Limits of retrial after statutory limitation omission: prohibition on merits review under Article 386 lit. c) C. proc. pen.

Contestaţie în anulare. Cazul prevăzut în art. 386 lit. c) C. proc. pen.

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Contestaţia în anulare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- contestaţie în anulare

C. proc. pen., art. 386 lit. c)

1. Deși dispoziţiile art. 392 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că, în urma admiterii contestaţiei în anulare, instanţa de recurs desfiinţează decizia a cărei anulare se cere și procedează la rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei după casare, în cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. c) C. proc. pen. - cu excepţia situaţiei decesului sau radierii persoanei juridice - rejudecarea poate privi numai fapta sau faptele pentru care se constată existenţa unei cauze de încetare a procesului penal.

2. Procedând la rejudecarea recursului în urma admiterii contestaţiei în anulare pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. c) C. proc. pen., instanţa de recurs poate dispune numai încetarea procesului penal, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 13 C. proc. pen. privind continuarea procesului penal prin care se tinde la obţinerea unei soluţii de achitare, întrucât, deși are loc o rejudecare a recursului, limitele acestei rejudecări rămân circumscrise cazului de contestaţie în anulare ce a condus la desfiinţarea hotărârii definitive, constând în omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2993 din 25 septembrie 2012

I. Prin sentinţa penală nr. 44 din 3 mai 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud s-a dispus condamnarea inculpatului O.V. pentru săvârșirea infracţiunii de înșelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și a infracţiunii de uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen.

S-a constatat că infracţiunile au fost săvârșite în concurs real prevăzut în art. 33 lit. a) C. pen.

II. A fost condamnată inculpata P.M. pentru săvârșirea infracţiunii de complicitate la înșelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 alin. (1) C. pen.

S-a constatat că infracţiunile au fost săvârșite în concurs real prevăzut în art. 33 lit. a) C. pen.

III. A fost condamnat inculpatul M.D. pentru săvârșirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 alin. (1) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.D. de sub învinuirea săvârșirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen. (fapta referitoare la Hotărârea nr. 388 din 2 decembrie 2002 a societăţii comerciale M., faptă care nu există).

Prin decizia nr. 171 din 29 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, Secţia penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de inculpaţii O.V. și P.M. împotriva sentinţei nr. 44 din 3 mai 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud cu privire la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului O.V. și modalitatea de executare, precum și cu privire la cuantumul despăgubirilor civile.

În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat, între alţii, de inculpatul M.D.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs inculpaţii M.D., O.V. și P.M., recurs ce a fost respins prin decizia penală nr. 4241 din 13 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

Prin cererile înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia penală, la datele de 28 decembrie 2011 și 11 ianuarie 2012, condamnaţii O.V., M.D. și P.M. au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 4241 din 13 decembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia penală.

În motivarea cererilor, contestatorii O.V. și M.D. au invocat cazurile prevăzute în art. 386 lit. a), b), c) și e) C. proc. pen.; prin cererea de contestaţie în anulare formulată de către apărătorul ales al contestatorilor condamnaţi M.D. și P.M. și concluziile orale ale acestuia a fost invocat cazul prevăzut în art. 386 lit. c) C. proc. pen. S-a argumentat, în esenţă, că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv cea prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. (prescripţia răspunderii penale) și că actul de sesizare a fost întocmit de un organ de urmărire penală necompetent material, fiind lovit de nulitate absolută.

Prin încheierea de ședinţă din data de 3 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis în principiu contestaţiile în anulare, însă numai în ceea ce privește cazul prevăzut în dispoziţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., în sensul omisiunii instanţei de recurs de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv cea prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.

Cu privire la cazurile prevăzute în art. 386 lit. a), b) și e) C. proc. pen., s-a constatat că acestea au fost formal invocate de contestatorii O.V. și M.D., nefiind invocate și nici depuse dovezi în susţinerea lor, iar apărările vizând necompetenţa materială a organului de urmărire penală nu se circumscrie cazurilor expres și limitativ prevăzute în art. 386 C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 2133 din 19 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul M.D. împotriva deciziei nr. 4241 din 13 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia penală.

A desfiinţat decizia penală contestată numai în ceea ce privește soluţia de respingere a recursului declarat de inculpatul M.D.

A dispus rejudecarea recursului inculpatului numai în ceea ce privește soluţia pronunţată asupra infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 alin. (1) C. pen. pentru care a fost condamnat.

Au fost respinse, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de contestatorii O.V. și P.M. împotriva aceleiași decizii penale.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a reţinut următoarele:

Contestatorii condamnaţi M.D., O.V. și P.M. au invocat faptul că, la data la care s-a soluţionat recursul, era împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale pentru infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen. și uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen., iar instanţa a omis să se pronunţe cu privire la această cauză de încetare a procesului penal.

În raport cu situaţia de fapt stabilită de către instanţe și care a condus la condamnarea inculpaţilor O.V. și P.M., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a constatat neîntemeiate contestaţiile în anulare, la 13 decembrie 2011 nefiind împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale prevăzut de dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. raportat la art. 124 C. pen.

Astfel, în sarcina contestatoarei P.M. s-a reţinut că, la o dată apropiată datei de 18 iunie 2004, a falsificat contractul de consultanţă nr. 14 din 1 iulie 2002 și l-a încredinţat spre folosire inculpatului O.V., în scopul producerii de consecinţe juridice, respectiv în vederea înregistrării în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare și executării silite.

Referitor la contestatorul condamnat O.V., acesta a folosit contractul de consultanţă nr. 14 din 1 iulie 2002, cunoscând că este fals, în vederea punerii lui în executare silită, executare ce a fost încuviinţată de către Judecătoria Arad prin încheierea de ședinţă din 24 iunie 2004. Anterior, la data de 18 iunie 2004, societatea comercială C. a înregistrat acest contract în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Faţă de limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals (în varianta în care înscrisul falsificat este un înscris sub semnătură privată), de la 3 luni la 2 ani, alternativ cu amenda, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a reţinut că termenul de prescripţie specială a răspunderii penale este, conform art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. raportat la art. 124 C. pen., de 7 ani și 6 luni, aceasta începând să curgă, potrivit art. 122 alin. (2) C. pen., de la data săvârșirii infracţiunii.

În ceea ce privește infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, s-a constatat că aceasta s-a consumat la data încredinţării contractului inculpatului O.V., respectiv la data de 18 iunie 2004. Instanţele au stabilit că falsificarea contractului de consultanţă nr. 14 din 1 iulie 2002 s-a făcut anterior datei de 18 iunie 2004, însă la 18 iunie 2004 actul falsificat, respectiv contractul de consultanţă nr. 14 din 1 iulie 2002 s-a aflat în posesia lui O.V., societatea comercială C. înregistrându-l în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Ca atare, în cazul condamnatei P.M., termenul de prescripţie specială a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută în art. 290 C. pen., de 7 ani și 6 luni, se împlinea la data de 17 decembrie 2011, deci ulterior pronunţării decizie penale nr. 4241 din 13 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.

Infracţiunea de uz de fals reţinută în sarcina contestatorului O.V. a fost comisă la data de 24 iunie 2004, dată la care acesta a folosit contractul de consultanţă falsificat în vederea executării silite, astfel că termenul de prescripţie în acest caz se împlinea la 23 decembrie 2011, deci după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În ceea ce privește contestaţia în anulare formulată de condamnatul M.D., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a constatat că, în sarcina acestuia, s-a reţinut că a consemnat în conţinutul Hotărârii AGEA nr. 1 din 14 mai 2004 împrejurarea nereală a prezenţei lui Ț.S. la adunarea generală și a semnat în locul acestuia, iar ulterior, la 28 mai 2004, a folosit această hotărâre în vederea producerii de consecinţe juridice, respectiv înscrierea menţiunilor în Registrul Comerţului.

Ca atare, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen., de 7 ani și 6 luni, calculat conform art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. raportat la art. 124 C. pen., curgea de la data folosirii înscrisului falsificat, respectiv de la 28 mai 2004, împlinindu-se la data de 27 noiembrie 2011, anterior soluţionării recursului.

În aceste condiţii, se constată că instanţa de recurs a omis să se pronunţe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal pentru care existau probe la dosar, astfel că, contestaţia în anulare este întemeiată, urmând a fi admisă.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a reţinut că nu există motive care să conducă la rejudecarea ambelor fapte pentru care acesta a fost trimis în judecată, astfel cum s-a solicitat de apărare.

Sub acest aspect, s-a menţionat faptul că, deși dispoziţiile art. 392 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că, în urma admiterii contestaţiei în anulare, instanţa de recurs desfiinţează decizia a cărei anulare se cere și procedează la rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei după casare, nu în toate situaţiile reglementate de către dispoziţiile art. 386 C. proc. pen. se poate ajunge la o verificare a întregii cauze. Astfel, în cazurile prevăzute în art. 386 lit. c) (cu excepţia situaţiei decesului sau radierii persoanei juridice) și d) C. proc. pen., rejudecarea nu poate privi decât acele fapte pentru care se constată existenţa unei cauze de încetare a procesului penal sau în privinţa cărora există autoritate de lucru judecat, acestea fiind limitele în care instanţa de recurs poate retracta hotărârea.

Procedând la rejudecarea recursului, în limitele stabilite prin decizia penală nr. 2133 din 19 iunie 2012 prin care s-a admis contestaţia în anulare, deci numai cu privire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen. pentru care acesta a fost condamnat, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine următoarele:

Deși cu ocazia dezbaterilor inculpatul M.D. și-a susţinut nevinovăţia, solicitând, în principal, achitarea sa, iar în subsidiar încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderii penale, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că nu poate analiza decât teza subsidiară formulată de către apărare, dispoziţiile art. 13 C. proc. pen. care permit inculpatului să solicite continuarea procesului penal, în vederea dovedirii nevinovăţiei, nemaiputând fi invocate în cauză.

Astfel, spre deosebire de cazurile prevăzute în art. 386 lit. a), b) și e) C. proc. pen., când, la rejudecarea recursului, în raport cu cazurile de casare invocate, se poate analiza fondul cauzei și pronunţa orice soluţie, o asemenea posibilitate nu există în ipoteza reglementată în art. 386 lit. c) C. proc. pen., instanţa putând dispune doar încetarea procesului penal. Aceasta întrucât, deși are loc o rejudecare a recursului, limitele acestei rejudecări rămân circumscrise cazului de contestaţie în anulare ce a condus la desfiinţarea hotărârii definitive, respectiv omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal.

În cauză, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că, în sarcina inculpatului M.D., se reţine că a consemnat în conţinutul Hotărârii AGEA nr. 1 din 14 mai 2004 împrejurarea nereală a prezenţei lui Ț.S. la adunarea generală și semnat în locul acestuia, iar ulterior, la 28 mai 2004, a folosit această hotărâre pentru înscrierea menţiunilor în Registrul Comerţului.

Reţinând ca dată a săvârșirii infracţiunii data la care autorul falsului, inculpatul M.D., a folosit înscrisul în vederea producerii de consecinţe juridice, respectiv 28 mai 2004, faţă de limitele de pedeapsă stabilite de lege în cazul infracţiunii prevăzute în art. 290 C. pen. (închisoare de la 3 luni la 2 ani alternativ cu amenda), de dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., (conform cărora termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani), și ale art. 124 C. pen. privind prescripţia specială, având în vedere că pe tot parcursul termenului de 7 ani și 6 luni nu a intervenit nicio cauză de suspendare a cursului prescripţiei, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că la 27 noiembrie 2011 termenul de prescripţie specială a răspunderii penale s-a împlinit.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva deciziei nr. 171 din 29 decembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală și pentru cauze cu minori și de familie, a casat în parte decizia atacată și sentinţa penală nr. 44 din 3 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, numai în ceea ce-l privește pe inculpatul M.D., și rejudecând:

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) teza a II-a C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 290 C. pen., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei și deciziei atacate.