Prosecutor's appeal granted; case remanded for trial as indictment defects deemed merits-phase issues.

Restituirea pentru refacerea actului de sesizare. Restituirea pentru refacerea urmăririi penale

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Dispoziţii generale

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- restituirea pentru refacerea actului de sesizare

- restituirea pentru refacerea urmăririi penale

C. proc. pen., art. 300, art. 332

Dacă rechizitoriul, ca act de sesizare a instanţei, îndeplinește condiţiile de formă și de conţinut prevăzute în art. 262, art. 263 și art. 264 C. proc. pen., iar instanţa nu constată incidenţa unuia dintre cazurile de nulitate absolută expres și limitativ prevăzute în dispoziţiile art. 332 C. proc. pen., nu se poate dispune nici restituirea dosarului pentru refacerea actului de sesizare, în temeiul art. 300 C. proc. pen., nici restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale, în baza art. 332 C. proc. pen.

Prin urmare, prezentarea generică a faptelor, justificată de existenţa unui mod de operare comun, anterior prezentării faptelor imputate în concret fiecărui inculpat în cuprinsul rechizitoriului, modul de calcul al sumelor supuse confiscării, redarea în cuprinsul rechizitoriului a transcrierilor înregistrărilor convorbirilor în mediul ambiental, precum și întocmirea și semnarea rechizitoriului de către mai mulţi procurori nu constituie motive de restituire a dosarului pentru refacerea actului de sesizare, în temeiul art. 300 C. proc. pen.

În cazul trimiterii în judecată pentru săvârșirea infracţiunii de luare de mită, neidentificarea persoanelor care au dat mită, nelegalitatea actelor premergătoare și nelegalitatea unor mijloace de probă nu constituie motive de restituire a cauzei pentru refacerea urmăririi penale, în baza art. 332 C. proc. pen., ci pot forma obiectul analizei la judecarea cauzei pe fond.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3827 din 21 noiembrie 2012

Prin sentinţa nr. 73 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel lași, Secţia penală și pentru cauze penale cu minori, în baza dispoziţiilor art. 332 C. proc. pen., art. 300 C. proc. pen. cu referire la art. 197 alin. (4) teza a ll-a C. proc. pen., s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

În baza dispoziţiilor art. 332 alin. (3) C. proc. pen., s-a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpaţii D.L., N.A., B.l., G.V., P.V., O.F., M.G., C.D., P.M., A.C., R.C., F.C., A.V., A.M., B.I., T.T., M.O., F.M., C.S., B.R., I.G., L.G., F.R., P.P., P.C., P.R., G.M., P.C., C.G., T.C., C.C., P.N., P.C., M.T., L.A., C.P., T.I., B.D. și C.D., măsura liberării provizorii sub control judiciar faţă de inculpatul G.R., precum și măsura asiguratorie a sechestrului instituit prin ordonanţa nr. 386/P/2010 din 7 aprilie 2011.

S-a respins cererea formulată de inculpatul L.A., prin apărător, privind ridicarea controlului judiciar.

S-a reţinut că, potrivit art. 1 C. proc. pen., unul din scopurile procesului penal este acela de a constata la timp și complet infracţiunile.

Procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecăţii, potrivit cu dispoziţiile prevăzute de lege, principiu al legalităţii și oficialităţii instituit de art. 2 C. proc. pen.

O.U.G. nr. 43/2002, care reglementează activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, nu exclude incidenţa dispoziţiilor din Codul de procedură penală în descoperirea și sancţionarea faptelor de corupţie, ci dimpotrivă obligă la aplicarea acestora potrivit art. 24 din actul normativ sus citat.

1. Aspecte care privesc nelegalitatea urmăririi penale

Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect, printre altele, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora.

Infracţiunea de luare de mită, conţinutul constitutiv al acesteia, presupune participarea a cel puţin două persoane, una care primește bani sau foloase materiale și una care oferă astfel de bunuri, voit sau constrâns, ambele acţiuni fiind săvârșite în scopul cerut de art. 254 C. pen.

Potrivit art. 202 C. proc. pen., organele de urmărire penală au și obligaţia de a strânge probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluţionări a acesteia.

În prezenta cauză, deși se reţin nu mai puţin de 700 de acţiuni care realizează fiecare în parte conţinutul infracţiunii de luare de mită, reţinută în formă continuată pentru fiecare inculpat, nu a fost identificată nicio persoană dintre cele care au dat bani sau alte foloase inculpaţilor trimiși în judecată.

Potrivit art. 209 C. proc. pen., în cauze în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de procuror, cum este și în cauza de faţă, competenţa revine procurorului de la parchetul corespunzător instanţei competente de a judeca cauza în primă instanţă, potrivit alin. (4) din articolul sus citat.

În cauza de faţă, în raport cu locul săvârșirii faptelor pentru care s-a efectuat urmărirea penală, competenţa de a efectua această activitate revenea Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial lași.

În condiţiile în care au fost declarate ca neconstituţionale doar dispoziţiile care eliminau motivele pentru care putea fi preluată urmărirea de un alt parchet, rezultă că potrivit art. 209 alin. (41) cauza putea fi preluată de Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura centrală numai în baza dispoziţiei conducătorului parchetului ierarhic superior.

În cauză, urmărirea penală s-a efectuat de o altă structură a Direcţiei Naţionale Anticorupţie decât cea competentă potrivit art. 209 alin. (4) C. proc. pen., fără a exista o dispoziţie în sensul cerut de art. 209 alin. (41) C. proc. pen.

Un alt aspect de nelegalitate a urmăririi penale este acela care privește administrarea probelor.

Pentru toţi inculpaţii din cauză urmărirea penală a început la data de 16 februarie 2011, prin rezoluţiile emise în acest sens începând cu ora 1330.

Așa cum rezultă din actele de urmărire penală și cum este menţionat în rechizitoriu, până la aceasta s-au administrat un număr mare de probe, probe care se regăsesc la dosarul de urmărire penală, așa cum se precizează în rechizitoriu la capitolul „mijloace de probă.”

Rezultă că aceste probe s-au administrat în faza actelor premergătoare.

În faza actelor premergătoare poate constitui probă doar procesul-verbal prin care se constată existenţa unor date necesare (acte premergătoare) în vederea începerii urmăririi penale. Contrar acestor dispoziţii, aceste acte premergătoare sunt considerate de procurorii care au învestit instanţa mijloace de probă.

La dosarul cauzei nu se regăsesc procesele-verbale întocmite conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen., înscrisuri care pot fi luate în considerare ca mijloc de probă.

2. Aspecte care privesc nelegalitatea sesizării

Potrivit art. 264 C. proc. pen., rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei, act care este considerat un act de dispoziţie și jurisdicţie procesual-penală.

Pentru a-și produce efectele prevăzute de lege, rechizitoriu trebuie întocmit de procuror și nu de procurori, trebuie să cuprindă toate cerinţele art. 263 C. proc. pen. pentru o soluţionare justă a cauzei în cursul judecăţii. Nicio dispoziţie legală, cu excepţia cazului când rechizitoriu este întocmit de un procuror stagiar, nu reglementează o compunere colectivă la întocmirea actului de sesizare a instanţei.

Toate dispoziţiile legale incidente în cauze penale fac vorbire de acte întocmite de procuror și nu de procurori în aceeași cauză penală.

Acolo unde legiuitorul a considerat necesar ca la înfăptuirea unui act ce ţine de activitatea procesual-penală să existe o compunere colegială colectivă, a legalizat-o explicit, cum este în cazul soluţionării recursurilor și apelurilor.

O interpretare contrară nu poate exista, întrucât nu există dispoziţii în Codul de procedură penală sau alte acte normative de drept procesual penal, care să reglementeze eventuale opinii divergente dintre grupul de procurori care întocmesc același rechizitoriu.

Cu toate că rechizitoriul a fost întocmit de patru procurori care au beneficiat de sprijinul unui număr mare de poliţiști, contrar dispoziţiilor art. 263 C. proc. pen., în actul de sesizare a instanţei din prezenta cauză nu sunt descrise faptele.

Rechizitoriul este actul de învestire a instanţei care stă la baza cercetării judecătorești. Deși inculpaţii au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracţiunii de „constituire a unui grup infracţional organizat și aderare la un astfel de grup”, în descrierea faptelor reţinute în sarcina fiecărui inculpat nu se regăsesc nici măcar menţiuni cu privire la această faptă.

Concluziile procurorilor din partea introductivă a rechizitoriului nu constituie o descriere a faptelor.

Infracţiunea de luare de mită, conţinutul constitutiv al acesteia presupune participarea a cel puţin două persoane, precum și existenţa obiectului.

Deși se reţin un număr impresionant de acţiuni de luare de mită, în proporţie de 90% în actul de sesizare acestea nu sunt descrise, nu este precizată suma de bani sau bunul care a format obiectul, nu sunt precizate modurile în care inculpaţii și-au încălcat atribuţiile de serviciu, nu este nominalizată nicio persoană care a oferit bani sau alte bunuri.

Contrar dispoziţiilor art. 202 C. proc. pen., organul de urmărire penală s-a prevalat de declaraţiile unor inculpaţi prin care aceștia au recunoscut faptele, nesocotind rolul activ, nu a strâns probele necesare pentru aflarea adevărului și justa soluţionare a cauzei.

În partea din rechizitoriu intitulată „aspecte preliminarii” și în părţile în care se face o descriere a faptelor cu caracter general, capitole care exced conţinutul art. 263 C. proc. pen., se fac referi generale la conţinutul constitutiv al faptelor, se concluzionează asupra unor aspecte ale situaţiei de fapt, dar acestea nu constituie o descriere a faptelor în sensul cerut de dispoziţiile legale incidente în activitatea de urmărire penală.

În condiţiile în care în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 33 lit. b) și c) C. proc. pen., pentru a putea asigura o bună înfăptuire a actului de justiţie, având în vedere că, potrivit art. 45 C. proc. pen., dispoziţiile art. 38 C. proc. pen. sunt incidente și în cursul urmăririi penale, trebuie ca fiecare procuror să întocmească rechizitoriu în raport cu situaţia de fapt și persoanele faţă de care a efectuat urmărire penală (grupul infracţional „atipic”, așa cum se reţine în aspectele preliminare și nu la descrierea faptelor, era structurat pe ture).

Rechizitoriul este actul de urmărire penală care învestește instanţa și stă la baza efectuării cercetării judecătorești.

În condiţiile în care în rechizitoriu nu sunt descrise faptele, nu se face încadrarea juridică a acestora pentru fiecare inculpat în parte (aceasta dacă avem în vedere că inculpaţii au desfășurat acţiuni diferite), nu se poate face o cercetare judecătorească cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale.

Mai mult, în condiţiile în care faptele nu sunt descrise, inculpaţii nu se pot prevala de drepturile procesuale instituite de art. 3201 C. proc. pen.

Nu este descrisă situaţia de fapt, dar nu sunt indicate nici mijloace de probă din care aceasta să rezulte pentru fiecare inculpat în parte.

3. Aspecte care privesc neregularitatea actului de sesizare

În cuprinsul actului de sesizare, în secţiunea intitulată „măsuri asigurătorii”, se solicită instanţei, în modul cu totul inexplicabil, confiscarea unor sume de bani, calculate în raport cu numărul de zile în care inculpaţii și-au desfășurat activitatea, stabilindu-se fără suport probator o sumă medie pe tură, înmulţită cu numărul de zile în care aceștia au fost prezenţi la serviciu.

Deși în actul de sesizare nu sunt precizate sumele de bani pe care le-au primit, ci sunt doar enunţate (nu descrise) numărul de acţiuni care realizează latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită, se solicită confiscarea unor sume de bani pentru fapte care nu se reţin în actul de sesizare.

Potrivit art. 254 alin. (3) C. pen., banii, valorile, bunurile care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, inculpatul este obligat la plata echivalentului în lei, dispoziţie incidenţă atunci când obiectul este un bun mobil care nu se mai găsește.

În condiţiile în care în proporţie de 90%, prin raportare la numărul de acţiuni de luare de mită, nu sunt precizate sumele de bani sau bunurile care au format obiectul luării de mită, dispoziţia legală sus citată nu mai poate fi aplicată.

Dacă un număr de patru procurori și un număr impresionant de poliţiști care au efectuat urmărirea penală nu au putut stabili obiectul infracţiunilor de luare de mită, este de neconceput ca în timpul judecăţii să fie stabilite sumele de bani ori bunurile ce trebuie confiscate.

Nu se poate stabili o sumă „medie”, așa cum se solicită prin actul de sesizare, întrucât ar fi contrar dispoziţiilor art. 254 alin. (3) C. pen.

În dispozitivul rechizitoriului, pe lângă dispoziţia de trimitere în judecată, contrar cu cerinţele art. 263 C. proc. pen., se dispune „menţinerea stării de arest a inculpaţilor” și „înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă” pentru inculpatul C.D.

Aceste aspecte, ca și cel de menţinere tot prin dispozitiv a măsurilor asigurătorii, trebuiau să se regăsească în cuprinsul rechizitoriului și nu în dispozitiv.

Menţinerea și înlocuirea măsurilor preventive în cursul judecăţii sunt de competenţa instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Procurorul putea să solicite și nu să dispună asupra măsurilor preventive.

Potrivit art. 913 alin. (3) C. proc. pen. teza a III-a C. proc. pen., copia suportului care conţine înregistrarea convorbirilor și copii ale proceselor-verbale de redare a convorbirilor se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, la dispoziţia exclusivă a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei.

Rezultă, fără echivoc, că acest mijloc de probă nu trebuie să se regăsească în cuprinsul dosarului care se află la arhiva instanţei. Cu atât mai mult, transcrierea înregistrărilor nu trebuie să se regăsească în cuprinsul rechizitoriului.

În rechizitoriu se face o analiză a probelor și nu o transcriere a acestora. Contrar acestor dispoziţii, în cauză, procesele-verbale de transcriere se regăsesc în volumele care compun dosarul ce se păstrează la arhiva curentă a instanţei, iar o parte din conţinutul proceselor-verbale sunt redate în rechizitoriu.

O altă neregularitate a actului de sesizare este și cea cu privire la data întocmirii acestuia, 14 aprilie 2010, dată la care nici măcar nu era începută urmărirea penală, dar acest aspect este o eroare materială evidentă, ce putea fi îndreptată prin acordarea unui termen în acest sens, pentru ca organul de urmărire penală să întocmească procesul-verbal în condiţiile art. 195 alin. (3) C. proc. pen.

Întrucât primează celelalte aspecte de neregularitate, de nelegalitate a urmăririi penale și a sesizării, nu a fost necesară acordarea unui termen pentru a se corecta neregularitatea cu privire la data întocmirii rechizitoriului.

Întrucât aceste aspecte de nelegalitate a urmăririi penale, de nelegalitate a sesizării instanţei, constatate în virtutea rolului instituit de art. 287 C. proc. pen., au fost identificate concomitent cu verificarea regularităţii actului de sesizare, act de sesizare care pentru considerentele expuse nu a fost corect întocmit, pentru corectarea aspectelor care privesc legalitatea urmăririi penale, legalitatea sesizării și regularitatea rechizitoriului, faţă de dispoziţiile art. 197 alin. (4) teza a ll-a C. proc. pen., care obligă la constatarea acestora din oficiu și la anularea actelor nelegale pentru o bună înfăptuire a justiţiei, în baza art. 332 C. proc. pen., art. 300 C. proc. pen., cauza a fost restituită procurorului (parchetului din care fac parte procurorii care au întocmit actul de sesizare).

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial lași.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursul este fondat.

Restituirea cauzei procurorului se poate dispune fie în condiţiile art. 300 alin. (2) C. proc. pen. (pentru refacerea actului de sesizare a instanţei, când se constată neregularităţi ale acestuia ce nu pot fi înlăturate de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop), fie în condiţiile art. 332 C. proc. pen. (pentru refacerea urmăririi penale).

În speţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că instanţa de fond a apreciat eronat asupra incidenţei unor cauze care ar justifica restituirea cauzei la procuror, pronunţând în acest fel o hotărâre nelegală.

A. În ce privește neregularitatea actului de sesizare

Verificarea rechizitoriului, ca act de sesizare a instanţei, efectuată în temeiul art. 300 alin. (1) C. proc. pen., presupune analiza acestuia din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de formă și de conţinut prevăzute în art. 262, art. 263 și art. 264 C. proc. pen.

În acest context, nu se poate susţine că în actul de sesizare nu sunt descrise faptele imputate fiecărui inculpat, fiind vorba mai întâi despre o conturare generică a acestora (cu referire la cele două infracţiuni reţinute în sarcina inculpaţilor), iar apoi de detalierea activităţii infracţionale imputate fiecărui inculpat.

Astfel, din preambulul actului de sesizare rezultă că faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii constau în:

- pretinderea, primirea sau acceptarea de bani și bunuri pentru neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu (omisiunea constatării unor încălcări ale dispoziţiilor legale privitoare la trecerea frontierei de stat a României) ori pentru îndeplinirea acestora (aplicarea ștampilei de tranzit al frontierei);

- constituirea unui grup infracţional organizat sau aderarea la un asemenea grup având drept scop comiterea unor infracţiuni de corupţie, cu roluri și atribuţii prestabilite (detaliate în rechizitoriu) și împărţirea beneficiului activităţii infracţionale între poliţiștii simpli și șefii lor ierarhici.

Ulterior, după prezentarea generică a faptelor, justificată de existenţa unui mod de operare comun uzitat de toţi inculpaţii, actul de sesizare menţionează faptele imputate în concret fiecărui inculpat, cu referiri la: numărul actelor materiale de luare de mită; datele și orele la care se presupune că ar fi fost comise; metoda infracţională utilizată.

În aceste condiţii, este eronată și superficială concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în sensul că actul de sesizare nu ar cuprinde o descriere a faptelor și o încadrare juridică a acestora pentru fiecare inculpat în parte.

În privinţa măsurilor asigurătorii, actul de sesizare face referire la instituirea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaţilor, în vederea confiscării speciale a sumelor dobândite prin săvârșirea infracţiunilor.

Modul de calcul a acestor sume nu formează obiectul analizei instanţei de judecată la momentul procesual al verificării actului de sesizare, fiind o chestiune asupra căreia judecătorul se va pronunţa odată cu soluţionarea fondului cauzei, după ce va fi reţinut sau nu vinovăţia inculpaţilor în raport cu faptele de care sunt acuzaţi.

Or, procedând în sens contrar, judecătorul fondului a dovedit, o dată în plus, necunoașterea legii, soluţia de restituire a cauzei fiind în mod evident una supusă casării.

În același sens, redarea în cuprinsul actului de sesizare a transcrierilor înregistrărilor unor convorbiri în mediu ambiental, ca și existenţa în dispozitivul rechizitoriului a unei menţiuni cu privire la măsurile preventive, nu justifică restituirea cauzei la procuror, în condiţiile în care actul de sesizare cuprinde menţiunile esenţiale prevăzute în art. 264 C. proc. pen.

Referitor la întocmirea și semnarea rechizitoriului de mai mulţi procurori, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că nu există nicio dispoziţie legală care să interzică aceasta; împrejurarea că în cuprinsul legii se face vorbire de „procuror”, iar nu de „procurori” nu poate conduce la o altă concluzie, întrucât prin folosirea acestui termen s-a avut în vedere determinarea organului judiciar cu o anume competenţă funcţională (în speţă, întocmirea rechizitoriului, ca și act de sesizare a instanţei).

Cu alte cuvinte, este vorba despre procuror, ca unic organ (persoană) competent(ă) să sesizeze instanţa prin intermediul rechizitoriului, iar nu ca organ unipersonal, nefiind astfel exclus ca în anumite situaţii, justificate în principal de complexitatea cauzei (cum este și cazul în speţă, în care sunt cercetaţi 47 de inculpaţi pentru un număr considerabil de acte materiale de luare de mită), cercetările să fie desfășurate și finalizate, prin întocmirea rechizitoriului, de către mai mulţi procurori.

Eventualitatea ivirii unor divergenţe între procurori, precum și modul de soluţionare a acestora, nu reprezintă contraargumente demne de luat în seamă, întrucât ceea ce interesează este doar ipoteza în care s-a întocmit rechizitoriul; or, prin semnarea actului de sesizare de toţi procurorii indicaţi, se prezumă în mod absolut că fiecare dintre ei, în urma unui examen propriu al cauzei, a constatat, conform art. 262 C. proc. pen., că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, că există probele necesare și legal administrate care conduc la concluzia că fapta imputată există, a fost săvârșită de persoana cercetată, iar aceasta răspunde penal.

Prin urmare, nici acest motiv nu justifica restituirea cauzei.

Din oficiu, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că, în aplicarea art. 264 C. proc. pen. și art. 222 din O. U. G nr. 43/2002, rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii și temeiniciei de procurorul șef al Secţiei de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Faţă de toate aceste considerente, contrar aprecierilor judecătorului fondului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că rechizitoriul întocmit în cauză întrunește toate condiţiile de conţinut și formă care pot și trebuie să fie cenzurate cu ocazia verificării regularităţii actului de sesizare efectuate conform art. 300 C. proc. pen., astfel încât soluţia de restituire a cauzei este nelegală.

B. În ce privește refacerea urmăririi penale

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că, deși și-a întemeiat soluţia de restituire și pe dispoziţiile art. 332 C. proc. pen., instanţa de fond nu a arătat în concret care dintre cazurile de nulitate absolută menţionate expres și limitativ în acest text de lege este incident în cauză.

Referitor la competenţa de efectuare a urmăririi penale, judecătorul fondului dovedește o necunoaștere a dispoziţiilor legale cu caracter special cuprinse în O. U. G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, la care nu face nicio trimitere, atunci când consideră că s-au încălcat dispoziţiile art. 209 alin. (41) C. proc. pen.

Cadrul normativ sus-menţionat reglementează activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie „care își exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României prin procurori specializaţi în combaterea corupţiei” (art. 1 alin. 2).

Prin urmare, chiar dacă există servicii teritoriale, acestea funcţionează în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, fără vreo partajare de competenţă (materială, teritorială sau după calitatea persoanei) în raport cu structura centrală a Direcţiei, astfel încât orice procuror al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de nivel, poate instrumenta orice cauză de competenţa Direcţiei, regăsită în art. 13 din O. U. G. nr. 43/2002.

Nefiind vorba despre o împărţire a competenţei între structura centrală și serviciile teritoriale ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie, este evident că nu se poate pune problema preluării cauzelor, reglementată în art. 209 alin. (41) C. proc. pen.

Mai mult, în speţă cercetările au fost efectuate de la bun început de către structura centrală a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, nefiind cu atât mai mult incidente dispoziţiile legale privind preluarea cauzelor.

Referitor la neidentificarea persoanelor care au dat mită sau alte foloase inculpaţilor trimiși în judecată, aceasta nu justifică restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Dincolo de obiectul judecăţii, care vizează persoane cercetate pentru luare (iar nu pentru dare) de mită, chestiunea pusă în discuţie poate forma obiectul analizei la judecarea cauzei pe fond, în contextul analizării probatoriului care a fost administrat pe parcursul procesului penal și al temeiniciei acuzaţiilor aduse inculpaţilor.

În același moment procesual vor fi analizate și actele premergătoare întocmite în cauză; în plus, eventuala nelegalitate a acestora ori a unor mijloace de probă nu poate conduce la restituirea cauzei la procuror, ci la neluarea lor în considerare cu ocazia deliberării.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curtea de Casaţie și Justiţie a constatat că în cauză nu este incident niciun motiv care să justifice restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale ori a actului de sesizare, astfel încât a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial lași împotriva sentinţei nr. 73 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel lași, Secţia penală și pentru cauze penale cu minori, a casat hotărârea penală atacată și a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la Curtea de Apel lași.