Abusive conduct and forgery of official reports by public officials: absorption of assault charges and subsidiary nature of service abuse

Purtare abuzivă. Complicitate. Fals intelectual. Uz de fals

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul

Indice alfabetic: Drept penal

- purtare abuzivă

- complicitate

- fals intelectual

- uz de fals

C. pen., art. 26, art. 250, art. 289, art. 291

1. Fapta de a exercita acte de violenţă asupra unei persoane, săvârșită de către funcţionarii publici în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (3) C. pen., iar neintervenţia celorlalţi funcţionari publici prezenţi pentru stoparea actelor de violenţă exercitate asupra persoanei constituie complicitate la infracţiunea de purtare abuzivă, sub forma complicităţii prin inacţiune.

2. În cazul reţinerii infracţiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (3) C. pen., instanţa nu poate reţine în sarcina inculpatului nici infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., întrucât această infracţiune este absorbită în conţinutul infracţiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (3) C. pen, nici infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen., deoarece fapta de abuz în serviciu săvârșită de către funcţionarul public se încadrează în dispoziţiile art. 246 C. pen. numai dacă nu este incriminată distinct în Codul penal sau într-o lege specială.

3. Falsificarea unui proces-verbal, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu încredinţate de către o unitate prevăzută în art. 145 C. pen., prin omisiunea cu știinţă de a insera date privind actele de violenţă exercitate asupra unei persoane de către funcţionarii publici în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 289 C. pen. Folosirea procesului-verbal falsificat, înscris oficial în sensul art. 150 alin. (2) C. pen., prin predarea acestuia organelor judiciar pentru a servi ca probă, constituie infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2245 din 1 iunie 2011

Prin sentinţa nr. 132 din 3 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, Secţia penală și pentru cauze cu minori, au fost condamnaţi inculpaţii:

1. D.M. pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 26 raportat la art. 250 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prevăzute în art. 26 raportat la art. 250 alin. (2) C. pen., art. 26 raportat la art. 180 alin. (2) C. pen. și art. 246 C. pen., la pedeapsa de 1.000 lei amendă.

În baza art. 26 raportat la art. 289 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. d) C. pen., s-au contopit pedepsele anterior arătate în pedeapsa cea mai grea, respectiv 6 luni închisoare.

Potrivit art. 71 alin. (1) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen., s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei închisorii pe termenul de încercare de 2 ani și 6 luni, iar în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

2. P.L., C.V., P.A. și P.M. pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 250 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prevăzute în art. 250 alin. (2) C. pen., art. 180 alin. (2) C. pen. și art. 246 C. pen., la pedeapsa de câte 1.000 lei amendă.

3. V.C. pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 26 raportat la art. 250 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunile prevăzute în art. 246 C. pen., art. 26 raportat la art. 180 alin. (2) C. pen. și art. 26 raportat la art. 250 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 1.000 lei amendă. A fost condamnat același inculpat pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 289 C. pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare și pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 291 C. pen., la pedeapsa de 3 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. e) C. pen., s-au contopit pedepsele anterior arătate și s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 luni închisoare.

Potrivit art. 71 alin. (1) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen., s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei închisorii pe termenul de încercare de 2 ani și 6 luni, iar în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, la data de 11 mai 2005, au fost trimiși în judecată inculpaţii D.M., P.L., C.V., P.A., P.M. și V.C.

Cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Suceava, care prin sentinţa penală nr. 33 din 2 noiembrie 2006 a dispus achitarea inculpaţilor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen.

În baza art. 181 alin. (3) C. pen. raportat la art. 91 lit. c) C. pen., fiecărui inculpat i s-a aplicat sancţiunea amenzii administrative în cuantum de 500 lei.

Prin decizia nr. 4884 din 19 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia penală, a admis recursurile declarate de procuror și de partea vătămată, a casat sentinţa și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanţă de fond. Recursurile declarate de inculpaţi au fost respinse, ca nefondate.

Cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de fond a procedat la reaudierea părţii vătămate, a inculpaţilor și a martorilor, la audierea martorilor nou propuși, la confruntarea martorilor B.S. și P.I., la solicitarea de relaţii la cererea părţilor, pentru ca, urmare a examinării probatoriului administrat în faza de urmărire penală, în primul ciclu de judecată, coroborat cu parte din probatoriul administrat după casarea cu trimitere spre rejudecare, având în vedere și cele statuate prin decizia instanţei de recurs, să reţină, în principiu, aceeași stare de fapt cu cea reţinută în actul de sesizare și care constă în aceea că:

La data de 19 martie 2004, în jurul orelor 16,00, partea vătămată M.M. a fost depistată călătorind fără bilet într-un tren personal, în staţia S., fiind obligată să coboare pentru a i se aplica instrucţiunile C.F.R. referitoare la călătorii frauduloși.

Pentru a se sustrage controlului, partea vătămată a încercat să plece din gară și chiar să urce în tren în momentul în care acesta s-a pus în mișcare.

La solicitarea inculpatului D.M., revizor regional, care era șeful echipei de control, partea vătămată a refuzat să achite costul biletului de călătorie în valoare de 66.000 lei (vechi) și să prezinte cartea de identitate pentru a i se întocmi procesul-verbal de contravenţie, proferând ameninţări la adresa unora dintre membrii echipei de control.

În aceste împrejurări, la solicitarea inculpatului D.M. și a subcomisarului V.C. - șeful Serviciului Poliţiei Transporturi - au intervenit agenţii C.V. și P.A., lucrători D.I.A.S., care au urmărit pe partea vătămată și au readus-o pe peron, adoptând o atitudine violentă faţă de aceasta.

Partea vătămată a fost adusă în colţul clădirii haltei, unde a fost încadrată de agenţii D.I.A.S., respectiv inculpaţii C.V., P.A., P.M. și P.L., care au executat dispoziţiile primite de la inculpatul V.C. și care au constat în efectuarea unui control corporal părţii vătămate pentru ridicarea cărţii de identitate și a legitimaţiei de poliţist, nepredate de aceasta, după destituirea din poliţie. În timpul efectuării controlului corporal, pe fondul stării de agitaţie a părţii vătămate, a refuzului de a prezenta actul de identitate și a ameninţărilor proferate de aceasta, cei patru agenţi D.I.A.S. au exercitat acte de violenţă, lovind partea vătămată cu pumnii, picioarele și genunchii, cauzându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare 8 - 9 zile de îngrijiri medicale.

Inculpaţii D.M. și V.C., deși au asistat la efectuarea controlului corporal, nu au intervenit pentru stoparea actelor de violenţă exercitate de ceilalţi inculpaţi asupra părţii vătămate.

După legitimare și întocmirea procesului-verbal de contravenţie, partea vătămată a continuat să se agite strigând că este lovită, deși actele de violenţă asupra sa încetaseră, s-a trântit la pământ aruncând în aer lucrurile pe care le avea în geantă și, ajungând lângă microbuzul aparţinând Regionalei C.F.R., intenţionat s-a lovit cu capul de geamul lateral al acestui autovehicul, iar în momentul în care la locul faptei a sosit ambulanţa, partea vătămată s-a frecat de câteva ori cu faţa de pământ cauzându-și leziuni la nivelul feţei, aspecte confirmate de martorii audiaţi în cauză.

Deși iniţial a refuzat, în cele din urmă partea vătămată a acceptat să fie consultată de către medicul de pe ambulanţă, G.G., care a constatat că aceasta prezenta doar escoriaţii pe faţă și nu avea leziuni pe corp. Pentru că partea vătămată se plângea că a fost bătută de mascaţi și acuza dureri, medicul de pe ambulanţă, pentru a respecta procedura prevăzută în situaţiile în care se reclamă leziuni cauzate prin violenţă și pentru ca partea vătămată să fie supusă investigaţiilor medicale de specialitate, a hotărât ca aceasta să fie transportată la spital. Aici, partea vătămată a fost examinată de către doctorul C.L., care a completat foaia de observaţie clinică și a decis internarea acesteia în spital.

Instanţa de fond a reţinut că pe perioada internării (19 - 22 martie 2004), partea vătămată și-a cauzat alte leziuni, împrejurare ce rezultă din foaia de observaţie clinică generală în care s-a consemnat că „la internare, în flancul drept nu prezenta echimoze, escoriaţii”, pentru ca la 22 martie 2004, la examenul clinic efectuat, să se constate că aceasta prezenta în flancul drept o tumefacţie de aproximativ 4 - 5 cm și câteva escoriaţii cu margini liniare de aproximativ 6 - 7 cm. Menţiunile consemnate în foaia de observaţie au fost reconfirmate în fata instanţei de către martorul C.L., medicul care a examinat-o pe partea vătămată și care a constatat, la fel ca și martorul G.G., că înainte de internare aceasta nu prezenta leziuni pe corp.

Având în vedere dispoziţiile art. 38518 C. proc. pen. și constatând că situaţia de fapt a rămas aceeași, în sensul că parte din leziunile părţii vătămate au fost cauzate de cei patru inculpaţi, iar altă parte au fost cauzate chiar de partea vătămată prin autolezare, instanţa de fond s-a conformat dispoziţiilor date de instanţa de recurs, care a statuat că în primul ciclu de judecată prima instanţă a comis o gravă eroare de fapt, ignorând probele dosarului atunci când a considerat că faptele inculpaţilor nu ar prezenta gradul de pericol social al unor infracţiuni, că în dosar există probe și indicii referitoare la existenţa faptelor, la gravitatea acestora, precum și la aportul inculpaţilor la săvârșirea lor.

În acest sens, instanţa de fond a constatat că împrejurarea că și cei patru agenţi D.I.A.S. au exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate cu ocazia imobilizării și controlului corporal efectuat acesteia rezultă în mod cert atât din declaraţiile martorilor care atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești au arătat că au asistat și au perceput în mod direct momentul în care partea vătămată a fost lovită cu pumnii și picioarele de către inculpaţii - lucrători D.I.A.S. și că inculpaţii D.M. și V.C., deși prezenţi la locul faptei, nu au intervenit pentru stoparea actelor de violenţă, precum și din certificatul medico-legal eliberat părţii vătămate care menţionează că leziunile suferite de aceasta s-au putut produce prin loviri repetate cu corpuri dure, contondente. În susţinerea vinovăţiei inculpaţilor în agresarea părţii vătămate au fost invocate și concluziile constatării medico-legale efectuate la data de 23 noiembrie 2004, potrivit cărora partea vătămată a prezentat o perforaţie traumatică de membrană timpanică stângă ce s-a putut produce odată cu celelalte leziuni traumatice prin lovire cu corpuri dure, în data de 19 martie 2004, dar care nu au dus la infirmitate fizică sau la sechele auditive.

Prin urmare, coroborând, în principal, declaraţiile martorilor date în cursul urmăririi penale și în prima fază a judecăţii la instanţa de fond, concluziile actelor medicale și medico-legale care evidenţiază că leziunile prezentate de partea vătămată au fost produse prin loviri active repetate cu corpuri dure contondente, cu parte din declaraţiile date de partea vătămată, cu rezultatul experimentului judiciar, ocazie cu care la urmărirea penală s-au efectuat planșe fotografice, iar martorii au indicat cu precizie locul în care a fost lovită partea vătămată, locul unde se aflau ei când s-a comis fapta, cu declaraţiile martorului C.L. care a arătat că unele contuzii pot fi vizibile pe corp doar după câteva zile de la producere și cu restul probatoriului care confirmă vinovăţia inculpaţilor, instanţa de fond a reţinut că leziunile de la nivelul feţei, tumefacţia de 4 - 5 cm și câteva escoriaţii cu margini liniare de aproximativ 6 - 7 cm aflate pe flancul drept al corpului părţii vătămate au fost produse de aceasta prin autolezare, iar celelalte leziuni descrise în certificatul medico-legal sunt consecinţa comportamentului violent al celor patru agenţi D.I.A.S.

Referitor la infracţiunea de fals intelectual prevăzută și pedepsită de art. 289 alin. (1) C. pen., s-a reţinut că aceasta se poate realiza și în modalitatea omisiunii, cu știinţă, de a insera în conţinutul înscrisului oficial unele date sau împrejurări.

În speţă, procesul-verbal de constatare din data de 19 martie 2004 întocmit de inculpatul V.C. și semnat de inculpatul D.M., ca martor asistent, predat apoi pentru a servi ca mijloc de probă în dosarul instrumentat de Serviciul Cercetări Penale din cadrul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Satu Mare, respectiv subcomisarului H.I., conţine date necorespunzătoare adevărului prin faptul că în cuprinsul său, cu știinţă, nu au fost trecute aspectele legate de lovirea părţii vătămate de către agenţii D.I.A.S.

Întrucât respectivul proces-verbal de constatare a fost întocmit de inculpatul V.C., funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu ce i-au fost încredinţate de către o unitate de natura celor prevăzute în art. 145 C. pen. și cum, ulterior, înscrisul a fost predat de acest inculpat organelor de cercetare penală, în vederea producerii de consecinţe juridice, instanţa de fond a constatat că aceste fapte se circumscriu sferei infracţiunilor de fals intelectual și uz de fals în ce-l privește pe inculpatul V.C. și de complicitate la fals intelectual referitor la inculpatul D.M.

Împotriva sentinţei au declarat recursuri, între alţii, inculpaţii.

Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., hotărârea formulată în cauză fiind supusă doar căii de atac a recursului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursurile nu sunt fondate.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită; aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Pornind de la dispoziţiile legale sus-menţionate, cuprinse în Capitolul I „Dispoziţii generale” din Titlul III al Părţii generale a Codului de procedură penală intitulat „Probele și mijloacele de probă”, care nu instituie o ordine de preferinţă în aprecierea probelor, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că instanţa de fond, examinând întregul material probator administrat în faza de urmărire penală, în primul ciclu de judecată și după casarea cu trimitere spre rejudecare, ţinând seama și de cele statuate prin decizia instanţei de recurs, a stabilit corect situaţia de fapt, vinovăţia recurenţilor-inculpaţi și încadrarea juridică a faptelor comise de aceștia.

În ceea ce privește vinovăţia recurenţilor inculpaţi P.L., C.V., P.A. și P.M. în săvârșirea infracţiunii de purtare abuzivă, aceasta rezultă cu certitudine din declaraţiile martorilor audiaţi atât în faza de urmărire penală, cât și în faţa instanţei de fond (în primul ciclu procesual), din certificatul medico-legal eliberat părţii vătămate care atestă leziunile suferite de aceasta și mecanismul de producere, respectiv prin loviri active repetate cu corpuri dure contondente, precum și din raportul de constatare medico-legală întocmit la data de 23 noiembrie 2004, care concluzionează că partea vătămată a prezentat o perforaţie traumatică de membrană timpanică stângă ce s-a putut produce odată cu celelalte leziuni traumatice prin lovire cu corpuri dure în data de 19 martie 2004, dar care nu a dus la infirmitate fizică sau la sechele auditive.

Astfel, într-o primă fază a incidentului, la solicitarea recurentului-inculpat D.M., revizor regional și șeful echipei de control și a recurentului inculpat V.C., șeful Serviciului Poliţiei Transporturi au intervenit recurenţii-inculpaţi C.V. și P.A., lucrători D.I.A.S., care au pornit în urmărirea părţii vătămate (care intenţiona să fugă după ce a fost coborâtă din trenul personal, pentru că a circulat fără bilet de călătorie) și au readus-o pe peronul gării. Cei doi recurenţi-inculpaţi au avut o atitudine violentă faţă de partea vătămată, aspect care rezultă din declaraţiile martorilor A.F. și P.I.

Partea vătămată a fost adusă în colţul clădirii haltei, unde a fost încadrată de recurenţii-inculpaţi C.V., P.A., P.M. și P.L., care, din dispoziţia recurentului-inculpat V.C., au efectuat un control corporal acesteia pentru ridicarea cărţii de identitate necesară întocmirii procesului-verbal de contravenţie (partea vătămată fusese depistată circulând într-un tren personal, fără bilet de călătorie) și a legitimaţiei de poliţist (nepredată de partea vătămată după destituirea sa din poliţie). În timpul efectuării controlului corporal, pe fondul stării de agitaţie a părţii vătămate, a refuzului de a prezenta actul de identitate, a ameninţărilor proferate de aceasta, cei patru recurenţi-inculpaţi au folosit acte de violenţă, lovind-o cu pumnii, picioarele și cu genunchii, cauzându-i leziunile descrise în certificatul medico-legal și care au necesitat pentru vindecare 8 - 9 zile de îngrijiri medicale.

În ceea ce îi privește pe recurenţii-inculpaţi D.M. și V.C., aceștia, deși prezenţi la locul faptei în momentul efectuării controlului corporal asupra părţii vătămate de către recurenţii-inculpaţi C.V., P.A., P.M. și P.L. din dispoziţia inculpatului V.C., șeful Serviciului Poliţie Transporturi, nu au intervenit pentru stoparea actelor de violenţă exercitate asupra părţii vătămate, devenind astfel complici la infracţiunea de purtare abuzivă săvârșită de autori sub forma complicităţii prin inacţiune.

Faţă de argumentele mai sus expuse, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată neîntemeiată solicitarea recurenţilor-inculpaţi de a se dispune achitarea pentru infracţiunile pentru care au fost trimiși în judecată, și anume purtare abuzivă, respectiv, complicitate la purtare abuzivă.

Cu privire la infracţiunile de fals intelectual și uz de fals reţinute în sarcina inculpatului V.C., respectiv infracţiunea de complicitate la fals intelectual pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului D.M. și cu privire la care acești inculpaţi au cerut să se dispună achitarea, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că, în esenţă, potrivit actului de trimitere în judecată, pentru a ascunde actele de agresiune exercitate de cei patru inculpaţi - luptători D.I.A.S. - faţă de partea vătămată, recurentul-inculpat V.C., împreună cu inspectorul principal A.F. și agentul șef principal D.V., toţi din cadrul Serviciului de Poliţie Transporturi al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Satu Mare, au întocmit procesul-verbal din data de 19 martie 2004, în care au consemnat activităţile îndeplinite în Halta C.F.R. S., în executarea planului de acţiune din 19 martie 2004 orele 16,00 - 17,00, fără a face vreo menţiune referitoare la actele de violenţă exercitate asupra părţii vătămate.

Procurorul a reţinut că menţiunea cuprinsă în procesul-verbal, și anume că „pe timpul percheziţiei corporale și a întocmirii procesului-verbal de contravenţie pe calea ferată, numitul M.M. a simulat de mai multe ori că este agresat de luptătorii D.I.A.S., s-a aruncat la pământ încercând să-și provoace leziuni craniene și faciale, și-a rupt singur cusăturile de la sacou și pantaloni în mai multe locuri și a strigat de mai multe ori că este agresat fizic în prezenţa a șapte organe de control C.F.R., nouă lucrători de poliţie, zece luptători D.I.A.S. și a două persoane ce se aflau în staţia C.F.R. S.”, este falsă, deoarece reţine un comportament al părţii vătămate prin care aceasta și-a produs leziunile constatate ulterior în certificatul medico-legal și în raportul de constatare medico-legală. În realitate, leziunile prezentate de partea vătămată sunt consecinţa actelor de agresiune exercitate asupra acesteia de cei patru agenţi D.I.A.S. cu complicitatea celorlalţi inculpaţi.

Potrivit art. 289 C. pen., constituie infracţiunea de fals intelectual „falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știinţă de a insera unele date sau împrejurări.”

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii sus-menţionate îl constituie o activitate de falsificare a unui înscris oficial în conţinutul său. Această activitate se poate realiza fie prin acţiunea de atestare a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin inacţiune, adică prin omisiunea de a insera unele date sau împrejurări.

Falsul intelectual prin omisiune se comite atunci când funcţionarul, întocmind înscrisul, nu trece în cuprinsul acestuia date sau împrejurări care, faţă de ceea ce era chemat să constate acel înscris, trebuiau menţionate.

În speţă, procesul-verbal din data de 19 martie 2004, întocmit de recurentul inculpat V.C. - funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu ce i-au fost încredinţate de către o unitate din categoria celor prevăzute în art. 145 C. pen. - și semnat de recurentul inculpat D.M., ca martor asistent, a fost falsificat prin omisiunea cu știinţă din partea inculpatului V.C. de a fi inserat în conţinutul acestuia aspectele legate de violenţele exercitate asupra părţii vătămate de către recurenţii-inculpaţi C.V., P.A., P.M. și P.L., omisiune care reprezintă una din modalităţile normative de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii sus-menţionate.

În ce privește fapta de uz de fals incriminată în art. 291 C. pen., aceasta constă în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii de consecinţe juridice.

Elementul material al infracţiunii de uz de fals constă în acţiunea de folosire a unui înscris oficial sau sub semnătură privată.

Pentru realizarea elementului material al infracţiunii, este necesar ca folosirea înscrisului fals să fie efectivă, iar înscrisul folosit să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice, adică de a servi ca probă.

Din probele administrate în cauză rezultă că după întocmirea procesului-verbal din 19 martie 2004, care este înscris oficial în sensul dispoziţiilor art. 150 C. pen., recurentul-inculpat V.C., cunoscând că este fals, l-a predat pentru a servi ca mijloc de probă în dosarul instrumentat de subcomisarul H.I. din cadrul serviciului Cercetări Penale al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Satu Mare.

Rezultă, așadar, că în mod corect instanţa de fond a reţinut vinovăţia recurentului-inculpat V.C. pentru infracţiunile prevăzute și pedepsite de art. 289 și de art. 291 C. pen. și a recurentului-inculpat D.M. pentru infracţiunea prevăzută și pedepsită de art. 26 raportat la art. 289 C. pen., fiind întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

În ce privește infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că în mod greșit această faptă a fost reţinută în sarcina inculpaţilor prin actul de trimitere în judecată, ca de altfel și infracţiunea prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., împrejurare constatată și de instanţa de fond care a procedat, în conformitate cu dispoziţiile art. 334 C. proc. pen., la schimbarea încadrării juridice a faptelor, în sensul reţinerii în sarcina inculpaţilor numai a infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută în art. 250 alin. (3) C. pen., respectiv de complicitate la aceeași infracţiune, nu și a infracţiunilor prevăzute și pedepsite de art. 180 alin. (2) C. pen.

Infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 180 alin. (2) C. pen. este absorbită în conţinutul infracţiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (3) C. pen. (elementul material al acestei fapte penale îl formează lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice, astfel cum sunt incriminate în art. 180 C. pen.).

În ceea ce privește infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen., această faptă penală are un caracter subsidiar. O faptă de abuz în serviciu săvârșită de un funcţionar public se încadrează în dispoziţiile art. 246 C. pen. numai dacă acest abuz nu are o incriminare distinctă în Codul penal sau într-o lege specială. De aceea, o faptă abuzivă a funcţionarului, cum ar fi purtarea abuzivă, prin care se aduce atingere intereselor persoanelor, va fi încadrată în norma specială de incriminare - art. 250 C. pen. - și nu în dispoziţiile art. 246 C. pen.; acest din urmă text de lege va fi incident numai dacă fapta nu întrunește conţinutul uneia dintre infracţiunile speciale (principiul specialităţii în cazul concursului de norme penale).

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că nu sunt întemeiate criticile aduse sentinţei și, neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate și netemeinice a hotărârii atacate, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, recursurile declarate împotriva sentinţei nr. 132 din 3 decembrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, Secţia penală și pentru cauze cu minori.