Limits on modifying foreign pecuniary sanctions during transfer of sentenced persons

Recunoașterea hotărârilor penale străine. Transferarea persoanelor condamnate. Pedeapsa amenzii. Cuantumul amenzii

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Recunoașterea și executarea hotărârilor penale și a actelor judiciare. Transferarea persoanelor condamnate. Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce sancţiunilor pecuniare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- recunoașterea hotărârilor penale străine

- transferarea persoanelor condamnate

- pedeapsa amenzii

- cuantumul amenzii

Legea nr. 302/2004, art. 18741, art. 18743

În conformitate cu dispoziţiile art. 18741 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 - dispoziţii referitoare la aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancţiunilor pecuniare în cadrul cooperării cu statele membre ale Uniunii Europene - instanţele de judecată, ca autorităţi judiciare române de executare, recunosc o hotărâre prin care s-a aplicat o pedeapsă pecuniară fără alte formalităţi și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaștere sau neexecutare. Potrivit art. 18743 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, numai dacă se stabilește că hotărârea prin care s-a aplicat o pedeapsă pecuniară se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanţa de judecată, ca autoritate judiciară română de executare, poate decide să reducă suma pedepsei executate la suma maximă prevăzută pentru fapte similare de legea română, atunci când faptele intră în competenţa instanţelor române.

Prin urmare, instanţa de judecată care dispune recunoașterea hotărârii de condamnare atât la pedeapsa închisorii, cât și la pedeapsa amenzii, pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene, și transferarea persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei închisorii într-un penitenciar din România, nu poate modifica, nici în cadrul procedurii de recunoaștere a hotărârii de condamnare și transferare a persoanei condamnate, nici în cadrul procedurii contestaţiei la executare, cuantumul amenzii, cu excepţia cazului prevăzut în art. 18743 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 520 din 11 februarie 2010

Prin sentinţa nr. 316 din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, Secţia I penală, a admis contestaţia la executare formulată de condamnatul N.G. împotriva sentinţei nr. 146 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel București, Secţia I penală, pe motiv de împiedicare la executare.

În baza art. 144 alin. (1) lit. b) și art. 146 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004, a adaptat amenda de 460.575 euro la suma de 50.000 lei, aceasta fiind amenda maximă prevăzută de legislaţia penală română.

A menţinut celelalte dispoziţiile ale sentinţei contestate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin sentinţa nr. 146 din 19 mai 2009, Curtea de Apel București, Secţia I penală, a admis cererea de transferare a condamnatului N.G. în vederea executării pedepsei de 23 ani și 8 luni închisoare și 460.575 euro amendă.

A recunoscut efectele sentinţelor nr. 554/01 din 9 februarie 2001, pronunţată de Tribunalul din Torino, Prima Secţie Penală, rămasă definitivă la 9 iulie 2001, prin care inculpatul N.G. a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare și 449.975,78 euro; sentinţa penală nr. 3695/05 din 31 mai 2005 a Tribunalului din Milano, prin care inculpatul a fost condamnat la 18 ani închisoare, sentinţa penală nr. 4725/05 din 24 martie 2006 a Curţii de Apel din Milano, Secţia a III-a Penală, rămasă definitivă la 9 mai 2006, prin care pedeapsa aplicată persoanei condamnate N.G. a fost redusă la 16 ani și 8 luni închisoare; decizia nr. 514 din 12 octombrie 2006 a Procurorului General de pe lângă Curtea de Apel din Milano, prin care pedeapsa de 16 ani și 8 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 4725/05 din 24 martie 2006 a Curţii de Apel din Milano, Secţia a III-a Penală, a fost cumulată cu pedeapsa de 7 ani închisoare și 449.975,78 euro, aplicată prin sentinţa nr. 554/01 din 9 februarie 2001 a Tribunalului din Torino, Prima Secţie Penală, rezultând o pedeapsă finală de 23 ani și 8 luni închisoare și 469.975,78 euro amendă, pedeapsă din care s-a scăzut, conform Legii nr. 241/2006 privind amnistia, 3 ani închisoare și 10.000 euro amendă, pedeapsa rămasă de executat fiind de 20 ani și 8 luni închisoare și 459.975 euro amendă.

A recunoscut efectele sentinţei din 26 septembrie 2003 a Tribunalului din Torino menţinută prin sentinţa nr. 793/2005 din 26 februarie 2005 a Curţii de Apel din Torino, Secţia a II-a Penală, rămasă definitivă la 30 iulie 2005, prin care inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare și 600 euro amendă.

A recunoscut efectele deciziei nr. 514/2006 din 7 martie 2007 a Procurorului General de pe lângă Curtea de Apel din Milano, prin care condamnatul N.G. urma să execute o pedeapsă finală de 26 de ani și 8 luni închisoare și 470.575,78 euro, pedeapsă din care s-a scăzut perioada amnistiată conform Legii nr. 241/2006, de 3 ani închisoare și 10.000 euro amendă, condamnatul urmând să execute, în final, 23 ani și 8 luni închisoare și 460.575 euro amendă.

A constatat că persoana condamnată a fost arestată preventiv începând cu data de 5 iulie 2004, beneficiind de 135 zile eliberare anticipată, prin decizia din 12 octombrie 2006.

A constatat ca persoana condamnată este încarcerată în prezent în Penitenciarul din Monza.

A dispus transferul condamnatului N.G., în vederea continuării executării pedepsei finale aplicate, într-un penitenciar din România.

A dedus din pedeapsa aplicată durata executată de Ia 5 iulie 2004 la zi.

A dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei de 23 ani și 8 luni închisoare și 460.575 euro amendă, pe numele N.G.

Prin contestaţia adresată instanţei de judecată, contestatorul N.G. a solicitat reducerea cuantumului amenzii în sumă de 460.575 euro Ia 50.000 lei, cuantumul maxim al amenzii penale prevăzut de legislaţia română.

Instanţa de fond a apreciat contestaţia întemeiată, considerând că este incident cazul prevăzut în art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., respectiv există o cauză de împiedicare la executare. În acest sens a apreciat că sunt și dispoziţiile art. 144 alin. (1) lit. b) și art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, care obligă instanţele române să adapteze pedepsele incompatibile cu legislaţia română. Or, pedeapsa amenzii penale în legislaţia română are drept cuantum maxim suma de 50.000 lei (art. 53 pct. 1 lit. c C. pen.), aceasta corespunzând gravităţii faptelor penale comise de condamnat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care a criticat-o pentru nelegalitate. Se susţine, în esenţă, că temeiul juridic - art. 144 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 - în baza căruia instanţa de fond a modificat amenda aplicată de statul de condamnare, nu este aplicabil în cauză. Se arată că între România și Republica Italiană s-a încheiat un Acord asupra transferării persoanelor condamnate, ratificat prin Legea nr. 83/2006, care prevede că cele două părţi vor aplica pentru realizarea transferării procedura prevăzută în art. 9 paragraful 1 lit. a) din Convenţie, excluzând posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate. Posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze: natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia naţională, nu și când cuantumul, în cazul pedepsei pecuniare, este incompatibil.

În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei și, în fond, respingerea contestaţiei la executare, ca nefondată.

Examinând sentinţa contestată prin prisma criticilor formulate de către parchet și a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaţionale în materie penală, este reglementată prin Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, la 21 martie 1983.

În dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este reglementată de Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare.

Art. 9 paragraful 1 lit. b) din Convenţie și art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 permit autorităţilor competente ale statului de executare să aleagă între două proceduri alternative de executare:

- fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, situaţie în care este obligatoriu a se respecta felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;

- fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat dată într-o procedură judiciară sau administrativă, înlocuind astfel sancţiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancţiune prevăzută de legislaţia statului de executare pentru aceeași infracţiune.

Statul de executare este continuatorul statului de condamnare, principiu care rezultă din art. 10 paragraf 1 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, care prevede că, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică și durata sancţiunii, așa cum rezultă ele din condamnare.

Convenţia acceptă totuși, în paragraful 2 al art. 10, dacă natura sau durata acestei sancţiuni este incompatibilă cu legislaţia statului de executare sau dacă legislaţia acestui stat o impune, ca statul de executare, printr-o hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această sancţiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracţiuni de aceeași natură.

În dreptul intern, art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 permite conversiunea sau schimbarea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate de instanţa străină sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislaţia română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. În această situaţie, prin hotărâre judecătorească se poate adapta acea pedeapsă la cea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Pedeapsa trebuie să corespundă, atât cât este posibil, felului pedepsei aplicate în statul de condamnare și nu poate să agraveze situaţia condamnatului.

Din economia dispoziţiilor legale menţionate rezultă că durata pedepsei la care face referire art. 146 trebuie raportată la maximul general al pedepsei prevăzute în art. 53 C. pen. și la maximul special al pedepsei prevăzute de norma incriminatoare română în care se încadrează fapta sancţionată în statul de condamnare.

România și Republica Italiană au încheiat un Acord asupra transferării persoanelor condamnate, ratificat prin Legea nr. 83/2006, care prevede expres în art. 6 alin. (1) că cele două părţi vor aplica pentru realizarea transferării procedura prevăzută în art. 9 paragraful 1 lit. a) din Convenţie, excluzând prin urmare posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate.

Prin urmare, temeiul juridic - art. 144 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 - în baza căruia instanţa de judecată a modificat amenda penală aplicată de statul de condamnare nu este aplicabil în cauză.

Analizând conţinutul normei juridice (preluate în cuprinsul art. 146 alin. 1 din Legea nr. 302/2004) se constată, în primul rând, că nu se instituie în sarcina instanţei de judecată o obligaţie, ci se conferă condamnatului o vocaţie.

Chiar dacă art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 prevede posibilitatea schimbării condamnării după transferarea persoanei condamnate, trebuie remarcat că transferul este rezultatul unui acord între două state, iar statul de condamnare și-a exprimat acest acord având în vedere inclusiv procedura pe care statul român a ales-o prin sentinţa penală nr. 146 din 19 mai 2009, respectiv continuarea executării.

În al doilea rând, așa cum s-a arătat deja, posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze - natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia naţională - nu și când cuantumul, în cazul pedepsei pecuniare, este incompatibil.

Această interpretare, în sensul că amenda penală nu poate fi adaptată legislaţiei naţionale, este confirmată și de existenţa în cuprinsul Legii nr. 302/2004 (Titlul VII, Capitolul 2, Secţiunea a 4-a) a unor dispoziţii speciale referitoare la recunoașterea și executarea reciprocă a sancţiunilor pecuniare.

Astfel, art. 18741 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, prevede că autorităţile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care se constată că este aplicabil unul din motivele de nerecunoaștere sau neexecutare.

Legea nr. 302/2004 prevede o singură situaţie în care autoritatea judiciară de executare poate modifica sancţiunea pecuniară, respectiv ipoteza prevăzută în art. 18743 alin. (1): când hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanţa română putând decide să reducă suma pedepsei la suma maximă prevăzută, pentru fapte similare, de legea română, atunci când faptele intră în competenţa instanţelor române.

Aceste dispoziţii au fost implementate urmare a Deciziei-cadru a Consiliului 2005/214/JAI din 24 februarie 2005 (art. 8 alin. 1) și nu sunt aplicabile în speţă.

În consecinţă, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinţei nr. 316 din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel București, Secţia I penală, a casat sentinţa atacată și, rejudecând în fond, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată împotriva sentinţei nr. 146 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel București, Secţia I penală.