Preventive detention termination by operation of law: definition of "pronounced sentence" including revocation of conditional suspension

Judecata în primă instanţă. Măsuri cu privire la starea de libertate. Încetarea de drept a arestării preventive

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Judecata în primă instanţă

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- măsuri cu privire la starea de libertate

- încetarea de drept a arestării preventive

C. proc. pen., art. 140 alin. (2), art. 350 alin. (6)

Potrivit dispoziţiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen., inculpatul condamnat de prima instanţă și aflat în stare de deţinere este liberat de îndată ce durata reţinerii și a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deși hotărârea nu este definitivă. În sensul acestor dispoziţii, în cazul în care prima instanţă a dispus prin hotărârea de condamnare și revocarea suspendării condiţionate a executării unei pedepse anterioare, prin „pedeapsă pronunţată” se înţelege pedeapsa aplicată pentru infracţiunea sau infracţiunile deduse judecăţii, la care se adaugă pedeapsa devenită executabilă ca urmare a revocării suspendării condiţionate.

Conform prevederilor art. 140 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetează de drept atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii. Prin urmare, încetarea de drept a arestării preventive se raportează la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea dedusă judecăţii, iar nu la pedeapsa pronunţată de prima instanţă prin hotărârea de condamnare.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3489 din 6 octombrie 2010

Prin încheierea din 13 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală și de minori, s-a dispus respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul Ș.E.

În baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a aceluiași inculpat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 352 din 22 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a dispus condamnarea inculpatului Ș.E. la o pedeapsă de 3 ani și 10 luni închisoare, pentru săvârșirea infracţiunilor de trafic de droguri prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 și art. 76 C. pen. și deţinerea de droguri de risc în vederea consumului propriu prevăzută în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 și art. 76 C. pen.

În ceea ce privește cererea de liberare provizorie, instanţa de apel a reţinut că, deși formal toate condiţiile prevăzute în art. 1602 C. proc. pen. sunt îndeplinite, aceasta nu este întemeiată, în raport cu infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul Ș.E., solicitând casarea hotărârii și, în rejudecare, în principal, să se constate că potrivit dispoziţiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen. măsura arestării preventive a încetat de drept.

Inculpatul a invocat faptul că durata arestării preventive a depășit cuantumul pedepsei aplicate de instanţa de fond - în speţă Tribunalul Cluj - și, pe cale de consecinţă, devin incidente prevederile art. 350 alin. (6) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetând de drept.

S-a susţinut că se impune a se face distincţie, în interpretarea dispoziţiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen., între „pedeapsa pronunţată de instanţă” și „pedeapsa aplicată”, aceasta conducând la constatarea unui caz special de încetare de drept a măsurii preventive.

Cum inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 10 luni închisoare - pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare fiind rezultată din revocarea beneficiului suspendării condiţionate a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1485 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului București -, fiind arestat la data de 30 septembrie 2009, durata detenţiei provizorii este mai mare decât pedeapsa aplicată, astfel că măsura arestării preventive a încetat de drept.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, examinând recursul prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen., inculpatul condamnat de prima instanţă și aflat în stare de deţinere este liberat de îndată ce durata reţinerii și a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deși hotărârea nu este definitivă.

Pentru interpretarea corectă a textului enunţat se impune, pe de o parte, a se face distincţie între noţiunea de „pedeapsă prevăzută de lege”, „pedeapsă pronunţată” și „pedeapsă aplicată”, iar pe de altă parte este necesară și obligatorie analizarea dispoziţiilor legale invocate prin prisma dispoziţiilor art. 350 alin. (3) C. proc. pen. și art. 140 C. proc. pen.

Sub primul aspect, prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege, potrivit art. 1411 C. pen., pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

În ceea ce privește „pedeapsa aplicată”, legiuitorul face deosebire între operaţiunea de stabilire a pedepsei și aceea a aplicării pedepsei ce urmează a fi executată.

Astfel, instanţa este obligată să stabilească pedeapsa cuvenită pentru fiecare infracţiune concurentă, făcând abstracţie de celelalte infracţiuni și numai după ce au fost stabilite pedepsele, instanţa procedează la ultima operaţiune de individualizare, adică la aplicarea pedepsei comune.

La stabilirea și aplicarea pedepsei, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 72 C. pen., trebuie avute în vedere dispoziţiile părţii generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Spre deosebire de pedeapsa aplicată, noţiunea de „pedeapsă pronunţată”, la care face referire art. 350 alin. (6) C. proc. pen., este mai largă, aceasta având în vedere, pe lângă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea sau infracţiunile deduse judecăţii, și pedeapsa devenită executabilă.

Prin urmare, prin pedeapsă pronunţată trebuie să se înţeleagă pedeapsa cea mai grea dintre pedepsele stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente - cum este cazul în speţa dedusă judecăţii - la care se adaugă pedeapsa în raport cu care s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiţionate.

Sub cel de-al doilea aspect, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile în care, în cursul judecăţii, măsura arestării preventive încetează de drept, dar și situaţiile în care instanţa este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului, chiar dacă hotărârea de condamnare nu este definitivă.

Astfel, potrivit art. 140 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetează de drept și atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii.

Se observă că textul face referire la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârșită și nu la pedeapsa aplicată, având în vedere faptul că prin exercitarea căilor de atac pedeapsa aplicată poate fi majorată. Totodată, potrivit art. 350 alin. (3) C. proc. pen., instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când pronunţă:

a) o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii și arestării preventive;

b) o pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă;

c) amenda;

d) o măsură educativă.

Speţa dedusă judecăţii nu se circumscrie niciuneia din situaţiile prevăzute de lege care să impună a se constata că măsura arestării preventive a inculpatului ar fi încetat de drept.

Rezultă, din actele existente la dosarul cauzei, că prin sentinţa penală nr. 352 din 22 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a dispus condamnarea inculpatului Ș.E. la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 și art. 76 C. pen.

În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 și art. 76 C. pen., s-a dispus condamnarea aceluiași inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare.

S-a constatat că cele două infracţiuni au fost comise în stare de recidivă în raport cu pedeapsa de 3 ani, aplicată prin sentinţa penală nr. 1485 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului București și în stare de pluralitate intermediară faţă de condamnarea la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, aplicată prin sentinţa penală nr. 153 din 19 februarie 2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin neapelare la 4 martie 2008.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, dispunându-se executarea pedepsei celei mai grele de 10 luni închisoare la care s-a adăugat - urmare a aplicării dispoziţiilor referitoare la revocarea suspendării - pedeapsa de 3 ani închisoare, inculpatul executând în final pedeapsa de 3 ani și 10 luni închisoare în regim privativ de libertate.

Inculpatul a fost arestat preventiv la 30 septembrie 2009.

În atare condiţii, cum durata arestului preventiv nu a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunile ce fac obiectul învinuirii (art. 2 alin. 1 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 143/2000) și cum instanţa nu a aplicat o pedeapsă cu suspendarea, critica invocată de recurentul inculpat nu are fundament legal.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.E. împotriva încheierii din 13 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală și de minori.