Retrial request under Article 522¹ rejected as inadmissible; conviction upheld absent actual extradition

Rejudecare în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri speciale. Asistenţa judiciară internaţională. Rejudecarea în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- rejudecare în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare

C. proc. pen., art. 5221

Procedura rejudecării în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, reglementată în art. 5221 C. proc. pen., presupune ca persoana judecată și condamnată în lipsă să fie prezentă pe teritoriul României, ca urmare a extrădării ori predării în baza unui mandat european de arestare. În consecinţă, cererea de rejudecare formulată de către persoana judecată și condamnată în lipsă, care nu este prezentă pe teritoriul României, nefiind extrădată în România, întrucât statul solicitat nu a stabilit îndeplinirea condiţiei dublei incriminări, este inadmisibilă.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1600 din 20 aprilie 2011

Prin sentinţa nr. 189 din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul București, Secţia I penală, în baza art. 5221 C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de rejudecare a cauzei formulată de condamnatul D.M.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea formulată și întemeiată pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., condamnatul D.M. a solicitat rejudecarea cauzei în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 348 din 8 martie 2007 a Tribunalului București, definitivă prin decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

În ședinţa publică din 2 martie 2010, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii cererii raportat la împrejurarea că măsura extrădării nu a fost executată.

Examinând cauza din prisma excepţiei invocate din oficiu, tribunalul a respins cererea de rejudecare a cauzei, ca inadmisibilă, întrucât din adresa emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol a rezultat că D.M. a fost reţinut în Elveţia, însă nu s-a acceptat extrădarea sa, dispunându-se punerea în libertate, întrucât autorităţile elveţiene nu au putut determina dubla incriminare.

În condiţiile în care extrădarea condamnatului nu a avut loc, instanţa a apreciat cererea de rejudecare ca inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen. au fost instituite ca un remediu procesual special menit să asigure inculpatului ce a fost judecat în lipsă posibilitatea oferirii de declaraţii în apărare și de administrare de probe pe care a fost în imposibilitate să le facă în timpul primei judecăţi, în fond. Or, în condiţiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României, se apreciază că acesta nu-și va putea asigura o apărare eficientă.

Împotriva sentinţei penale a formulat apel condamnatul D.M., care a susţinut că sentinţa este nelegală și netemeinică, întrucât motivarea instanţei, în sensul că în lipsa sa din România solicitarea este inadmisibilă, contravine scopului art. 5221 C. proc. pen.

Examinând hotărârea penală, în raport cu motivele de apel invocate de condamnat, Curtea de Apel București, Secţia I penală, a constatat că apelul declarat de condamnat este nefondat.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa de apel a constatat că în mod corect tribunalul a respins cererea de rejudecare a cauzei ca inadmisibilă, întrucât din adresa emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol a rezultat că D.M. a fost reţinut în Elveţia, însă nu s-a acceptat extrădarea sa, dispunându-se punerea în libertate, deoarece autorităţile elveţiene nu au putut determina dubla incriminare, astfel că extrădarea condamnatului nu a avut loc, petentul nefiind prezent în faţa instanţei competente.

Este adevărat că textul art. 5221 C. proc. pen. nu prevede în mod expres că rejudecarea cauzei trebuie să aibă loc în prezenţa condamnatului, însă nu trebuie pierdut din vedere scopul pentru care au fost instituite dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., respectiv, ca un remediu procesual special menit să asigure inculpatului ce a fost judecat în lipsă posibilitatea oferirii de declaraţii în apărare și de administrare de probe pe care a fost în imposibilitate să le facă în timpul primei judecăţi, în fond. Or, în condiţiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României, tribunalul a apreciat în mod just că acesta nu-și va putea asigura o apărare eficientă, astfel că rejudecarea cauzei este complet lipsită de eficienţă.

De altfel, deși petentul a invocat apărarea ineficientă și necesitatea de a fi reprezentat de un apărător de încredere, curtea de apel a constatat că acesta nu și-a desemnat un apărător ales în prezenta procedură, pentru petent prezentându-se apărător din oficiu, desemnat de instanţa de fond, aceeași situaţie existând și în cursul apelului, deși petentul apelant a fost citat la domiciliul ales din străinătate în timp util și a semnat personal de primirea citaţiei.

În consecinţă, prin decizia nr. 124 din 8 iunie 2010, Curtea de Apel București, Secţia I penală, între altele, a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnat împotriva sentinţei nr. 189 din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul București, Secţia I penală.

Împotriva deciziei a declarat recurs condamnatul D.M. care, reiterând criticile invocate în apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, a susţinut că soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de rejudecare a cauzei contravine scopului dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen.

Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursul este nefondat.

Interpretarea corectă din punct de vedere gramatical și sistematic a sintagmei „judecate și condamnate în lipsă” conţinută în art. 5221 C. proc. pen. nu poate fi decât aceea care include în sfera de aplicare, exclusiv, pe inculpaţii condamnaţi, care au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii (atât la judecată și pronunţarea în primă instanţă, cât și la judecata în apel și recurs, în măsura în care au fost exercitate în cauză aceste căi ordinare de atac).

Pe de altă parte, este adevărat că din textul art. 5221 C. proc. pen., astfel cum este redactat, nu rezultă în mod expres că rejudecarea cauzei trebuie să aibă loc în prezenţa condamnatului, însă, având în vedere că scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil cu respectarea, în principal, a dreptului său la apărare, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată contrar celor susţinute de recurent și în acord cu concluzia la care au ajuns instanţa de fond și de prim control judiciar că, în condiţiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României, cererea formulată de acesta de a se dispune rejudecarea cauzei este lipsită de utilitate funcţională, nu poate să producă efectele pe care legea a înţeles să i le atribuie în cazul respectiv.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în motivele de recurs depuse în scris la dosar, recurentul a susţinut că a fost condamnat de instanţa de recurs, după ce în prealabil a fost achitat de către instanţa de fond și de cea de apel, fără a se fi procedat la ascultarea sa și la reaudierea martorilor, hotărârea de condamnare fundamentându-se exclusiv pe probatoriul administrat în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești la instanţa de fond.

Recurentul condamnat nu se află în situaţia persoanei extrădate în România, deoarece, așa cum rezultă din adresa din 22 ianuarie 2010 a Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol, acesta a fost reţinut în Elveţia în perioada 19 noiembrie 2009 - 20 noiembrie 2009, după care a fost eliberat, deoarece autorităţile elveţiene nu au putut determina dubla incriminare, împrejurare faţă de care Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii formulată de recurent, dispusă de instanţa de fond și menţinută de instanţa de prim control judiciar, este legală și temeinică.

Mai mult, așa cum a reţinut și instanţa de prim control judiciar, recurentul nu a arătat care sunt motivele pentru care solicită rejudecarea cauzei (altele decât faptul că se solicită extrădarea sa și încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale), nu a precizat dacă a fost în imposibilitate de a se prezenta în faţa instanţei care a dispus condamnarea, în concluzie, care sunt temeiurile pentru care solicită rejudecarea cauzei de către instanţele de judecată din România.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, apreciind neîntemeiate criticile aduse de recurent deciziei pronunţate de instanţa de apel și neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de condamnat împotriva deciziei nr. 124 din 8 iunie 2010 a Curţii de Apel București, Secţia I penală.