Automatic imposition of voting rights prohibition as accessory penalty in bribery cases

Luare de mită. Concurs de infracţiuni. Individualizarea pedepsei

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul

Indice alfabetic: Drept penal

- luare de mită

- concurs de infracţiuni

C. pen., art. 33 lit. a), art. 254 alin. (1)

Legea nr. 78/2000, art. 7 alin. (1)

Fapta persoanei, având calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, de a primi o sumă de bani de la administratorul unei societăţi comerciale, în scopul de a propune o soluţie de neîncepere a urmăririi penale într-un dosar penal în care a fost delegată să efectueze acte de cercetare penală și fapta aceleiași persoane de a primi o altă sumă de bani, după un interval de trei ani, de la același administrator al unei societăţi comerciale, în scopul de a propune o soluţie de neîncepere a urmăririi penale într-un alt dosar penal în care a fost delegată să efectueze acte de cercetare penală întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de luare de mită prevăzute în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, aflate în concurs real de infracţiuni, potrivit art. 33 lit. a) C. pen. În acest caz, executarea pedepsei rezultante prin privare de libertate se impune, în raport cu gravitatea faptelor săvârșite, de către persoana având calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 844 din 4 martie 2010

Prin sentinţa nr. 364/R din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel București, Secţia a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, a fost admisă cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - de schimbare a încadrării juridice a faptei pendinte din două infracţiuni de luare de mită prevăzute în art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în două infracţiuni de luare de mită prevăzute în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., texte în baza cărora a fost condamnată inculpata N.E. la două pedepse cu închisoarea a câte 3 ani fiecare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. pe o durată de 5 ani.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. pe lângă fiecare pedeapsă aplicată.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (3) C. pen., a dat spre executare inculpatei pedeapsa închisorii de 3 ani și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. pe o durată de 5 ani.

În temeiul art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. pe durata executării pedepsei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a Infracţiunilor de Corupţie din 28 septembrie 2009 s-a dispus punerea în mișcare a acţiunii penale și trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatei N.E. pentru săvârșirea infracţiunilor de luare de mită (două infracţiuni) prevăzute în art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicare art. 33 lit. a) C.pen., neînceperea urmăririi penale faţă de Z.I. pentru infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. și disjungerea cauzei privind pe învinuiţii M.E. și M.A., cercetaţi pentru săvârșirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și continuarea urmăririi penale în cadrul unui nou dosar penal.

S-a susţinut în actul de inculpare, în esenţă, că inculpata N.E., în calitate de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române - Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizaţiei București - Serviciul de Combatere a Finanţării Terorismului și Spălării Banilor, în anul 2006, a primit suma de 50 milioane lei vechi de la administratorul societăţii comerciale A. cu scopul de a propune o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 924/II/2007 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București, în care a fost delegată să efectueze acte de cercetare penală privind transferuri valutare externe suspecte, iar în cursul lunii august 2009, în aceeași calitate, a pretins suma de 30.000 euro de la același administrator, Z.I., fiind prinsă în flagrant la data de 8 septembrie 2009 primind suma de 10.000 USD de la acesta, în scopul de a propune o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1727/D/P/2009 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București.

Actul de inculpare are la bază următoarele mijloace de probă: autodenunţul formulat de Z.I., procesele-verbale de ascultare a denunţătorului, procese-verbale întocmite de inculpată și învinuiţi, autorizaţii, declaraţiile inculpatei, procesul-verbal de consemnare a seriilor bancnotelor și de redare a dialogului ambiental purtat între denunţător și inculpată, fișa postului inculpatei și cazierul acesteia, ordonanţa de delegare, procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală și de percheziţie, declaraţiile învinuiţilor și procesul-verbal de certificare a autenticităţii înregistrărilor.

Cercetarea judecătorească a presupus reaudierea nemijlocită a inculpatei, denunţătorului, martorilor propuși prin actul de sesizare și din oficiu, a lui M.E. și M.A., precum și administrarea de acte în circumstanţiere.

Evaluând declaraţiile a rezultat, fără putinţă de tăgadă, că inculpata N.E., în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române - Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizaţiei București - Serviciul de Combatere a Finanţării Terorismului și Spălării Banilor, în cursul anilor 2006 și 2009 a primit suma de 50 milioane lei vechi și, respectiv, 10.000 USD de la administratorul societăţii comerciale A., Z.I., în scopul de a propune o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 924/II/2007 și în dosarul nr. 1727/D/P/2009 ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București.

Astfel, prin ordonanţa din 10 iunie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București - a delegat-o pe inculpata N.E., în calitate de inspector principal, să efectueze acte de cercetare penală în dosarul nr. 1727/D/P/2009, privind pe Z.I., D.T. și C.Y., sub aspectul săvârșirii infracţiunilor prevăzute și pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 241/2005, art. 270 din Legea nr. 86/2006, art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, art. 7 alin. (1), (2) și (3) cu referire la art. 2 lit. b) pct. 14 și 16 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Întrucât practica este ca anumite acte de cercetare penală să se efectueze în echipă formată din 2 ofiţeri de poliţie judiciară și motivat de faptul că învinuitul M.E. avea experienţă în cauzele cu cetăţeni străini, în special cu cetăţeni chinezi, inculpata N.E. i-a propus învinuitului M.E. să lucreze împreună în dosarul nr. 1727/D/P/2009.

Învinuitul M.E. a fost de acord cu propunerea inculpatei N.E., de a efectua împreună acte de cercetare penală în dosarul nr. 1727/D/P/2009 și i-a cerut acesteia dosarul pentru studiu.

Deși tăgăduită de M.E., declaraţiile coroborate ale inculpatei și denunţătorului converg spre ideea unei înţelegeri între inculpată și M.E., prezentat ca fiind șeful inculpatei, pentru a obţine de la denunţător o sumă de bani în scopul soluţionării favorabile a dosarului.

La data de 8 septembrie 2009, inculpata s-a prezentat, conform înţelegerii, la sediul societăţii comerciale A., unde a fost surprinsă în flagrant în timp ce încerca să plece având asupra ei, într-un plic, suma de 10.000 USD.

Inculpata a mai primit de la denunţător suma de 50 milioane lei vechi în cursul anului 2006, pentru a propune o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 924/II/2007 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în care efectua cercetări penale împreună cu colegul său M.A. privind transferuri valutare externe suspecte efectuate prin societăţile D. și Z., deţinute de denunţător și de doi cetăţeni chinezi, D.T. și C.Y.

Datorită semnificaţiei deosebite și a impactului public pe care săvârșirea unor astfel de infracţiuni le are în societate, curtea de apel a apreciat că nu poate valorifica în favoarea inculpatei, ca și circumstanţe atenuante, circumstanţele sale personale, întrucât aceasta a lezat profund autoritatea și credibilitatea instituţiei chemate să răspundă la încălcarea legii, iar ca urmare a atitudinii profesionale a inculpatei societăţile comerciale suspectate de fapte economice grave, de spălare de bani, evaziune fiscală și criminalitate organizată funcţionează în continuare, aducând prejudicii bugetului de stat.

Or, cinstea, corectitudinea și moralitatea funcţionarului în exercitarea atribuţiilor de serviciu sunt condiţii sine qua non nu numai pentru prestigiul și autoritatea acesteia sau a instituţiei în care acţionează, ci pentru însăși existenţa, echilibrul și forţa societăţii. Este inadmisibil comportamentul inculpatei care a încălcat grav și art. 43 lit. a) și b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, prin care îi era interzis să rezolve cereri, să ofere sfaturi în scopul obţinerii de daruri sau alte avantaje, iar lipsa antecedentelor penale nu este relevantă din moment ce, în calitate de poliţist, ar fi fost imposibil să ocupe această funcţie în situaţia de antecedenţă penală.

Astfel, curtea de apel a conchis către o pedeapsă cu închisoarea cu executare în regim de detenţie, orientată către minimul special prevăzut de lege, apreciat suficient în realizarea scopului pedepsei prevăzut în art. 52 C. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat, în termenul legal, recursuri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, precum și recurenta intimată inculpată N.E.

În recursul declarat, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat sentinţa pronunţată de prima instanţă pentru nelegalitate sub aspectul aplicării pedepselor accesorii și complementare și pentru netemeinicie în ceea ce privește individualizarea pedepsei aplicate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta inculpată a arătat că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, este nelegală și netemeinică în ce privește individualizarea pedepsei, precum și modalitatea de executare a acesteia.

Examinând recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie și de recurenta intimată inculpată N.E., în raport cu motivele invocate, analizate prin prisma cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 171 și 14 C. proc. pen., referitor la recursul parchetului și, respectiv, art. 3859 alin. (1) pct. 14 din același cod în ceea ce privește recursul intimatei inculpate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată recursurile ca fiind întemeiate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie:

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că, în mod corect, prima instanţă a constatat vinovăţia inculpatei N.E. în săvârșirea infracţiunilor reţinute în sarcina acesteia, ca urmare a admiterii cererii de schimbare a încadrării juridice formulată de parchet, în două infracţiuni de luare de mită prevăzute în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în concurs real, în raport cu situaţia de fapt stabilită.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că faptele inculpatei N.E., care în calitate de ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române - Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizaţiei București - Serviciul de Combatere a Finanţării Terorismului și Spălării Banilor, în cursul anilor 2006 și 2009, a primit suma de 50 milioane lei vechi și, respectiv, 10.000 USD de la administratorul societăţii comerciale A., Z.I., în scopul de a propune o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în dosarele nr. 94/II/2007 și nr. 1727/D/P/ 2009 ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București, în care aceasta a fost delegată să efectueze acte de cercetare penală privind transferuri valutare externe suspecte, întrunesc, atât obiectiv, cât și subiectiv conţinutul constitutiv a două infracţiuni de luare de mită prevăzute în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, la rândul său, în baza propriului examen asupra tuturor mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, atât cele din faza urmăririi penale, cât și cele din faza judecăţii în primă instanţă, a constatat contribuţia concretă a inculpatei N.E. în săvârșirea a două infracţiuni de luare de mită prevăzute în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) din același cod, în concurs real, aceasta având reprezentarea urmărilor faptelor comise, urmărind producerea rezultatelor acestora, așa încât a săvârșit infracţiunile cu intenţie directă.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră că sub aspectul individualizării pedepselor principale aplicate inculpatei, pentru fiecare din faptele comise, a pedepsei rezultante, precum și a modalităţii de executare a acesteia, prima instanţă a făcut o corectă adecvare a criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen., dând relevanţă gradului de pericol social în concret al faptelor comise, circumstanţelor reale în care aceasta le-a săvârșit, calităţii de poliţist, prin comportamentul său inculpata încălcând prevederile art. 43 lit. a) și b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, consecinţele produse lezând profund autoritatea și credibilitatea instituţiei chemate să răspundă la încălcarea legii, precum și circumstanţelor personale ale inculpatei, care a recunoscut comiterea faptelor, nu are antecedente penale, are studii superioare, este căsătorită, are un copil minor.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că pedepsele principale aplicate în același cuantum minim legal de câte 3 ani închisoare pentru infracţiunile comise, urmând ca în baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare în regim privativ de libertate, este singura în măsură să asigure realizarea scopurilor de exemplaritate și cel educativ, în îndreptarea atitudinii inculpatei faţă de comiterea de infracţiuni și resocializarea sa viitoare pozitivă.

Așadar, instanţa de recurs nu poate avea în vedere critica formulată de procuror în recurs cu privire la greșita individualizare a pedepselor principale aplicate inculpate, întrucât, în cauză, prima instanţă a apreciat în mod plural toate criteriile ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, cărora le-a dat eficienţă în mod concret, în funcţie atât de împrejurările faptice, cât și de cele privind persoana inculpatei, respectând prin cuantumurile stabilite și principiul proporţionalităţii, care asigură o reflectare justă între gravitatea faptelor comise și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatei, așa încât nu se impune majorarea cuantumurilor pedepselor principale, întrucât ar fi excesive în raport cu aspectele concrete ale cauzei și ar afecta scopurile pedepselor.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani închisoare, a cărei executare se realizează în regim de detenţie, este justificată și îi va da posibilitatea inculpatei ca, pe parcursul acesteia, prin includerea sa în programe educaţionale, să conștientizeze consecinţele faptelor comise și să-i îndrepte atitudinea viitoare, în abţinerea de a mai săvârși alte infracţiuni, așa încât nu este incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră, însă, ca fiind fondată critica parchetului sub aspectul nelegalităţii pedepselor complementare și accesorii prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza I cu referire la art. 71 C. pen., în ceea ce privește interzicerea inculpatei a dreptului de a alege.

Astfel, instanţa de recurs constată că în mod nelegal prima instanţă a interzis automat inculpatei dreptul de a alege ca pedeapsă complementară, pe durata de 5 ani, pe lângă fiecare pedeapsă principală și în condiţiile art. 35 alin. (3) C. pen., precum și ca pedeapsă accesorie, neavând în vedere modificările survenite prin art. I pct. 22 din Legea nr. 278/2006, decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007 de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 545 din 18 iulie 2008, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) (teza I) - c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen., precum și art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie și jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, și anume cauzele Sabou și Pîrcălab contra Românei, Hirst contra Marii Britanii.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, verificând sentinţa pronunţată de prima instanţă, constată că în considerentele acesteia nu se regăsesc argumentele pentru care s-a dispus interzicerea dreptului inculpatei de a alege, atât ca pedeapsă complementară, cât și ca pedeapsă accesorie.

Așadar, în contextul concret al cauzei, prima instanţă nu a examinat în condiţiile normelor legale modificate, criteriilor impuse atât de norma penală, cât și de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum și de decizia pronunţată în recurs în interesul legii arătată, interzicerea dreptului de a alege, dispusă faţă de inculpata N.E., în sensul că nu a fost analizat dispunerea pedepselor menţionate în raport cu natura și gravitatea infracţiunilor săvârșite, cu împrejurările cauzei, cu persoana inculpatei, cu scopul legitim și proporţionalitatea unor asemenea pedepse.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în baza propriei evaluări asupra pedepselor complementare și accesorii prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza I cu referire la art. 71 C. pen., în raport și cu motivul de recurs invocat de către parchet, în contextul concret al cauzei, consideră că acestea nu se justifică, faţă de infracţiunile de luare de mită comise de inculpata N.E., care prin împrejurările faptice reţinute prezintă gravitate, însă prin rezonanţa consecinţelor produse nu sunt de natură a atrage o nedemnitate, cu reflectare asupra dreptului de a alege al inculpatei, aceasta având o conduită pozitivă anterioară comiterii infracţiunii, probată prin actele în circumstanţiere depuse la dosarul cauzei, ca fiind o persoană cu studii superioare, implicată în procesul de învăţământ, cu rezultate foarte bune în formarea sa universitară, căsătorită, cu un copil minor, care îi conferă profilul și statutul de persoană aptă de a aprecia asupra semnificaţiei procesului electoral.

În raport cu cele menţionate, instanţa de recurs a făcut aplicarea directă a deciziei nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţiile Unite, prin aplicarea efectivă a criteriilor prevăzute în art. 71 alin. (3) C. pen., în contextul cauzei, precum și a criteriilor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciind ca fondat motivul de recurs al parchetului formulat sub aspectul greșitei aplicări a pedepselor complementare și accesorii prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza I cu referire la art. 71 C. pen., pe care le va înlătura, întrucât nu sunt legale, contravenind și prevederilor art. 72 C. pen., principiului proporţionalităţii, art. 53 alin. (2) din Constituţia României, art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale și art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, fiind incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.

Referitor la recursul declarat de recurenta intimată inculpată N.E., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră că acesta este fondat numai sub aspectul motivului de nelegalitate invocat în recursul declarat de către parchet, și anume al greșitei aplicări a pedepselor complementare și accesorii prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza I cu referire la art. 71 C. pen., pe care le va înlătura.

Din analiza cauzei, în raport cu motivul de recurs invocat în recursul declarat de recurenta intimată inculpată, respectiv greșita individualizare a pedepselor principale aplicate, atât sub aspectul cuantumurilor acestora, întrucât nu s-au reţinut circumstanţele atenuante judiciare prevăzute în art. 74 C. pen. și regimul sancţionator al acestora statuat la art. 76 din același cod, cât și al modalităţii de executare ca urmare a aplicării lor, prin coborârea sub minimul legal, ceea ce ar impune dispunerea fie a suspendării condiţionate prevăzute în art. 81 C. pen., fie a suspendării executării pedepsei sub supraveghere în condiţiile art. 861 din același cod, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră criticile formulate ca fiind nefondate.

Așa cum s-a arătat, instanţa de recurs apreciază că în cauză s-au respectat prevederile art. 72 C. pen., printr-o raportare efectivă la condiţiile concrete ale cauzei, ţinându-se cont de gradul de pericol social în concret al faptelor comise, potrivit circumstanţelor reale, a calităţii inculpatei, a cuantumurilor sumelor pretinse, a rezonanţei faptelor sale, precum și de circumstanţele personale ale inculpatei.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că pedepsele principale la care a fost condamnată inculpata pentru fiecare din faptele comise, ale căror cuantumuri sunt la minimul legal, urmând ca în condiţiile art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. să execute pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani închisoare, prin privare de libertate, reflectă în mod plural atât circumstanţele reale, cât și cele personale, acestora din urmă neputându-li-se conferi o preeminenţă distinctă, în condiţiile art. 74 C. pen., ci au fost evaluate în stabilirea cuantumului minim, apreciat ca fiind suficient.

Totodată, modalitatea de executare a pedepsei în regim de detenţie este singura în măsură să contribuie la atingerea scopurilor acesteia, în raport tocmai cu gravitatea faptelor comise, prin prisma calităţii avute de inculpată, aceea de poliţist, care avea obligaţii de respectare a legii în exercitarea atribuţiilor concrete, menite să confere încredere sistemului judiciar, pe care aceasta însă le-a încălcat, așa încât modalităţile neprivative de libertate nu și-ar putea atinge finalitatea, în reinserţia socială pozitivă a acesteia, fiind necesar ca funcţia de exemplaritate a pedepsei proporţional stabilită să asigure îndreptarea atitudinii inculpatei faţă de comiterea de infracţiuni.

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră că atât pedepsele principale stabilite, cât și pedeapsa principală rezultantă dispusă cu executare în regim de detenţie de către prima instanţă sunt legale, justificate și proporţionale, așa încât nu este incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie și de recurenta intimată inculpată N.E. împotriva sentinţei nr. 364/R din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel București, Secţia a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, a casat sentinţa penală atacată, numai cu privire la greșita aplicare a pedepselor complementare și accesorii prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza I cu referire la art. 71 C. pen., pe care le-a înlăturat, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Notă: În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. formează obiectul dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.