Preventive detention illegality after reclassification of charge to offense with penalty under four years

Arestare preventivă. Schimbarea încadrării juridice. Infracţiune pentru care legea nu prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale. Măsurile preventive. Arestarea preventivă

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- arestare preventivă

C. proc. pen., art. 148 alin. (1) lit. f)

Arestarea preventivă a inculpatului, întemeiată pe dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu poate fi menţinută de către instanţa de apel, dacă prima instanţă a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu și a dispus condamnarea inculpatului în primă instanţă pentru săvârșirea unei infracţiuni pentru care legea nu prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. În acest caz, dacă nu există niciun alt temei care să justifice privarea de libertate, arestarea preventivă se revocă, în conformitate cu prevederile art. 160b alin. (2) C. proc. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1915 din 13 mai 2010

Prin încheierea de ședinţă din 6 mai 2010 a Curţii de Apel București, Secţia a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie, s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului S.C.

S-a menţinut starea de arest a inculpatului S.C.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București a fost trimis în judecată inculpatul S.C. pentru săvârșirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, faptă prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., imputându-i-se că în dimineaţa de 28 iunie 2009, în timp ce se afla în zona B., fără o motivaţie anume, a lovit cu pumnul și apoi cu o sabie de aproximativ 60 cm. lungime, în zona capului, pe partea vătămată K.R., provocându-i o leziune traumatică în zona temporală dreaptă.

Prin sentinţa nr. 238 din 26 martie 2010, Tribunalul București, Secţia a ll-a penală, a admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat, prin apărătorul ales și, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, din art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., text în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul S.C. la un an închisoare în regim de detenţie, cu aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și b) C. pen.

Inculpatului i-a fost menţinută starea de arest, deducându-i-se la zi prevenţia.

Curtea de apel a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen. și art. 3001 alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 160b C. proc. pen. care prevăd că arestarea inculpaţilor poate fi menţinută, în cursul judecăţii, motivat, fie dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate, fie dacă există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

Din economia dispoziţiilor art. 160b C. proc. pen. rezultă că la menţinerea arestării preventive se impun a fi verificate, faţă de fiecare persoană pentru care se solicită menţinerea arestului preventiv, următoarele condiţii:

a) măsura preventivă a fost dispusă anterior în mod legal, există un mandat de arestare pus în executare, iar durata arestării nu a expirat;

b) temeiurile iniţiale care au fost avute în vedere la luarea măsurii impun în continuare privarea de libertate sau nu există temeiuri noi care să determine revocarea sau înlocuirea măsurii.

Analizând, în concret, fiecare din cerinţele legale sus-amintite, curtea de apel a constatat, în raport și cu probatoriile existente la dosarul cauzei, că sunt îndeplinite exigenţele prevăzute în art. 143 și art. 146 C. proc. pen. raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, există certitudinea violentării părţii vătămate de către inculpat și, indiferent de încadrarea juridică finală pe care o va îmbrăca la finalul cercetării judecătorești această manifestare a inculpatului, a apreciat că modalitatea în care s-a desfășurat aceasta din partea inculpatului: fără o motivaţie precisă, chiar și după ce partea vătămată și-a declinat calitatea de militar, denotă un pericol concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta cercetarea în stare de libertate a inculpatului, având în vedere și faptul că acesta nu este la primul conflict cu legea penală, fiind condamnat anterior de două ori, inclusiv pentru o infracţiune de violenţă, ceea ce denotă un potenţial violent al acestuia.

De altfel, acest lucru a fost avut în vedere și de instanţa fondului, care, deși a achiesat la solicitarea apărătorului ales al inculpatului de schimbare a încadrării juridice, concluzionând că fapta acestuia ar fi prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., a apreciat că se impune menţinerea arestării lui preventive.

Prin urmare, s-a apreciat că, condiţiile cumulative cerute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. se menţin, atât în ceea ce privește cuantumul pedepsei mai mare de 4 ani la care este posibil a fi condamnat inculpatul pentru fapta dedusă judecăţii, cât și cu privire la existenţa unor probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri de ședinţă a declarat, în termenul legal, recurs procurorul, criticând-o pentru nelegala menţinere a stării de arest preventiv a inculpatului.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, procurorul a considerat încheierea de ședinţă nelegală și netemeinică în raport cu dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., text de lege care a constituit temeiul juridic al arestării preventive a inculpatului.

Potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., măsura arestării preventive poate fi luată (și implicit menţinută), dacă inculpatul a săvârșit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Având în vedere împrejurarea că instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu din infracţiunea prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., în infracţiunea prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a constatat că prima condiţie a textului de lege mai sus menţionat nu este îndeplinită, întrucât această din urmă infracţiune este sancţionată cu amenda sau închisoarea de la 3 luni la 2 ani.

Faţă de cele de mai sus, procurorul a considerat că în cauză nu erau incidente dispoziţiile art. 160b alin. (3) C. proc. pen., ci dispoziţiile art. 160b alin. (2) C. proc. pen., în raport cu care instanţa trebuia să revoce măsura arestării preventive.

Faţă de cele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) raportat la art. 160b alin. (4) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Examinând recursul declarat de procuror prin prisma dispoziţiilor art. 3856 cu referire la art. 141 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin dispoziţiile Legii nr. 356/2006, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată recursul procurorului declarat împotriva încheierii din 6 mai 2010 ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

Legiuitorul român a reglementat în conţinutul art. 148 din Codul de procedură penală, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, condiţiile și cazurile în care se dispune arestarea inculpatului.

Așadar, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 și există cazul când inculpatul a săvârșit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Din perspectiva tehnicii de reglementare folosită, rezultă două categorii de condiţii ce trebuie a fi îndeplinite cumulativ la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat.

Astfel, o primă categorie impune îndeplinirea, atât a condiţiilor prevăzute în art. 143 C. proc. pen., cât și existenţa cazului stipulat la art. 148 alin. (1) lit. f) din același cod, realizarea acestora fiind cumulativă, prin folosirea conjuncţiei „și”, iar a doua categorie de condiţii, care la rândul lor trebuie realizate cumulativ, folosindu-se aceeași conjuncţie, sunt cele stipulate chiar în conţinutul art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., aceea privind cuantumul legal al pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârșită de inculpat, și anume pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum și cea referitoare la existenţa probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În ceea ce privește prima condiţie statuată la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., legiuitorul instituie un criteriu legal alternativ pe care îl raportează la infracţiunea săvârșită de inculpat, și anume acela ca legea să prevadă pentru aceasta pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.

Potrivit art. 1411 C. pen., referitor la pedeapsa prevăzută de lege, conţinutul normei explică sensul juridic al expresiei în accepţiunea legii penale, și anume acela că „prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.”

Potrivit art. 3002 C. proc. pen. referitor la verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii, legiuitorul prevede că „în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b.”

În conţinutul art. 160b alin. (1) - (3) C. proc. pen., modificat prin dispoziţiile Legii nr. 356/2006, se stipulează că, în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.

Din analiza cauzei rezultă că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București emis la 5 octombrie 2009, inculpatul S.C. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

Faţă de inculpatul S.C. a fost luată, în cursul urmăririi penale, măsura arestării preventive pe o durată de 29 de zile, de la 29 iunie 2009, până la 27 iulie 2009 inclusiv, așa cum rezultă din încheierea de ședinţă de cameră de consiliu din 29 iunie 2009 a Tribunalului București, Secţia I penală, măsură ce a fost prelungită ulterior în aceeași fază procesuală, pentru ca în faza judecăţii, în primă instanţă, să fie verificată și menţinută.

Prin sentinţa nr. 238 din 26 martie 2010 a Tribunalului București, Secţia a ll-a penală, a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de către inculpatul S.C. prin apărător ales, iar în baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei reţinută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, din fapta prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., în fapta prevăzută și pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat inculpatul la o pedeapsă de un an închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, în regim de detenţie și a menţinut starea de arest a inculpatului, a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și b) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii și arestării preventive de la data de 28 iunie 2009 la zi, dispunând celelalte măsuri, în condiţiile dispozitivului hotărârii arătate.

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel procurorul și inculpatul S.C., iar în calea ordinară arătată, prin încheierea de ședinţă din 6 mai 2010, instanţa de apel a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, menţinând starea de arest a inculpatului, încheiere ce face obiectul prezentului recurs.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, verificând încheierea atacată, prin raportarea prevederilor mai sus menţionate, al căror conţinut a fost evidenţiat în mod concret și din perspectiva tehnicii legislative folosite de legiuitor, pe calea interpretării gramaticale, la infracţiunea în care a fost schimbată încadrarea juridică de către prima instanţă, respectiv art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul S.C., menţinându-se măsura arestării preventive a acestuia, ce a fost constatată legală și temeinică și menţinută de către instanţa de apel, consideră că această din urmă instanţă a dispus cu nerespectarea dispoziţiilor legale măsurile arătate.

Astfel, chiar dacă prin hotărârea dată de prima instanţă, ce nu are caracter definitiv, a fost schimbată încadrarea juridică a infracţiunii pretins a fi săvârșită de inculpat într-o altă infracţiune pretins ca fiind comisă, și anume aceea de lovire sau alte violenţe, prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., exista obligaţia instanţei de apel să verifice legalitatea și temeinicia menţinerii măsurii arestării preventive dispuse de prima instanţă, prin prisma dispoziţiilor art. 3002 raportate la art. 160b C. proc. pen., în raport cu această ultimă infracţiune, neavând relevanţă infracţiunea iniţială pretins a fi săvârșită pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, întrucât controlul judiciar asupra măsurii arestării preventive este limitat, în raport cu fapta în care a fost schimbată încadrarea juridică prin hotărârea pronunţată.

Odată învestită pe calea ordinară a apelului împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, curtea de apel, ca instanţă de apel, avea obligaţia sub aspectul controlului judiciar al măsurii preventive menţinute de prima instanţă să verifice, în mod concret, subzistenţa sau nu a temeiurilor prevăzute în art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. la infracţiunea în care a fost schimbată încadrarea juridică a faptei, și anume la aceea prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., pretins a fi comisă de către inculpatul S.C., în condiţiile stabilite de prima instanţă.

Or, instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 160b alin. (3) C. proc. pen., în mod nelegal a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului, dispusă de prima instanţă, faţă de infracţiunea în care a fost schimbată încadrarea juridică, respectiv cea prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) din același cod, ignorând una din condiţiile impuse de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., și anume aceea de legalitate, referitoare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârșită de inculpat - detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, deoarece infracţiunea mai sus arătată se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Astfel, limita maximului special al pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru art. 180 alin. (2) C. pen., și anume de 2 ani închisoare, este inferioară limitei pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârșită pentru care se poate dispune măsura arestării preventive, respectiv aceea mai mare de 4 ani, așa încât menţinerea măsurii arestării preventive a apelantului inculpat S.C. este nelegală, impunându-se revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului, în condiţiile art. 160b alin. (2) C. proc. pen., având drept consecinţă punerea de îndată în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursul declarat de procuror împotriva încheierii din 6 mai 2010 a Curţii de Apel București, Secţia a ll-a penală și pentru cauze cu minori și familie, a casat încheierea atacată și, rejudecând, în baza art. 160b alin. (2) C. proc. pen., a revocat măsura arestării preventive a inculpatului S.C. și a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.