Intent to kill in attempted murder and conditions for penalty reduction under plea deals

Tentativă la infracţiunea de omor. Intenţia de ucidere. Aplicarea dispoziţiilor privind judecata în cazul recunoașterii vinovăţiei. Condiţii

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei. Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale și sănătăţii. Omuciderea

Indice alfabetic: Drept penal

- tentativă la infracţiunea de omor

- judecata în cazul recunoașterii vinovăţiei

C. pen., art. 20, art. 174 - art. 176

C. proc. pen., art. 3201

1. Infracţiunea de omor se săvârșește cu intenţia de ucidere, iar nu cu intenţia generală de a vătăma, expresia „uciderea unei persoane”, utilizată în art. 174 C. pen., cuprinzând implicit ideea orientării acţiunii spre un rezultat specific constând în moartea victimei.

Dacă inculpatul, în scopul de a împiedica prinderea, imobilizarea și conducerea sa înaintea autorităţii în condiţiile art. 465 alin. (3) C. proc. pen., a lovit cu un cuţit de mai multe ori în direcţia părţii vătămate, reușind să îi aplice o lovitură în zona inimii și două lovituri în zona anatomică superioară stângă, fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor, întrucât îndreptarea conștientă a acţiunii violente spre o zonă vitală a corpului și folosirea cuţitului, obiect apt de a produce moartea, relevă intenţia de ucidere.

2. În conformitate cu art. 3201 C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 202/2010, aplicarea dispoziţiilor privind judecata în cazul recunoașterii vinovăţiei, care prevăd reducerea cu o treime a limitelor pedepsei închisorii, implică, pe de o parte, ca recunoașterea vinovăţiei să se facă până la începerea cercetării judecătorești la prima instanţă, iar nu în apel sau recurs și, pe de altă parte, ca inculpatul să declare că recunoaște în totalitate, iar nu parţial, faptele reţinute în actul de sesizare.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4526 din 14 decembrie 2010

Prin sentinţa nr. 388/F din 13 mai 2010, pronunţată de Tribunalul București, Secţia I penală, s-au dispus următoarele:

- în baza art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) și art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul Ș.M. la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru tentativă la omor deosebit de grav. Conform art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 4 ani;

- în baza art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), c) și alin. (21) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de tâlhărie;

- în baza art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de violare de domiciliu.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a fost aplicată inculpatului Ș.M. pedeapsa mai grea, de 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. și s-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut că, în noaptea de 24/25 octombrie 2009, anterior orei 0400, inculpatul Ș.M. a pătruns fără drept în scara unui bloc, după care a pătruns - prin forţarea ușii de acces - într-o anexă comună (uscătorie) situată la parterul acestui bloc. De aici, inculpatul a sustras mai multe bunuri (între care un cărucior aparţinând părţii vătămate G.A., o bormașină electrică și un ferăstrău electric, aparţinând martorului V.O.).

În jurul orei 0415, inculpatul Ș.M. a revenit în aceeași uscătorie, de unde a sustras un covor, o baterie de grup sanitar și trei ţevi din cupru.

În timp ce ieșea din scara blocului având asupra sa bunurile sustrase, inculpatul s-a întâlnit cu martorii G.C. (fiul părţii vătămate) și S.I., care se întorceau de la o nuntă. Sesizând faptul că inculpatul sustrăsese bunuri din scara blocului, martorul G.C. a încercat să îl oprească pe inculpat, însă acesta l-a lovit cu pumnul pe martor și - abandonând bunurile sustrase - a fugit.

Apoi, martorii G.C. și S.I. au intenţionat să introducă bunurile abandonate de către inculpat în uscătoria blocului (cu intenţia de a fi predate ulterior proprietarului); în acest moment, cei doi au realizat faptul că ușa uscătoriei fusese spartă și că bunurile din interior fuseseră răvășite.

Martorul G.C. - dându-și seama că inculpatul sustrăsese bunuri din această uscătorie (în care se aflau și bunuri ale familiei sale) - a părăsit în grabă scara blocului, alergând în direcţia în care fugise și inculpatul.

Martora S.I. a pătruns în locuinţă, relatând părţii vătămate G.A. (tatăl martorului G.C.) cele petrecute. Partea vătămată G.A. a ieșit imediat din locuinţă, alergând și l-a văzut pe fiul său, după care s-a deplasat către acesta.

Martorul G.C. i-a relatat tatălui său cele petrecute, după care, împreună, au continuat deplasarea, cu intenţia de a căuta persoana care sustrăsese bunuri din dependinţa comună.

Ajungând la o intersecţie, martorul G.C. l-a observat pe inculpatul Ș.M., care se afla pe refugiul din staţia de tramvai.

Cei doi - partea vătămată G.A. și martorul G.C. - au încercat să îl imobilizeze pe inculpatul Ș.M., însă acesta i-a lovit, reușind să scape și alergând pe calea de rulare a străzii. Aici, inculpatul Ș.M. a fost prins din nou de către martorul G.C. și de către partea vătămată G.A., aceștia încercând să îl imobilizeze și să-l ducă către trotuarul opus al străzii.

În acest timp, inculpatul a reușit să scoată din buzunarul pantalonilor cu care era îmbrăcat un briceag, pe care l-a desfăcut, după care a început să lovească, în mod repetat, în direcţia părţii vătămate G.A.

Inculpatul a reușit astfel să-i aplice părţii vătămate o lovitură de briceag în torace (în zona inimii) și două lovituri de briceag în braţul și antebraţul stâng.

Martorul G.C. a reușit să îl imobilizeze pe inculpatul Ș.M. și să apeleze numărul unic de urgenţă 112.

Potrivit concluziilor raportului medico-legal al Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, numitul G.A. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu corp tăietor-înţepător (posibil cuţit sau similar); s-a stabilit, totodată, că acestea pot data din data de 25 octombrie 2009, că au necesitat 25 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare și că au pus în primejdie viaţa părţii vătămate.

Prin decizia nr. 181 din 11 august 2010, Curtea de Apel București, Secţia I penală, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului.

Împotriva deciziei, în termen legal, inculpatul a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 17 și 14 C. proc. pen.

Examinând pe fond recursul inculpatului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine următoarele:

a) asupra cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

În apărare, inculpatul a susţinut că nu ar fi acţionat cu intenţia de omor, el apărându-se faţă de activitatea violentă a persoanelor care l-au urmărit și imobilizat. În final, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, după caz, fie în infracţiunea de vătămare corporală, fie în infracţiunea de vătămare corporală gravă.

Însușindu-și toate argumentele de fapt și de drept ale instanţelor anterioare, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că nu se impune reluarea prezentării acestora, însă adaugă următoarele completări:

Omorul se săvârșește cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane („animus necandi”), iar nu cu intenţia generală de a vătăma. Expresia „uciderea unei persoane”, utilizată de textul art. 174 C. pen., cuprinde implicit ideea orientării acţiunii spre un rezultat specific constând în moartea victimei. Doctrina mai folosește noţiunea de „dol special”, definit ca voinţa de a suprima viaţa persoanei, sau „intenţie precisă”, prevăzută special de lege ca element constitutiv al unor infracţiuni cu privire la care se incriminează producerea unui rezultat determinat.

Intenţia are două forme: directă și indirectă. Fapta este săvârșită cu intenţie directă când infractorul „prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte” (art. 19 pct. 1 lit. a C. pen.), iar cu intenţie indirectă când „prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui” (art. 19 pct. 1 lit. b C.pen.). Ceea ce deosebește deci intenţia directă de intenţia indirectă este elementul volitiv. În timp ce la intenţia directă făptuitorul are o atitudine fermă faţă de rezultatul constând în moartea victimei, voind să se producă acel rezultat și nu altul, la intenţia indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i indiferent care dintre aceste rezultate se va produce.

În practica judiciară, confirmându-se opiniile exprimate în doctrină, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea actului („dolus ex re”) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat. Demonstrează astfel intenţia de ucidere: perseverenţa cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul și cu un lemn, care au cauzat leziuni osoase grave și ruperi pulmonare; multitudinea loviturilor și locul aplicării lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat); aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime; intensi­tatea cu care loviturile au fost aplicate și repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur.

Deosebit de importante pentru caracterizarea poziţiei făptuitorului faţă de rezultat sunt împrejurările în care s-a produs actul de violenţă și care, indiferent de materialitatea actului, pot să releve sau să infirme intenţia de ucidere. Astfel, în prezenta cauză, inculpatul, încercând să se sustragă prinderii în vederea aducerii în faţa organelor judiciare, a lovit cu cuţitul de mai multe ori în direcţia părţii vătămate, reușind să o lovească - cu un obiect apt de a produce moartea - într-o regiune vitală a corpului (zona inimii), dar și de 2 ori în zona anatomică superioară stângă (braţ și antebraţ strâng) - ceea ce relevă intenţia acestuia de ucidere prin îndreptarea conștientă a acţiunii violente, folosind cuţitul, spre o zonă anatomică cunoscută prin existenţa unui organ vital (zona superioară stânga, în care se află inima).

Probatoriul administrat nu sugerează existenţa unor indicii minime în sensul îndeplinirii condiţiilor legitimei apărări prevăzută în art. 44 C. pen. - la care, în mod incidental, a făcut referire inculpatul - dar nici în sensul îndeplinirii condiţiilor „stării de provocare” prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen.

Acţiunea de urmărire și imobilizare a inculpatului de către martor și partea vătămată era justificată legal, fiind consecinţa unei bănuieli rezonabile - în condiţiile arătate - că acesta este persoana vinovată de sustragerea bunurilor.

Or, potrivit art. 465 alin. (3) C. proc. pen., în cazul infracţiunii flagrante sau cvasiflagrante, „orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor și să-l conducă înaintea autorităţii.”

Probatoriul administrat nu relevă împrejurări de natură să justifice concluzia că cele două persoane, care au urmărit și imobilizat pe inculpat, ar fi depășit limitele rezonabile ale unei acţiuni în sensul art. 465 alin. (3) C. proc. pen.

În condiţiile arătate, acţiunea extrem de violentă a inculpatului - prin folosirea conștientă și orientată a cuţitului - nu a fost una de apărare, ci una având ca scop împiedicarea prinderii, imobilizării și conducerii sale înaintea autorităţii, acţiune care se situează în afara protecţiei legii - totale sau parţiale - ca efect al aplicării, după caz, a art. 44 C. pen. sau a art. 73 lit. b) C. pen.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine, însă, că instanţa de fond a avut în vedere conduita victimei și a martorului G.C., care - deși nu a fost susceptibilă să producă o puternică stare de tulburare sau temere, în sensul dispoziţiilor art. 44 alin. (3) sau art. 73 lit. b) C. pen., pentru a justifica conduita inculpatului pe toată durata conflictului - a favorizat totuși amplificarea conflictului, aspect ce decurge și din faptul că, la sosirea echipajului de poliţie, inculpatul prezenta urme de lovituri la nivelul feţei, având arcada spartă, acest aspect justificând, în opinia instanţei de fond, aplicarea unei pedepse orientate către minimul special prevăzut de textul incriminator.

b) asupra cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Pedepsele stabilite pentru infracţiunile care au format obiectul judecăţii sunt orientate, semnificativ, către minimul special al textului incriminator, iar reducerea acestora ar fi legal posibilă numai în condiţiile reţinerii unor circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului.

Recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este, însă, posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. Astfel:

- „conduita bună”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C.pen., presupune, între altele, absenţa antecedentelor penale;

- „stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., nu se regăsește în prezenta cauză;

- „atitudinea infractorului după săvârșirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu se reduce la recunoașterea, parţială și condiţionată, a săvârșirii infracţiunii, pe fondul prinderii în cvasiflagrant și a existenţei, la dispoziţia organelor judiciare, a probelor care dovedesc săvârșirea infracţiunii dincolo de limita oricărui dubiu rezonabil.

Este neîntemeiată cererea recurentului-inculpat de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 202/2010, dispoziţii referitoare la reducerea cu o treime a limitelor pedepsei în cazul „pledării vinovat”, deoarece, potrivit art. 3201 C. proc. pen.:

- recunoașterea vinovăţiei trebuie să se facă „până la începerea cercetării judecătorești” la instanţa de fond, iar nu în apel sau recurs;

- reducerea pedepsei are loc numai în cazul în care „inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare.”

Or, din actele dosarului rezultă că inculpatul, atât în primă instanţă, cât și în instanţa de apel, a recunoscut parţial și condiţionat faptele pentru care a fost trimis în judecată.

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul inculpatului.