Attempted qualified murder conviction: Deadline for admitting guilt under simplified procedure and classification of lethal intent based on weapon and impact zone

Judecata în cazul recunoașterii vinovăţiei. Începerea cercetării judecătorești. Circumstanţa atenuantă prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Judecata în primă instanţă

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- judecata în cazul recunoașterii vinovăţiei

- circumstanţa atenuantă prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.

C. pen., art. 74 alin. (1) lit. c)

C. proc. pen., art. 3201

1. În cauzele în care cercetarea judecătorească a început după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, în conformitate cu dispoziţiile art. 3201 alin. (1) C. proc. pen., procedura reglementată în art. 3201 C. proc. pen. se aplică numai dacă până la începerea cercetării judecătorești, iar nu și ulterior acestui moment, inculpatul declară personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Stabilind că până la începerea cercetării judecătorești inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, legiuitorul nu a impus prezenţa personală a inculpatului în faţa instanţei, fiind suficientă existenţa unui înscris autentic, însă a condiţionat aplicarea procedurii reglementate în art. 3201 C. proc. pen. de exprimarea acestei poziţii procesuale a inculpatului până la momentul începerii cercetării judecătorești. Prin urmare, procedura reglementată în art. 3201 C. proc. pen. nu este aplicabilă în cazul în care recunoașterea și solicitarea ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală a avut loc după începerea cercetării judecătorești, chiar dacă cercetarea judecătorească a început în lipsa inculpatului, dar în prezenţa apărătorului ales al acestuia, astfel încât avea posibilitatea ca, prin înscris autentic, să își exprime poziţia procesuală.

2. Dacă instanţa nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., întrucât inculpatul a declarat că recunoaște fapta și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală după începerea cercetării judecătorești, poziţia procesuală a inculpatului, de recunoaștere în integralitate a faptei și de regret, manifestată atât în faţa primei instanţe, cât și în faţa instanţelor de control judiciar, poate fi valorificată prin reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2761 din 11 septembrie 2012

Prin sentinţa penală nr. 85 din 13 februarie 2012, Tribunalul Galaţi a condamnat pe inculpatul A.M. la o pedeapsă principală de 8 ani și 6 luni închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 4 ani, pentru săvârșirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Analizând și coroborând probele administrate în cauză, instanţa a constatat următoarele:

La data de 28 ianuarie 2011, în comuna P., a fost organizată o vânătoare de iepuri vii, de către numitul A.T., la care au participat mai mulţi locuitori ai comunei, printre care și partea vătămată M.P. și inculpatul A.M.

După ce s-a prins prima serie de iepuri, partea vătămată, având doi iepuri în mâini, s-a îndreptat către persoanele care îi colectau, moment în care a avut o primă altercaţie cu inculpatul, în sensul că acesta din urmă i-a tăiat rucsacul cu un briceag. Totodată, inculpatul a adresat ameninţări părţii vătămate.

După ce a luat sfârșit vânătoarea de iepuri, toţi participanţii, în jur de 130-150 de persoane, s-au întors spre comună, cu ajutorul unui tractor cu remorcă. Deoarece erau prea multe persoane, transportul participanţilor s-a făcut în mai multe rânduri.

În primul transport, printre alte persoane, se aflau atât partea vătămată M.P., cât și inculpatul A.M. Se precizează că partea vătămată fusese avertizată în prealabil de către fraţii săi, martorii M.D. și M.Ș., să nu plece neînsoţită, avertisment ignorat de către partea vătămată. Partea vătămată și inculpatul erau poziţionaţi în partea din spate a remorcii, lângă oblonul remorcii.

Aici, inculpatul a reînceput conflictul cu partea vătămată și a încercat să o înţepe pe aceasta cu lama briceagului în mână, după care i-a aplicat o lovitură cu mânerul briceagului în zona nasului, fără motiv. În continuare, inculpatul prolifera ameninţări la adresa integrităţii părţii vătămate și apoi, pur și simplu, a luat-o pe aceasta de picioare și a basculat-o peste oblonul remorcii. Partea vătămată, conform propriei declaraţii, a început să sângereze și și-a continuat drumul pe jos spre comuna P.

În jurul orelor 17:00, toate persoanele participante la vânătoare s-au reunit, pentru a li se face plata pentru activitatea prestată. Partea vătămată M.P. a mers spre persoana care făcea plata, paznicul de vânătoare A.T., moment în care inculpatul A.M. s-a apropiat de aceasta și a întrebat-o „de ce ai luat femeia lui G.” Se precizează că partea vătămată avea de circa o lună o relaţie de concubinaj cu martora D.E., care este posibil ca anterior să fi avut o relaţie de prietenie cu numitul „G.”

În momentul în care partea vătămată intenţiona să părăsească zona, inculpatul a lovit-o pe aceasta din spate, cu un briceag, aplicându-i o singură lovitură. Lovitura a fost aplicată cu mare intensitate, întrucât a penetrat obiectele vestimentare ale părţii vătămate, precum și splina acesteia. Partea vătămată M.P. s-a îndepărtat, deoarece aceasta a declarat că inculpatul intenţiona să o mai lovească o dată.

În ajutorul părţii vătămate a intervenit fratele său, martorul M.D., acesta declarând că l-a apucat pe inculpat de haine, inculpatul, la rândul său, încercând să-l stranguleze pe martor cu fularul.

Întrucât partea vătămată M.P. sângera și nu mai putea merge, martorul M.D. a declarat că a apelat la ajutorul unei persoane, prieten de-al tatălui său, care i-a transportat pe cei doi la domiciliul acestora. Întrucât partea vătămată se simţea din ce în ce mai rău, martorul M.V. a sunat la SNUAU 112 și a anunţat evenimentul, solicitând o ambulanţă.

La faţa locului a sosit o ambulanţă care a transportat-o pe partea vătămată M.P. la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Galaţi, unde a și fost internată în intervalul 28 ianuarie 2011 - 7 februarie 2011.

Din concluziile raportului de constatare medico-legală a rezultat că: numitul M.P. a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu sau de corp dur și prin lovire activă cu un corp înţepător-tăietor; leziunile pot data din 28 ianuarie 2011; a necesitat 25 - 30 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare de la data producerii, dacă nu survin complicaţii; interesând peretele abdominal, splina, rinichiul și vasele sanguine, plaga înţepat-tăiată a pus în primejdie viaţa sus-numitului prin hemoragie masivă și prin desterilizarea cavităţii; lipsa splinei prin splenectomie de necesitate constituie infirmitate fizică permanentă.

S-a reţinut în drept că fapta inculpatului A.M., care la data de 28 ianuarie 2011, în loc public și în urma unui conflict, a aplicat părţii vătămate M.P. o lovitură cu un obiect tăietor-înţepător (briceag) în zona toraco-lombară, producându-i o plagă înţepat-tăiată toraco-lombară, ce a pus în primejdie viaţa acesteia prin hemoragie masivă și desterilizarea cavităţii, precum și splenectomie de necesitate, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

Tribunalul a apreciat că cererea inculpatului de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. este neîntemeiată.

Cercetarea judecătorească a început la termenul din 5 septembrie 2011, iar inculpatul a fost arestat în Italia la data de 4 octombrie 2011.

Până la data arestării, inculpatul a fost în libertate și putea să-și manifeste voinţa în sensul aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. Acesta nu a făcut acest lucru din culpa sa exclusivă, întrucât a încercat să se sustragă urmăririi penale și cercetării judecătorești. Prin urmare, termenul imperativ prevăzut în art. 3201 alin. (1) C. proc. pen. a fost depășit, iar procedura de judecată se desfășoară conform dreptului comun, fără ca inculpatul să mai poată beneficia de dispoziţiile de reducere a pedepsei principale.

Prin decizia nr. 138/A din 13 iunie 2012, Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală și pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de inculpatul A.M. împotriva sentinţei penale nr. 85 din 13 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Galaţi, a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 85 din 13 februarie 2012 a Tribunalului Galaţi și, în rejudecare, între altele, a făcut aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. și a redus cuantumul pedepsei de 8 ani și 6 luni închisoare la 5 ani și 6 luni închisoare.

Curtea de apel a reţinut că, în faţa instanţei de judecată, inculpatul A.M. a declarat că recunoaște faptele săvârșite, așa cum au fost reţinute prin rechizitoriu și că dorește, în acest fel, să se prevaleze de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. Aceeași poziţie a avut-o și în faţa instanţei de apel.

Inculpatul a fost arestat în Italia, la data de 4 octombrie 2011, iar la data de 9 februarie 2012, când a fost prezent în instanţă și audiat, a solicitat că instanţa de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., în sensul că recunoaște fapta săvârșită și că dorește să fie judecat pe baza probelor administrate la urmărirea penală.

Instanţa de fond a respins această cerere formulată de inculpat, deoarece inculpatul, până la data arestării, a fost în libertate și putea să-și manifeste voinţa în sensul aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.

Curtea de apel a constatat că, într-adevăr, până la arestarea sa preventivă, inculpatul A.M. a fost în libertate, însă se afla în Italia și nu cunoștea conţinutul rechizitoriului întocmit, astfel că nu se putea prevala de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., pentru că ar fi recunoscut o faptă bazată pe probele de la urmărirea penală pe care nu le cunoștea.

De altfel, Codul de procedură penală, în art. 3201, în alin. (3), prevede că la întrebarea instanţei de judecată dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate la urmărirea penală - pe care le cunoaște și le însușește - procedează la audierea acestuia.

Inculpatul A.M. a luat la cunoștinţă de probele administrate în faza de urmărire penală în baza cărora a fost trimis în judecată la termenul la care s-a prezentat în faţa instanţei, fiind adus, în stare de arest, din Italia.

La termenul la care a fost audiat, inculpatul A.M. a declarat că înţelege să se prevaleze de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., în sensul că recunoaște fapta reţinută așa cum a fost prezentată în rechizitoriu, iar instanţa de fond i-a respins această solicitare.

Curtea de apel a considerat că, în mod greșit, instanţa de fond a respins cererea inculpatului de a se prevala de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., întrucât, în alin. (8) al aceluiași articol, se prevede în ce condiţii instanţa va respinge această cerere, respectiv dacă constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a se stabili că fapta există, constituie infracţiune și a fost săvârșită de inculpat. Nefiind constatate aceste lipsuri ale probelor administrate în faza de urmărire penală, iar inculpatul A.M. s-a prevalat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. la primul termen la care a fost prezent în instanţă, instanţa de apel a făcut aplicarea acestor dispoziţii legale în privinţa inculpatului, în sensul că a redus pedeapsa aplicată acestuia cu o treime, conform alin. (7) al acestui articol de lege.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs procurorul și inculpatul A.M.

Procurorul a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., arătând că în cauză instanţa de apel a făcut o greșită aplicare a legii, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., recunoașterea faptei intervenind după începerea cercetării judecătorești, împrejurarea că inculpatul nu a fost prezent până la acel moment procesual fiind fără relevanţă.

Inculpatul A.M. a invocat cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 17 și 14 C. proc. pen. În acest sens s-a arătat că faptei i s-a dat o greșită încadrare juridică, întrucât nu a existat intenţia de suprimare a vieţii victimei, ci doar de vătămare a integrităţii corporale a acesteia, astfel că fapta ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 182 alin. (2) C. pen. De asemenea, în raport cu comportamentul bun în societate anterior comiterii faptei, s-a solicitat reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a cazurilor de casare în care acestea au fost încadrate, dar și în limitele prevăzute de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine următoarele:

Asupra cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.:

Astfel cum s-a arătat anterior, critica a fost ridicată în recursul procurorului și vizează greșita aplicare a dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., în condiţiile în care poziţia procesuală de recunoaștere a faptei a intervenit după începerea cercetării judecătorești.

Instanţa de apel a apreciat că procedura prevăzută în art. 3201 C. proc. pen. este incidentă și în situaţiile în care inculpatul s-a aflat în imposibilitate de a-și manifesta poziţia procesuală, întrucât nu cunoștea conţinutul rechizitoriului, aflându-se pe teritoriul altui stat, iar la primul termen de judecată a recunoscut săvârșirea faptelor și a solicitat ca judecarea sa să se facă în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale. De asemenea, s-a arătat că singurul motiv pentru care instanţa putea respinge cererea inculpatului era cel prevăzut în dispoziţiile art. 3201 alin. (8) C. proc. pen., care nu este însă incident în speţă.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. (1) C. proc. pen., până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Ca atare, se constată că, pentru a putea beneficia de dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., legiuitorul nu a impus prezenţa personală a inculpatului în faţa instanţei de judecată, fiind suficient și un înscris autentic prin care acesta să își manifeste opţiunea, însă a condiţionat aplicarea procedurii simplificate de exprimarea acestei poziţii procesuale până la momentul începerii cercetării judecătorești. Din această ultimă perspectivă, interpretarea dată de curtea de apel este în mod evident eronată, respingerea cererii putând avea loc nu numai în cazurile expres prevăzute în art. 3201 alin. (8) C. proc. pen., ci ori de câte ori nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 3201 alin. (1) C. proc. pen.

Din analiza actelor dosarului se constată că, în cauză, cercetarea judecătorească în faţa instanţei de fond a început la data de 5 septembrie 2011, în lipsa inculpatului, dar în prezenţa apărătorului ales al acestuia. Susţinerile că la acel termen procedura de citare cu inculpatul nu era legal îndeplinită sunt total neîntemeiate, având în vedere faptul că acesta era reprezentat de apărător ales, avocat P.G., care, potrivit dispoziţiilor art. 291 alin. (3) C. proc. pen., luase termen în cunoștinţă încă de la termenul din 11 august 2011, astfel că nu se mai impunea citarea inculpatului pentru termenele ulterioare (art. 291 alin. 3 teza finală C. proc. pen.).

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că lipsa inculpatului s-a datorat faptului că acesta se sustrăgea executării mandatului de arestare preventivă emis la 28 februarie 2011 și pus în executare la 4 noiembrie 2011, când A.M. a fost arestat în Italia, în baza mandatului european de arestare emis de către Tribunalul Galaţi.

În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că nu se poate susţine că, pană la aducerea sa în faţa instanţei, acesta nu avea posibilitatea de a solicita aplicarea procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen., întrucât nu cunoștea conţinutul rechizitoriului. Pe lângă faptul că, pentru neprezentarea în faţa instanţei, culpa îi aparţine în exclusivitate (acesta, după comiterea faptei, a părăsit teritoriul ţării, sustrăgându-se urmăririi penale și cercetării judecătorești), la termenul din 5 septembrie 2011 inculpatul se afla în stare de libertate, își angajase un apărător ales, astfel că avea posibilitatea ca, prin înscris autentic, să își manifeste poziţia procesuală.

Ca atare, solicitarea inculpatului de la termenul din data de 9 februarie 2012 ca judecata să se facă în procedura reglementată în dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. era tardivă în raport cu dispoziţiile imperative ale alin. (1) al aceluiași articol.

În raport cu considerentele anterioare, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată întemeiate criticile procurorului, instanţa de apel făcând o greșită aplicare a dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., ceea ce atrage incidenţa cazului de casare analizat.

Asupra cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.:

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că, în baza probatoriului administrat, probatoriu necontestat de altfel de inculpat, care a recunoscut săvârșirea faptelor, ca situaţie de fapt, instanţele au stabilit că acesta, la data de 28 ianuarie 2011, în urma unei discuţii legată de împrejurarea că partea vătămată avea o relaţie de concubinaj cu martora D.E., i-a aplicat acesteia o lovitură puternică cu un briceag în zona toraco-lombară, producându-i o plagă înţepat-tăiată penetrantă, interesând peretele abdominal, splina, rinichiul și vasele sanguine, plagă ce i-a pus în primejdie viaţa prin hemoragie masivă și prin desterilizarea cavităţii.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că încadrarea juridică este în concordanţă cu situaţia de fapt reţinută, în drept fapta inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., criticile formulate sub acest aspect fiind nefondate.

Așa cum în mod constant s-a statuat în practica Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, esenţială pentru stabilirea încadrării juridice în aceste situaţii este stabilirea formei și modalităţii vinovăţiei cu care s-a săvârșit fapta. Dacă în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, făptuitorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în cazul tentativei la omor acesta acţionează cu intenţia de ucidere, intenţie ce poate fi directă sau indirectă, după cum autorul, prevăzând moartea victimei, a urmărit sau numai a acceptat producerea acestui rezultat. Aceasta rezultă chiar din modul de săvârșire a faptei, din materialitatea acţiunii („dolus ex re”), care evidenţiază poziţia psihică a făptuitorului. Astfel, folosirea unor instrumente apte să conducă la deces, aplicarea de lovituri cu intensitate, în zone vitale ale corpului demonstrează neîndoielnic intenţia de a ucide.

În prezenta cauză, se constată că modalitatea de săvârșire a faptelor, constând în aplicarea unei lovituri puternice cu un briceag (ce a penetrat obiectele vestimentare ale victimei și splina acesteia) în zona vitale (torace), exclude apărarea inculpatului, în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare. Chiar dacă inculpatul nu a urmărit moartea victimei, folosirea unui instrument apt să ucidă și aplicarea loviturii în zone vitale impun concluzia că acesta a prevăzut rezultatul faptei sale și acceptat posibilitatea producerii lui, împrejurări ce caracterizează intenţia indirectă, ca formă a vinovăţiei.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază neîntemeiate criticile inculpatului, încadrarea juridică stabilită de către prima instanţă, menţinută în apel, fiind corectă.

Asupra cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.:

Astfel cum s-a arătat anterior, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., în raport cu momentul la care a intervenit solicitarea inculpatului. Pe de altă parte, însă, această poziţie procesuală, de recunoaștere în integralitate a faptei și de regret, manifestată atât în faţa primei instanţe, cât și în căile de atac, nu poate fi total ignorată, impunându-se a fi valorificată în condiţiile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.

În ceea ce privește circumstanţa atenuantă prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că nici în faţa instanţei de fond și nici ulterior nu au fost administrate probe din care să rezulte date sau împrejurări de natură a conduce la concluzia că se justifică reţinerea acestor dispoziţii legale.

Ca atare, procedând la o reindividualizare a pedepsei, urmare a reţinerii circumstanţei atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., având în vedere natura și gravitatea faptei, circumstanţele în care aceasta a fost săvârșită, urmările acesteia (viaţa părţii vătămate a fost pusă în pericol, aceasta necesitând pentru vindecare 25 - 30 zile de îngrijiri medicale), dar și datele care caracterizează persoana inculpatului, tânăr, necunoscut cu antecedente penale, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie îi va aplica acestuia o pedeapsă de 5 ani închisoare, apreciind că aceasta este proporţională cu gravitatea faptei și totodată aptă să conducă la atingerea scopului prevăzut în dispoziţiile art. 52 C. pen.

În raport cu toate aceste considerente, reţinând incidenţa cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 172 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursurile declarate de procuror și inculpatul A.M. împotriva deciziei nr. 138/A din 13 iunie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia penală și pentru cauze cu minori, a casat, în parte, decizia penală și, rejudecând:

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) și art. 76 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul A.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.

Notă: Potrivit Legii nr. 2/2013, dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. se abrogă, iar dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. se modifică după cum urmează: „14. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.