării laturii penale privind pe inculpaţii M.A. și M.L., al individualizării sancţiunii penale aplicate inculpatului minor S.P. și al aplicării pedepsei accesorii, prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. în ce o privește pe inculpata D.A. și, procedându-se la o nouă judecată în fond a cauzei, în aceste limite:

I. A fost condamnat inculpatul M.A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de nedenunţarea unor infracţiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 99 și art. 109 C. pen., dispunându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de un an și 6 luni, format din durata pedepsei aplicate, la care s-a adăugat un interval de timp de un an.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., în condiţiile și pe durata prevăzută în art. 71 C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 71 alin. ultim C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii aplicate inculpatului, a fost suspendată și executarea pedepsei accesorii.

II. A fost condamnată inculpata M.L. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de nedenunţarea unor infracţiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

S-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., în condiţiile și pe durata prevăzută în art. 71 C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 61 alin. (1) C. pen. a fost menţinut beneficiul liberării condiţionate, privind restul de pedeapsă de 559 zile, rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatei prin sentinţa penală nr. 177/2002 a Tribunalului Sibiu, modificată prin decizia penală nr. 319/A/2002 a Curţii de Apel Alba Iulia.

III. A fost condamnat inculpatul minor S.P. la pedepsele de:

- 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de omor calificat și deosebit de grav, prevăzută în art. 174 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 175 alin. (1) lit. i) și art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 99 și art. 109 C. pen;

- 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 99 și art. 109 C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului minor, în pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare.

S-a aplicat inculpatului S.P. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., în condiţiile și pe durata prevăzută în art. 71 alin. (1) C. pen., după împlinirea vârstei de 18 ani.

IV. A fost înlăturată pedeapsa accesorie prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. aplicată inculpatei D.A., fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că inculpaţii M.A. și M.L. se fac vinovaţi de săvârșirea infracţiunii de nedenunţarea unor infracţiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen., atâta vreme cât au avut posibilitatea reală de a încunoștinţa autorităţile, lucru pe care însă nu l-au făcut.

În ceea ce-l privește pe inculpatul minor S.P., s-a reţinut că prima instanţă nu a avut în vedere toate criteriile menţionate în textul art. 100 C. pen., ci numai pe cele legate strict de persoana inculpatului minor, lăsând la o parte, în mod nejustificat, gradul de pericol social al faptelor săvârșite, precum și urmarea produsă, astfel că s-a apreciat că numai o pedeapsă cu privare de libertate este de natură să asigure îndreptarea minorului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.P. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., susţinând că instanţa de apel a greșit, aplicându-i inculpatului pedepse pentru faptele săvârșite, cu executare prin privare de libertate și că sancţiunea stabilită de prima instanţă, respectiv internarea într-un centru de reeducare, era cea corectă, temeinică, corespunzătoare datelor care caracterizează persoana inculpatului.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, examinând atât motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) și art. 3857 C. proc. pen., constată că prima instanţă a reţinut, în mod corect, situaţia de fapt și a stabilit vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.

De asemenea, instanţa de apel a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acestora, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen.

Deși instanţa de fond a luat faţă de inculpatul S.P. măsura educativă a internării într-un centru de reeducare pentru săvârșirea infracţiunilor de tâlhărie și de omor calificat și deosebit de grav, considerând că luarea măsurii este suficientă pentru îndreptarea minorului, cu toate acestea, în alegerea sancţiunii, s-a argumentat doar că inculpatul avea puţin peste vârsta de 14 ani la data săvârșirii faptelor, provine dintr-o familie numeroasă care își asigură cu greu traiul, prezintă tulburări de conduită și că a abandonat școala, absolvind trei clase, până la vârsta de 16 ani.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că alegerea sancţiunii de către instanţa de fond nu s-a făcut conform art. 100 C. pen., fiind exclus criteriul gradului de pericol social al faptelor comise și urmărilor pe care acestea le-au produs.

Prin săvârșirea celor două infracţiuni s-a adus atingere nu doar patrimoniului persoanei atacate, dar și vieţii acesteia, fiind în mod direct afectată și familia victimei.

Relevantă este și modalitatea de comitere a faptelor, care dovedește nu doar un comportament de o extremă violenţă, dar și indiferenţă faţă de viaţa victimei. Astfel, nu poate fi ignorat faptul că, după ce inculpatul a lovit victima în cap, cu putere, cu o piatră, pentru a-i sustrage punga de pampers pe care aceasta o avea asupra sa, a lăsat-o în stare de inconștienţă în stradă.

Alegerea unei măsuri educative pentru inculpatul minor era cu atât mai puţin indicată cu cât după punerea sa în libertate în prezenta cauză, a săvârșit alte infracţiuni - furt calificat și tâlhărie - pentru care s-a luat din nou măsura arestării preventive a acestuia.

Toate aceste aspecte, combinate cu atitudinea oscilantă adoptată de inculpat pe parcursul cercetărilor, prin prezentarea mai multor variante ale săvârșirii faptelor, din care ultima exclude orice participare a sa și a inculpatei M.L., incriminându-l doar pe inculpatul M.A., în pofida probelor administrate în cauză, demonstrează că inculpatul prezintă un real pericol pentru ordinea publică și că este predispus să comită și alte fapte antisociale. De aceea, o măsură educativă, care durează până la împlinirea vârstei de 18 ani și care ar putea fi prelungită pe o durată de cel mult doi ani, după împlinirea acestei vârste, nu este de natură să asigure îndreptarea minorului.

Având în vedere și faptul că partea civilă G.I. a suferit o severă traumă psihică prin pierderea soţului său și, respectiv, a tatălui minorului rezultat din căsătoria sa, precum și faptul că inculpatul S.P. a comis o infracţiune de o gravitate deosebită, sancţionată în toate timpurile și tipurile de societate sub forma paricidului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că instanţa de apel a efectuat o corectă individualizare în cauză, atât sub aspectul naturii sancţiunii aplicate inculpatului, cât și a modalităţii de executare a acesteia.

Examinând din oficiu cauza, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată, de asemenea, că instanţa de apel, în mod legal, a dispus condamnarea inculpaţilor M.A. și M.L.

Cei doi inculpaţi au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracţiunii de nedenunţare a unor infracţiuni prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, deși au fost de faţă când inculpatul S.P. a comis faptele, au omis să le denunţe de îndată.

Obligaţia de a denunţa de îndată săvârșirea unei infracţiuni apare ca o excepţie de la regula potrivit căreia, în legislaţia penală, nu este stabilită obligaţia generală de denunţare a infracţiunilor.

În raport cu infracţiunile ce trebuiau denunţate, fapta de nedenunţare apare ca o infracţiune subsecventă, dar autonomă.

Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea cuprinde, ca element material, o inacţiune ce se înfăţișează sub forma unei atitudini pasive a celui care, luând cunoștinţă de săvârșirea unor infracţiuni grave, omite a le denunţa de îndată.

Nedenunţarea unor infracţiuni implică așadar săvârșirea, în prealabil, de către o anumită persoană a uneia dintre infracţiunile expres prevăzute în art. 262 alin. (1) C. pen.

Pentru realizarea laturii obiective este suficient ca subiectul activ să fi omis a denunţa una dintre infracţiunile enumerate de textul legal.

Verificarea măsurii în care obligaţia de denunţare a fost îndeplinită, de îndată, se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei cauze, deoarece, numai în raport cu aceste împrejurări, se poate stabili momentul în care făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoștinţa autorităţile.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că probele administrate în cauză au relevat faptul că despre săvârșirea de către inculpatul S.P. a infracţiunii de tâlhărie au avut cunoștinţă, din momentul comiterii ei, atât inculpatul M.A., cât și inculpata M.L., aceștia fiind de faţă atunci când inculpatul a luat victimei, căzută la pământ, punga pe care aceasta o avea asupra sa și care conţinea mai multe bucăţi de pampers.

Cu toate acestea, inculpaţii nu au încunoștinţat organele de poliţie, nici în noaptea săvârșirii faptei și nici a doua zi dimineaţa, când - conform declaraţiei date de inculpata M.L. în faţa instanţei de fond - au fost opriţi de doi poliţiști în târgul de animale și întrebaţi unde se află inculpatul S.P.

Primele declaraţii au fost date de către inculpaţi abia în după amiaza zilei de 22 iunie 2006, când au fost convocaţi la poliţie.

În raport cu aceste circumstanţe, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că obligaţia denunţării de îndată a infracţiunii de tâlhărie nu a fost îndeplinită de către cei doi inculpaţi, deși aceștia aveau posibilitatea reală de a încunoștinţa autorităţile în acea noapte sau în dimineaţa zilei următoare. Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie cu care inculpaţii au săvârșit infracţiunea este intenţia.

În acest sens se poate observa că inculpaţii nu numai că nu au anunţat organele de poliţie despre comiterea faptei de tâlhărie de către inculpatul S.P., dar au și lăsat victima căzută la pământ.

Ca atare, în mod greșit, instanţa de fond a reţinut lipsa intenţiei de a omite denunţarea infracţiunii de tâlhărie, atâta vreme cât inculpaţii au avut posibilitatea reală de a încunoștinţa autorităţile, lucru pe care nu l-au făcut, implicarea lor în procesul penal, într-un interval relativ scurt de timp, datorându-se doar diligenţei organelor de urmărire penală.

Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.P.