Inadmissibility of annulment contest for unnotified complainant under Art. 386(a) CPC due to lack of party status

Contestaţie în anulare. Cazul prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Contestaţia în anulare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- contestaţie în anulare

- cazul prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen.

C. proc. pen., art. 386 lit. a)

Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. poate fi invocat numai de către partea cu privire la care procedura de citare nu a fost îndeplinită conform legii pentru termenului la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs. În consecinţă, în cazul infracţiunii de luare de mită, invocarea de către condamnaţi a neîndeplinirii procedurii de citare, conform legii, cu privire la denunţător nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen., întrucât, pe de o parte, condamnaţii pot invoca numai neîndeplinirea procedurii de citare, conform legii, cu privire la aceștia, iar pe de altă parte, denunţătorul care beneficiază de o cauză de nepedepsire nu are calitatea de parte în procesul penal.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1425 din 14 aprilie 2010

Prin decizia nr. 273 din 27 ianuarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia penală, s-a dispus, cu opinie majoritară, admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, împotriva deciziei nr. 39/P din 10 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

A casat decizia penală atacată și sentinţa nr. 182 din 18 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Alba, Secţia penală și, în rejudecare:

A condamnat pe inculpatul G.M. pentru săvârșirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

A condamnat pe inculpatul D.N. pentru săvârșirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

A aplicat ambilor inculpaţi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe durata și în condiţiile prevăzute în art. 71 C. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (5) C. pen. a obligat pe inculpaţi la restituirea către denunţătorul P.C. a echivalentului în lei a sumei de 5.000 euro, calculat la cursul Băncii Naţionale a României de la momentul efectuării plăţii.

Împotriva deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie au formulat contestaţie în anulare condamnaţii G.M. și D.N., solicitând admiterea acesteia și pe cale de consecinţă rejudecarea recursului în condiţiile și după procedura stabilită în art. 392 C. proc. pen.

Au solicitat, totodată, conform art. 390 C. proc. pen., suspendarea executării deciziei cu privire la care au formulat contestaţie în anulare.

Din conţinutul contestaţiei rezultă invocarea, de către condamnaţii G.M. și D.N., a cazului de contestaţie circumscris dispoziţiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Pronunţând o hotărâre de condamnare a inculpaţilor - susţin contestatorii condamnaţi - instanţa a dispus și restituirea sumei de 5.000 euro către denunţătorul P.C., deși o atare calitate procesuală nu există în Codul de procedură penală. Or, potrivit art. 19 din Legea nr. 78/2000, denunţătorul are - în opinia contestatorilor - calitatea de parte vătămată.

În condiţiile în care partea vătămată P.C. nu a fost citată în această calitate la judecarea recursului, se apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., impunându-se, pe cale de consecinţă, admiterea contestaţiei în anulare și rejudecarea recursului.

La termenul de judecată din 17 martie 2010, contestatorul G.M., prin apărător ales, a depus concluzii scrise, solicitând admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, invocând incidenţa cazului de contestaţie prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen., prin necitarea, în recurs, a denunţătorului P.C.

La același termen s-au depus, de același contestator, „precizări și concluzii scrise”, învederându-se faptul că dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. trebuie analizate „ca o consecinţă a aplicării art. 386 lit. a) C. proc. pen. coroborat cu art. 323 și art. 289 C. proc. pen. referitor la obligaţia instanţei de recurs de a proceda la ascultarea inculpatului personal atunci când instanţele de fond și apel nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare, respectând principiile nemijlocirii, publicităţii, oralităţii și contradictorialităţii.”

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorii G.M. și D.N. prin prisma dispoziţiilor art. 386 și urm. C. proc. pen., constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac poate fi utilizată numai în acele situaţii în care, pentru restabilirea legalităţii și pentru asigurarea drepturilor esenţiale ale părţilor în proces, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești trebuie sacrificată.

Principiul stabilităţii hotărârilor judecătorești definitive nu trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în care garanţiile acordate de lege părţilor au fost încălcate, astfel încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a adevărului.

Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor și condiţiilor în care poate fi utilizată contestaţia în anulare constituie o garanţie că această cale extraordinare de atac nu va face, din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecăţii și nu o va transforma într-o posibilitate - la îndemâna oricui și oricând - de anihilare a efectelor principiului lucrului judecat și al stabilităţii hotărârilor definitive.

Din examinarea dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. rezultă că folosirea contestaţiei în anulare nu trebuie admisă decât în acele situaţii în care prin desfiinţarea hotărârii - care a dobândit putere de lucru judecat - partea are posibilitatea de a-și valorifica drepturile și garanţiile procesuale nesocotite de instanţa de recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen. - caz de contestaţie invocat în cauză - împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare „când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.”

În cadrul procedurii de soluţionare a contestaţiei în anulare instanţa este obligată, potrivit art. 391 C. proc. pen., să examineze, mai întâi, admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie, întemeiată pe vreunul din cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e) C. proc. pen., ocazie cu care va constata dacă cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut în art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul din cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori au fost invocate dovezi care sunt la dosar.

Prin urmare, în această fază prealabilă, instanţa se limitează doar la verificarea cererii de contestaţie în anulare sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una de admisibilitate în principiu.

Folosirea cazului de contestaţie prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. invocat de contestatorii condamnaţi G.M. și D.N., respectiv neîndeplinirea - conform legii - a procedurii de citare, este limitată, atât prin dispoziţii exprese, cât și prin aplicarea unor principii de drept procesual penal consacrate.

Legea recunoaște dreptul de a face contestaţie în anulare numai părţilor din proces - inculpat, parte vătămată, parte civilă și parte responsabilă civilmente - respectiv procurorul.

Referirea expresă a textului la „părţi” și la procuror exclude posibilitatea folosirii acestei căi de atac extraordinare de către alte persoane.

Pe de altă parte, pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen., nu poate face contestaţie decât partea care nu a fost legal citată și a lipsit de la judecata în recurs sau partea care a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a încunoștinţa instanţa de împiedicarea care a avut-o.

Nicio altă parte din proces nu poate folosi contestaţia în anulare, care este proprie numai părţii care a lipsit de la judecata în recurs, chiar dacă se află pe aceeași poziţie procesuală, cum ar fi inculpatul cu un alt inculpat sau o parte vătămată cu o altă parte vătămată.

Așa fiind, inculpatul prezent la judecata în recurs nu poate face contestaţie în anulare pe motiv că faţă de partea vătămată sau partea civilă, lipsă la judecata în recurs, procedura nu a fost îndeplinită în mod legal.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că contestatorii condamnaţi G.M. și D.N. au invocat lipsă de procedură cu denunţătorul P.C.

Raportat la dispoziţiile legale invocate anterior și la regulile care disciplinează procedura contestaţiei în anulare, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată, pe de o parte, că cei doi contestatori condamnaţi puteau invoca dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. doar în ipoteza în care procedura de citare cu acești, în recurs, nu ar fi fost îndeplinită conform legii, iar pe de altă parte, denunţătorul P.C. nu are calitatea de „parte” în sensul cerut de lege.

Calitatea de denunţător nu este similară cu calitatea de parte vătămată sau parte civilă, astfel cum sunt definite aceste noţiuni în dispoziţiile art. 24 C. proc. pen.

Neavând calitatea de parte nu putea uza de calea contestaţiei în anulare nici denunţătorul - în nume propriu - și nici celelalte părţi cu care procedura de citare a fost îndeplinită în condiţiile legii.

În fine, în legătură cu cuprinsul cererii de contestaţie se impune a se observa că, potrivit art. 387 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul este obligat să arate toate cazurile de contestaţie pe care le invocă și toate motivele aduse în sprijinul acestora.

Această cerinţă împiedică partea de a face cereri succesive, întemeiate pe alte încălcări ale legii de procedură neindicate anterior.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că în cererea de contestaţie au fost invocate numai dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. - lipsa de procedură cu denunţătorul P.C. - iar referirea la dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. s-a făcut doar în concluziile scrise, acest text devenind aplicabil - în opinia contestatorilor - în ipoteza reţinerii lipsei de procedură cu denunţătorul și, pe cale de consecinţă, admiterea pe fond a contestaţiei în anulare și rejudecarea recursului.

Pe de altă parte, din conţinutul încheierii de ședinţă din data de 9 noiembrie 2009 rezultă că inculpaţii s-au prevalat de dreptul la tăcere, instanţa de recurs fiind obligată să constate incidenţa dispoziţiilor art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 390 și art. 391 alin. (2) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, cererea formulată de contestatorii condamnaţi G.M. și D.N. de suspendare a executării deciziei nr. 273 din 27 ianuarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia penală și, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorii condamnaţi împotriva aceleiași decizii.