Psychological coercion and consent in continued rape of a minor: procedural validity of victim's testimony under juvenile justice rules

Infracţiune continuată. Viol. Ascultarea părţii vătămate. Minor

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Infracţiunea

Indice alfabetic: Drept penal

- infracţiune continuată

- viol

- ascultarea părţii vătămate

C. pen., art. 41 alin. (2), art. 197 alin. (1) și (3)

C. proc. pen., art. 77, art. 484

1. Fapta inculpatului de a întreţine raporturi sexuale cu o minoră care nu a împlinit vârsta de 15 ani, în mod repetat, la diferite intervale de timp, pe parcursul a două luni de zile, în realizarea aceleiași rezoluţii infracţionale, prin constrângerea victimei, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de viol în formă continuată, prevăzută în art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

2. În conformitate cu dispoziţiile art. 77 C. proc. pen., ascultarea părţii vătămate se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului, care se aplică în mod corespunzător. Prin urmare, în cazul ascultării părţii vătămate minore sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 484 C. proc. pen., referitoare la persoanele chemate la judecarea minorilor.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 724 din 24 februarie 2011

I. Prin sentinţa nr. 156 din 3 august 2010 a Tribunalului Gorj, Secţia penală, în baza art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D. la 7 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) și (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen. pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.

S-a reţinut că inculpatul este unchiul părţii vătămate - fratele mamei acesteia.

Partea vătămată avea vârsta de 13 ani în cursul lunilor ianuarie - februarie 2010 și este caracterizată de o personalitate în curs de structurare, echilibru fragil, refugiere în lumea dorinţelor, negativism, timiditate, inteligenţă slabă, sub nivelul mediu, pe fondul unor carenţe educaţionale, cu tendinţe depresive și ipohondrice (conform raportului de evaluare din 30 iulie 2010).

Partea vătămată și familia acesteia, compusă din martorii P.I. - tatăl, P.E. - mama și P.A. - fratele în vârstă de 11 ani, locuiesc împreună și cu bunica inculpatului, respectiv martora P.N.

Această din urmă împrejurare a constituit pretextul inculpatului de a-și asigura accesul în locuinţa părţii vătămate, chiar și în lipsa părinţilor acesteia de la domiciliu.

Astfel cum rezultă din declaraţia martorei P.N., ce se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate, inculpatul venea la locuinţa minorilor după ce se însera, bunica inculpatului îi cerea acestuia să părăsească locuinţa pentru ca minorii să doarmă, inculpatul pleca din locuinţă, dar revenea după ce bunica sa, persoană în apropierea vârstei de 80 ani, mergea în camera personală și se culca.

Inculpatul continua să rămână în camera minorilor și să vizioneze emisiuni la televizor, inclusiv după ce minorul P.A. adormea și partea vătămată se pregătea de culcare.

Atât declaraţia inculpatului, cât și declaraţia părţii vătămate sunt certe în privinţa faptului că cei doi, după ce minorul P.A. adormea, vizionau filme cu caracter pornografic. De asemenea, declaraţiile celor două părţi se coroborează în sensul în care fac dovada că inculpatul i-a propus părţii vătămate să facă ceea ce vedeau la televizor, adică să întreţină și ei raporturi sexuale, iar prima manifestare a părţii vătămate a fost în sensul exprimării verbale a unui refuz.

În continuare, declaraţiile celor două părţi fac dovada că, după exprimarea refuzului de către partea vătămată, inculpatul a insistat pentru a o convinge pe aceasta să întreţină un raport sexual, mângâind-o pe partea vătămată și urmărind-o inclusiv în afara camerei de dormit, toate acestea pe durata unui interval de timp de aproximativ o oră, până când partea vătămată nu a mai manifestat opunere faţă de gesturile inculpatului.

Raportul sexual normal a fost întreţinut în camera în care fratele părţii vătămate dormea.

În alte trei seri, în aceeași cameră, părţile au mai întreţinut câte un raport sexual normal, inculpatul cerându-i părţii vătămate în mod repetat să facă ceea ce vedeau în filmele vizionate.

Întreţinerea raporturilor sexuale a încetat atunci când partea vătămată a povestit părinţilor despre consumarea acestor raporturi sexuale, justificându-și comportamentul prin exercitarea de ameninţări cu cuţitul asupra sa.

Exercitarea violenţelor și ameninţărilor cu cuţitul și cu moartea asupra părţii vătămate pentru a o determina să întreţină cele patru raporturi sexuale nu este dovedită în cauză.

Cu toate acestea, constrângerea părţii vătămate în vederea întreţinerii celor patru raporturi sexuale este de natură psihică și este dovedită.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. (1) C. pen., de esenţa existenţei infracţiunii de viol este ca actul sexual să se fi consumat, ca modalitate alternativă, prin constrângerea persoanei vătămate.

Legea penală nu indică în mod expres și limitativ care ar putea fi modalităţile de constrângere ale părţii vătămate, astfel încât prin constrângere trebuie înţeleasă atât constrângerea fizică, cât și cea morală, indiferent de modalitatea concretă de manifestare, dar care are drept rezultat nesocotirea, paralizarea, totală sau parţială, a voinţei persoanei vătămate.

În cauza dedusă judecăţii nu s-a făcut dovada că inculpatul ar fi exercitat asupra părţii vătămate elemente de constrângere fizică, apte prin ele însele să paralizeze total sau parţial voinţa părţii vătămate.

Existenţa constrângerii morale este, însă, dovedită pe deplin pornind, în principal, de la raporturile de familie existente între cele două părţi, raporturi în care inculpatul, unchiul mai mare, în vârstă de 21 ani, se situează pe o poziţie de superioritate în raport cu partea vătămată, minoră în vârstă de 13 ani, în pragul pubertăţii, caracterizată printr-o stare emoţională precară, precum și printr-o educaţie foarte limitată.

Grefate pe aceste aspecte cunoscute inculpatului sunt demersurile sale intenţionate de a se afla în camera părţii vătămate la ore foarte înaintate, de a sta împreună cu aceasta în același pat, de a aștepta ca bunica și celălalt nepot al său să adoarmă, de a încuraja partea vătămată să vizioneze filme cu caracter pornografic, de a-i propune și în continuare a-i cere părţii vătămate cu insistenţă, cu argumente verbale, dar și prin folosirea de gesturi specifice (mângâieri, prinderea mâinilor părţii vătămate, dezbrăcarea părţii vătămate de haine), non violente, dar invazive, să copieze comportamentul vizionat în filmele pornografice, până la înlăturarea refuzului categoric manifestat iniţial de partea vătămată, fără însă ca din probe să rezulte un acord cert, conștient al părţii vătămate cu privire la întreţinerea raportului sexual.

Or, în lipsa existenţei acordului părţii vătămate cu privire la întreţinerea raporturilor sexuale și în prezenţa manifestărilor inculpatului descrise anterior, având drept scop înfrângerea voinţei negative a părţii vătămate, instanţa constată că s-a probat cu certitudine că cele patru raporturi sexuale au fost săvârșite prin constrângerea părţii vătămate.

În consecinţă, elementele constitutive ale infracţiunii de viol sunt întrunite și cum inculpatul a săvârșit acţiunile ce prezintă fiecare în parte conţinutul infracţiunii de viol, la diferite intervale de timp, în perioada ianuarie - februarie 2010, în realizarea aceleași rezoluţii infracţionale, instanţa a constatat că pluralitatea de acţiuni îmbrăcă forma unităţii legale de infracţiune, conform art. 41 alin. (2) C. pen.

II. Împotriva sentinţei penale a declarat apel inculpatul M.D., care a vizat numai latura penală a cauzei, motivându-se, în esenţă, faptul că partea vătămată a fost de acord cu întreţinerea raporturilor sexuale, situaţie în care se impunea schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută în art. 198 C. pen.

În ceea ce privește reaudierea părţii vătămate, aceasta s-a realizat la data dezbaterilor, partea vătămată fiind audiată în ședinţă nepublică și fără prezenţa părinţilor, întrucât instanţa a apreciat că prezenţa lor ar putea să constituie un factor inhibitor. Dispoziţiile art. 484 C. proc. pen. au în vedere doar situaţia inculpatului minor, nu și situaţia unei părţi vătămate minore.

Analizând în ansamblu probele administrate în cauză, instanţa de apel a constatat următoarele:

Existenţa raporturilor sexuale dintre inculpat și partea vătămată este certă și de necontestat, fiind recunoscută de ambii.

Instanţa de apel nu-și însușește, însă, concluzia instanţei de fond în sensul că a existat o constrângere psihică.

Se observă faptul că prima instanţă și-a motivat existenţa constrângerii psihice nu pe teama, justificată sau nu, a părţii vătămate faţă de eventualele reacţii ale inculpatului în cazul unui refuz, ci pe ascendentul moral pe care inculpatul îl avea asupra părţii vătămate și pe împrejurarea că aceasta nu ar fi putut da un acord cert și conștient cu privire la întreţinerea de raporturi sexuale.

Instanţa de apel apreciază, însă, că pentru existenţa infracţiunii prevăzută în art. 198 C. pen. legiuitorul nu a impus condiţia ca acordul pentru întreţinerea de raport sexual să fie unul pe deplin conștient cu privire la toate semnificaţiile actului respectiv.

Incriminarea actului sexual cu un minor s-a realizat tocmai având în vedere faptul că la această vârstă persoanele respective nu au suficientă experienţă și nici destulă rezistenţă pentru a se apăra împotriva celor care încearcă să profite de naivitatea lor.

Simplu fapt că, în speţă, partea vătămată nu avea împlinită vârsta de 14 ani (la data consumării raporturilor sexuale avea totuși 13 ani și 2-3 luni) nu poate conduce automat la concluzia că - dată fiind și lipsa capacităţii civile de exerciţiu, dar și lipsa de răspundere penală a minorilor sub 14 ani - orice consimţământ asupra unui act sexual, sub această vârstă de 14 ani, nu poate fi liber și este afectat de lipsa discernământului.

În speţa de faţă se reţine faptul că partea vătămată ajunsese la pubertate sexuală, iar susţinerea sa iniţială, în sensul că ar fi fost forţată sau ameninţată de inculpat, s-a datorat temerii firești pe care a avut-o, ca și copil, faţă de reacţia părinţilor, în special faţă de reacţia mamei sale, așa cum a arătat în declaraţia dată în faţa instanţei de apel.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat ca fiind cert acordul părţii vătămate cu privire la întreţinerea raporturilor sexuale, acord dat sub „impresia” filmelor pornografice pe care le vizionau și al unei imaturităţi psihice, dar care nu era de natură a-i influenţa atât de mult discernământul încât să se poată aprecia că nu ar fi existat.

Așa fiind, prin decizia nr. 225 din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală și pentru cauze cu minori, s-a admis apelul declarat de inculpat, s-a desfiinţat sentinţa atacată, în parte și, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută în art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 198 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 198 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. raportat la art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D. la pedeapsa de un an și 10 luni închisoare.

Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata prevăzută în art. 71 C. pen.

III. Împotriva deciziei penale a declarat recurs, între alţii, procurorul, solicitând casarea acesteia și menţinerea hotărârii pronunţată de instanţa de fond, ca temeinică și legală, invocând, în principal, motivul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

Sub aspectul motivului de critică din recursul declarat de procuror, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie are în vedere pertinenţa acestuia întrucât, în mod judicios, încadrarea juridică este cea de viol în formă continuată prevăzută în art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - fiind statuată corect de către instanţa de fond, reţinându-se corelativ greșita schimbare a acesteia de către instanţa de prim control judiciar.

Cu titlu de premisă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie are în vedere, că potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Din analiza dispoziţiei legale menţionate rezultă că probele administrate în faza de urmărire penală au aceeași valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătorești, că probele administrate în faza de urmărire penală se analizează coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătorești și că scopul probelor, prevăzut în art. 62 C. proc. pen., constând în aflarea adevărului, este identic pentru ambele faze ale procesului penal.

Prin urmare, probele administrate în faza de urmărire penală nu servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că instanţa de judecată este obligată să verifice legalitatea probelor și să stabilească utilitatea și concludenţa acestora în cadrul cercetării judecătorești nu duce automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire penală.

În declaraţiile date procurorului în cursul urmăririi penale și instanţei de judecată, inculpatul M.D. a recunoscut că, pentru a înfrânge opunerea victimei minore P.C., a dezbrăcat-o forţat, ţinând-o de mâini și, totodată, ameninţând-o că o va bate până o va omorî, iar înainte de a pleca acasă a ameninţat din nou partea vătămată că dacă va comunica cele întâmplate o va bate până o va omorî și, în aceleași împrejurări, a întreţinut din nou raport sexual cu victima.

Aceste declaraţii de recunoaștere a săvârșirii infracţiunii de viol, de către inculpat, se coroborează cu declaraţiile date de victima minoră P.C. în cursul urmăririi penale și al judecăţii în primă instanţă și cu celelalte probe administrate în cauză.

Că în declaraţiile date în cursul urmăririi penale victima a relatat adevărul rezultă chiar din declaraţia martorei P.N., străbunica acesteia - dată la 30 iunie 2010 - în primă instanţă, în care aceasta precizează că victima i-a cerut să nu-l mai primească pe inculpat în casă, fără să îi pună motivul acestei cereri - declaraţie relevantă în privește așa-zisul acord al victimei pentru întreţinerea de relaţii sexuale cu inculpatul (cu concluzia că motivul pentru care nu l-a denunţat a fost teama de ameninţările acestuia).

Cât privește motivarea inculpatului în legătură cu recunoașterea infracţiunii de viol, din cursul urmăririi penale și la primul termen de judecată - că ar fi fost constrâns la aceasta - relevantă este și declaraţia martorului M.I., din care rezultă că acesta a recunoscut săvârșirea infracţiunii de viol în prezenţa sa și a apărătorului care-l asista, fără a fi supus unei cercetări abuzive.

Declaraţiile date de victima P.C. - ulterior, în faţa primei instanţe la 20 august 2010 și în faţa instanţei de apel la 3 noiembrie 2010 - trebuie apreciate avându-se în vedere și relaţiile de rudenie între părţi, care realizând ce sancţiune se va aplica inculpatului - pentru infracţiunea de viol comisă - au încercat „o iertare în familie.”

O asemenea concluzie în ce privește valoarea probantă a acestor din urmă declaraţii ale victimei se poate deduce și din precizarea făcută de inculpat în faţa instanţei de apel - în sensul că a înţeles că mama sa ar fi avut o discuţie cu părinţii părţii vătămate ca să îl ierte și să primească un pământ - știută fiind situaţia materială precară a familiei victimei.

Ca atare, în ce privește starea de fapt și încadrarea juridică dată infracţiunii comise de inculpatul M.D., acestea au fost reţinute corect de către prima instanţă.

Astfel, în considerentele hotărârii, prima instanţa a analizat în ansamblul lor probele administrate în cauză și a luat în considerare aspectele privind persoana victimei minore P.C. - așa cum rezultă și din raportul întocmit de Direcţia Generală de Asistenţă Socială și Protecţia Copilului Gorj - atunci când a analizat posibilitatea victimei de reacţie la infracţiunea comisă împotriva sa.

În ce privește infracţiunea de viol, lipsa consimţământului și modalităţile concrete în care victima este constrânsă ori se opune constrângerii, trebuie apreciate, în primul rând, avându-se în vedere persoana victimei (vârstă, dezvoltare psihosomatică etc.), împrejurările în care s-a comis infracţiunea și persoana infractorului, în relaţia cu victima.

Aceste aspecte ale cauzei au fost avute în vedere de către prima instanţă, dar au fost înlăturate, fără vreo motivare convingătoare, de către instanţa de apel.

Motivându-și soluţia, instanţa de apel nu face o analiză a probelor în ansamblul lor, ci ia în considerare doar declaraţia dată de partea vătămată, cu încălcarea legii (fără a fi asistată), reţinând greșit și că dispoziţiile art. 484 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât „au în vedere doar situaţia inculpatului minor, nu și situaţia unei părţi vătămate minore” - contrar dispoziţiilor art. 77 C. proc. pen. - caz în care se poate aprecia că această declaraţie nu are valoare probantă, potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

Tot astfel, nerelevantă pentru temeinicia hotărârii instanţei de apel este și motivarea acesteia, prin analiza făcută - în ce privește existenţa infracţiunii prevăzută în art. 198 C. pen. - dacă victima minoră P.C. „ajunsese la pubertate sexuală.”

Deosebirea dintre infracţiunea prevăzută în art. 198 C. pen. și acea prevăzută în art. 197 C. pen. nu are în vedere, ca cerinţă esenţială, dacă victima „ajunsese la pubertate sexuală”, ci dacă raporturile sexuale au fost consimţite sau nu de victimă, fără ca asupra sa să fie exercitată, în vreo modalitate, constrângerea fizică ori psihică.

Or, în cauză, chiar inculpatul a recunoscut că a agresat fizic victima și a ameninţat-o pentru a-și ascunde fapta.

Așa fiind, rezultă că încadrarea juridică corectă ce trebuie dată infracţiunii comise de inculpatul M.D. este în art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Faţă de considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de procuror împotriva deciziei nr. 225 din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală și pentru cauze cu minori, a casat decizia penală atacată și a menţinut sentinţa penală nr. 156 din 3 august 2010 pronunţată de Tribunalul Gorj.