Recidivism with Prior Life Sentence: Consolidation of Subsequent Imprisonment Under Article 39(1) vs. Remaining Term Calculation

Recidivă postcondamnatorie. Detenţiune pe viaţă

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Infracţiunea. Pluralitatea de infracţiuni

Indice alfabetic: Drept penal

- recidivă postcondamnatorie

- detenţiune pe viaţă

C. pen., art. 39

În cazul în care primul termen al recidivei postcondamnatorii prevăzute în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. constă în condamnarea definitivă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 39 alin. (1) raportate la dispoziţiile art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen., inclusiv în ipoteza în care infracţiunea ce constituie al doilea termen al recidivei postcondamnatorii este săvârșită în timpul executării pedepsei detenţiunii pe viaţă. Într-o astfel de situaţie, dispoziţiile art. 39 alin. (2) C. pen. nu sunt incidente, întrucât în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă nu se poate stabili pedeapsa ce a mai rămas de executat.

Prevederile art. 39 alin. (7) C. pen. se referă la situaţia în care pentru infracţiunea ce constituie al doilea termen al recidivei s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar această pedeapsă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, situaţie în care sunt aplicabile regulile prevăzute în art. 39 alin. (6) C. pen. cu privire la descoperirea ulterioară a stării de recidivă.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2666 din 5 septembrie 2012

Prin sentinţa nr. 409 din 12 mai 2011 pronunţată de Tribunalul București, Secţia a II-a penală, în baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 143/2000 și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.A. la o pedeapsă de 15 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, în baza art. 65 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 39 alin. (1) C. pen., a fost contopită pedeapsa detenţiunii pe viaţă aplicată inculpatului prin sentinţa nr. 235 din 23 decembrie 1996 a Tribunalului București, Secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr. 1416 din 15 aprilie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, cu pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată acestuia prin prezenta sentinţă, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea a detenţiunii pe viaţă și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen.

În baza art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen., pe durata executării pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă accesorie.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la data de 14 ianuarie 2009, cu ocazia unui control dispus de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial București, lucrătorii de poliţie din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate București, Serviciul Antidrog, în cooperare cu cei din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor - Penitenciarul Rahova - au descoperit că în perimetrul camerei în care erau repartizaţi inculpatul S.A. și martorul V.S. (persoane private de libertate, aflate în executarea unor pedepse cu detenţiunea pe viaţă) se afla disimulată cantitatea de 1,89 g heroină destinată comercializării.

Probatoriul administrat a relevat că respectiva cantitate, porţionată în 11 doze reprezentând, în fapt, recipiente confecţionate artizanal din folie de plastic, sigilate prin ardere la unul din capete, era deţinută în mod exclusiv de către inculpatul S.A., în vederea comercializării, această activitate constituind una din preocupările sale principale, în urma căreia a obţinut importante venituri materiale, sumele acumulate de către acesta și depuse în conturi bancare fiind de 1.050.39 euro, respectiv, de 42.240.97 lei.

În drept, tribunalul a apreciat că fapta comisă de inculpatul S.A. întrunește elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 143/2000 și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.

Prin decizia nr. 32/A din 7 februarie 2012, Curtea de Apel București, Secţia a II-a penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpatul S.A., a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată și rejudecând în fond:

A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 39 alin. (1) C. pen. privind contopirea pedepsei detenţiunii pe viaţă aplicată inculpatului prin sentinţa nr. 235 din 23 decembrie 1996 a Tribunalului București, Secţia I penală (definitivă prin decizia penală nr. 1416 din 15 aprilie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie) cu pedeapsa închisorii aplicată în cauză.

În baza art. 39 alin. (7) C. pen., a constatat că dispoziţiile referitoare la pedeapsa în caz de recidivă urmează a se aplica în cazul comutării/înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă aplicate prin sentinţa nr. 235 din 23 decembrie 1996 a Tribunalului București, Secţia I penală, inculpatul S.A. executând, în prezenta cauză, pedeapsa de 15 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani.

A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen. și art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Curtea de apel a concluzionat că pedeapsa aplicata inculpatului a fost temeinic individualizată, menţinerea cuantumului ei și a modalităţii de executare fiind justificată și de starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., incidentă în speţă.

Astfel, inculpatul S.A. a săvârșit infracţiunea dedusă judecăţii în timpul executării pedepsei detenţiunii pe viată aplicată prin sentinţa nr. 235 din 23 decembrie 1996 a Tribunalului București, Secţia I penală, definitivă prin decizia penală nr. 1416 din 15 aprilie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, pedeapsă a cărei executare a început la data de 19 septembrie 1992.

În această situaţie, tratamentul sancţionator al stării de recidivă este, în principiu, cel prevăzut în art. 39 alin. (2) C. pen., care impune contopirea restului ce a mai rămas de executat din pedeapsa detenţiunii pe viaţa cu pedeapsa închisorii aplicată pentru infracţiunea de trafic de droguri.

Prin urmare, procedeul instanţei de fond de a aplica prevederile art. 39 alin. (1) C. pen. și art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen. este nelegal, deoarece infracţiunea de trafic de droguri nu a fost săvârșită înainte de începerea executării pedepsei detenţiunii pe viaţă, ci în timpul executării aceste pedepse. Contopirea pedepsei închisorii aplicată prin sentinţa apelată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în integralitatea sa, tinde la ignorarea particularităţilor recidivei incidentă în speţă și a împrejurării că inculpatul executase deja, la data săvârșirii faptei, o parte importantă din pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ce nu poate fi omisă.

Menţinerea soluţiei de contopire în modalitatea dispusă de prima instanţă, chiar cu deducerea perioadei executate de la data de 14 ianuarie 2009 la zi, așa cum s-a solicitat în cursul dezbaterilor, ar fi lipsită de suport. O atare soluţie ar echivala cu a se considera că, până la data săvârșirii infracţiunii de trafic de droguri dedusă judecăţii, apelantul S.A. nu a executat nimic din pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ipoteză vădit contrară realităţii. Aceeași soluţie ar nesocoti flagrant prevederile imperative ale art. 39 alin. (2) C. pen., care obligă instanţa (fără excepţie) ca în cazul săvârșirii unei noi infracţiuni în timpul executării unei pedepse să contopească pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune doar cu restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, iar nu cu întreaga sancţiune.

O legală aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 39 alin. (2) C. pen. implică, așadar, determinarea restului rămas de executat din pedeapsa ce constituie primul termen al recidivei. O atare determinare este însă, teoretic, imposibilă, deoarece detenţiunea pe viaţă implică o privare de libertate cu caracter permanent, a cărei dată de finalizare nu poate fi stabilită la acest moment.

Cunoașterea cu exactitate a datei la care inculpatul S.A. a început executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, respectiv 19 septembrie 1992 și a datei la care a săvârșit infracţiunea dedusă judecăţii, respectiv 14 ianuarie 2009 permite doar cunoașterea perioadei executate în acest interval, fără a evidenţia, în paralel, restul rămas de executat.

Determinarea acestui rest devine posibilă într-o unică situaţie, aceea a înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii. Comutarea/înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă va deschide ipso facto calea aplicării prevederilor art. 39 alin. (2) C. pen., deoarece numai în acest caz va putea fi stabilită perioada pe care inculpatul o avea de executat între data de 14 ianuarie 2009 (data comiterii faptei în prezenta cauză) și data la care ia sfârșit pedeapsa închisorii ce ar înlocui, eventual, detenţiunea pe viaţă.

O atare soluţie este concordantă și cu dispoziţiile art. 39 alin. (7) C. pen., care prevăd că, în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuita cu pedeapsa închisorii, instanţa aplică prevederile art. 39 alin. (6) C. pen., respectiv ale alin. (1) în cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.

Deși textul de lege nu face trimitere și la dispoziţiile art. 39 alin (2) C. pen., este raţional ca, în situaţia în care pedeapsa anterioară a fost parţial executată, contopirea să se realizeze între restul rămas de executat și pedeapsa ulterioară. O atare posibilitate a fost recunoscută în doctrină, unii autori subliniind că dispoziţiile art. 39 alin. (7) C. pen. extind regulile privitoare la descoperirea ulterioară a stării de recidivă la cazul în care recidiva, deși cunoscută de instanţa care a pronunţat hotărârea, nu a putut fi valorificată sub aspectul tratamentului penal (Șt. Daneș, V. Papadopol, „Individualizarea judiciară a pedepselor”, Ed. Juridică, 2004, p. 494-495).

În consecinţă, curtea de apel a concluzionat că, în raport cu particularităţile speţei, starea de recidivă postcondamnatorie (corect reţinută prin hotărârea apelată) nu poate fi valorificată în plan sancţionator datorită imposibilităţii de decelare, la acest moment, a restului rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, urmând a se da eficienţă prevederilor art. 39 alin. (2) C. pen. doar în cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă.

În situaţia în care procedura prevăzută în art. 448 C. proc. pen. nu va fi parcursă, determinarea concretă a pedepsei executabile va putea fi realizată doar de către instanţa de executare (ori cea a locului de detenţie, corespunzătoare în grad) prin evaluarea tuturor împrejurărilor relevante ivite la acel moment în faza de executare și cu luarea în considerare a datei săvârșirii infracţiunii.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie aplicată inculpatului, s-a constatat că aceasta a fost, în parte, greșit individualizată, deoarece fapta de trafic de droguri nu are nicio legătură cu eventuala exercitare a unei funcţii sau profesii ori cu desfășurarea unei activităţi care să justifice interzicerea exerciţiului dreptului prevăzut în art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. Prin urmare, curtea de apel a modificat sentinţa și sub acest aspect și a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, doar exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a și lit. b) C. pen.

Împotriva deciziei a declarat recurs, între alţii, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Parchetul, invocând cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., a susţinut că atât sentinţa, cât și decizia sunt nelegale. Decizia este nelegală sub aspectul înlăturării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) C. pen., iar nelegalitatea sentinţei constă în omisiunea instanţei de fond de a deduce prevenţia din pedeapsa anterioară aplicată inculpatului.

Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivului invocat de parchet, care se circumscrie cazului de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., cât și din oficiu, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursul este fondat.

Hotărârea instanţei de apel este netemeinică și nelegală sub aspectul greșitei înlăturări a dispoziţiilor art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. a) și art. 39 alin. (1) C. pen. reţinute de instanţa de fond și a aplicării prevederilor art. 39 alin. (7) C. pen.

În considerentele deciziei se arată că starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. reţinută în sarcina inculpatului S.A. nu poate fi valorificată în plan sancţionator datorită imposibilităţii de decelare la momentul pronunţării sentinţei a restului rămas de executat din pedeapsa anterioară aplicată acestuia (detenţiunea pe viaţă), urmând a se da eficienţă dispoziţiilor art. 39 alin. (2) C. pen. doar în cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel și în acord cu susţinerea parchetului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că operaţiunea de contopire efectuată de instanţa de fond în conformitate cu dispoziţiile art. 34 alin. (1) lit. a) și art. 39 alin. (1) C. pen. este corectă.

Potrivit art. 39 alin. (1) C. pen., „în cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. (1) lit. a), pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârșită ulterior și pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor art. 34 și 35. Sporul prevăzut în art. 34 alin. (1) lit. b) se poate mări până la 7 ani.”

Alin. (2) al textului de lege sus-menţionat prevede că, „dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat și pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârșită ulterior.”

În alin. (6), art. 39 prevede că, „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile din alin. (1) în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. a) și dispoziţiile alin. (4) în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b).”

Alin. (7) al textului de lege sus-menţionat prevede că „dispoziţiile alineatului precedent se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.”

În raport cu dispoziţiile art. 39 alin. (6) și (7) C. pen., recalcularea pedepsei în cazul descoperirii ulterioare a stării de recidivă este condiţionată de descoperirea acesteia după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, descoperire care trebuie să aibă loc mai înainte de executarea în întregime a pedepsei sau de stingerea executării pedepsei, la aplicarea căreia nu s-a reţinut starea de recidivă.

Dispoziţiile legale sus-menţionate se aplică și în cazul comutării pedepsei detenţiunii pe viaţă în pedeapsa închisorii, în această situaţie, reţinerea stării de recidivă fiind condiţionată de descoperirea ulterioară a acesteia.

Așa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, prevederile art. 39 alin. (7) C. pen. se aplică numai dacă în momentul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se cunoștea starea de recidivă a inculpatului (C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român - Partea generală, Universul Juridic, București, 2006, p. 301).

Opinia exprimată în literatura juridică de specialitate (Șt. Daneș, V. Papadopol, „Individualizarea judiciară a pedepselor”, Ed. Juridică, 2004, p. 494-495), pe care instanţa de apel și-a fundamentat soluţia de aplicare a prevederilor art. 39 alin. (7) C. pen., se referă la o altă situaţie decât cea din cauza de faţă, și anume la cazul în care pentru infracţiunea ce constituie al doilea termen al recidivei postcondamnatorii se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Astfel, autorii opiniei sus-menţionate au arătat că „prin art. 39 alin. (7) C. pen. se prevede că regulile privitoare la stabilirea pedepsei în cazul descoperirii ulterioare a stării de recidivă se aplică și atunci când pentru ultima infracţiune săvârșită în condiţiile recidivei s-a pronunţat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, însă ulterior a fost comutată sau înlocuită cu închisoarea. Textul sus-menţionat extinde, așadar, regulile privitoare la descoperirea ulterioară a stării de recidivă la cazul în care recidiva, deși cunoscută de instanţă când a pronunţat hotărârea de condamnare, nu a putut fi valorificată sub aspectul tratamentului penal, deoarece, pentru ultima infracţiune - chiar fără luarea în considerare a recidivei - s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă.”

Relevant este faptul că dispoziţiile art. 39 alin. (1) și (2) C. pen. nu sunt incidente doar în situaţia în care pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară este închisoarea, ci și atunci când s-a aplicat detenţiunea pe viaţă, textul nefăcând nicio distincţie în acest sens.

Mai mult, prevederile art. 39 alin. (1) C. pen. fac trimitere, în ceea ce privește operaţiunea de contopire, la dispoziţiile art. 34 și art. 35 C. pen.

Potrivit art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen., „când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă și una sau mai multe pedepse cu închisoare sau cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.”

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 39 alin. (1) C. pen., cum corect a reţinut instanţa de fond, și nu cele ale art. 39 alin. (2) C. pen., chiar dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, pentru că, fiind vorba de detenţiune pe viaţă, nu se poate stabili cuantumul pedepsei ce a mai rămas de executat (așa cum cere art. 39 alin. 2 C. pen.).

Prin urmare, întrucât infracţiunea de trafic de droguri de mare risc pentru care recurentul inculpat a fost trimis în judecată în prezenta cauză a fost comisă la data de 14 ianuarie 2009, în timp ce acesta se afla în executarea pedepsei detenţiunii pe viată ce i-a fost aplicată prin sentinţa penală nr. 235 din 23 decembrie 1996 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1416 din 15 aprilie 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie și care reprezintă primul termen al recidivei postcondamnatorii prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că în mod corect instanţa de fond a dispus, în temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. a) și art. 39 alin. (1) C. pen., contopirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată în cauza de faţă și a dispus executarea pedepsei celei mai grele, respectiv a detenţiunii pe viaţă, din care însă trebuia să deducă, potrivit art. 36 alin. (3) C. pen., perioada executată începând cu data de 19 septembrie 1992 la zi.

Pentru argumentele mai sus expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 32/A din 7 februarie 2012 a Curţii de Apel București, Secţia a II-a penală, a casat în parte decizia recurată și, rejudecând, a înlăturat dispoziţiile art. 39 alin. (7) C. pen., a făcut aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 alin. (1) lit. a) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) C. pen. și a dispus ca inculpatul S.A. să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv cea a detenţiunii pe viaţă.