Harboring an offender fails for non-criminal underlying act; acquittal upheld

Favorizarea infractorului. Condiţii

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei

Indice alfabetic: Drept penal

- favorizarea infractorului

C. pen., art. 264 alin. (1)

Conform art. 264 alin. (1) C. pen., infracţiunea de favorizare a infractorului presupune, ca situaţie premisă, o infracţiune comisă anterior, iar ca element material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor - o persoană care a săvârșit o infracţiune -, în scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii comise. În consecinţă, ajutorul dat unei persoane a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracţiune, întrucât îi lipsește una dintre trăsăturile esenţiale prevăzute în art. 17 alin. (1) C. pen., nu întrunește condiţiile favorizării infractorului stabilite în art. 264 alin. (1) C. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2345 din 2 iulie 2012

Prin sentinţa nr. 489 din 29 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, Secţia I penală, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74 alin. (1) lit. c) raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) în referire la art. 80 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul I.A. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracţiunii de luare de mită, în formă continuată.

În temeiul art. 65 alin. (2) și (3) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74 alin. (1) lit. c) raportat la art. 76 alin. (1) lit. e) teza I în referire la art. 80 alin. (2) C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa principală de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracţiunii de fals intelectual, în legătură directă cu infracţiunea de luare de mită, în formă continuată.

În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe același inculpat, cu privire la infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa principală de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 861 alin. (1) și (2) C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 3 ani închisoare, pe un termen de încercare de 6 ani, stabilit conform art. 862 alin. (1) și (2) C. pen. și executarea pedepsei complementare, pe o perioadă de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

A făcut aplicarea art. 863 alin. (1) lit. a) - d) și alin. (2) C. pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că inculpatul I.A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracţiunilor de luare de mită, în formă continuată, prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals intelectual, în legătură directă cu infracţiunea de luare de mită, în formă continuată, prevăzut în art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și favorizarea infractorului prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin sentinţa nr. 372/F din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel București, Secţia I penală, sesizată cu judecarea pe fond a cauzei, a hotărât, în temeiul art. 334 C. proc. pen., admiţând cererea procurorului în acest sens, schimbarea încadrării juridice, cu privire la prima faptă reţinută în sarcina inculpatului, din infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 65 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În temeiul art. 264 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 luni închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele astfel stabilite și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 3 ani închisoare, precum și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea acesteia.

A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs în termenul legal Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie și inculpatul I.A.

Prin decizia nr. 2133 din 31 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia penală, a admis ambele recursuri cu care a fost astfel sesizată, a casat sentinţa penală atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanţă, menţinând actele procedurale îndeplinite până la termenul din data de 30 septembrie 2009, inclusiv.

În fond, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul curţii de apel la data de 10 iunie 2011.

Analizând întregul probatoriu al cauzei, prin raportare și la poziţia procesuală adoptată de inculpat, curtea de apel reţine următoarea situaţie de fapt:

I. La data de 12 iunie 2009, în jurul orei 1600, inculpatul, comisar în cadrul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Călărași, Serviciul Poliţiei Rutiere, având, printre atribuţiile de serviciu, conform fișei postului, pe aceea de constatare și sancţionare a contravenţiilor, aflându-se de serviciu pe DN 4, la aproximativ 2 km de intrarea în municipiul O., l-a oprit în trafic pe investigatorul sub acoperire A.J. (a cărui folosire a fost autorizată în prealabil de către procuror, în condiţiile art. 261 din Legea nr. 78/2000), comunicându-i că a depășit limita maximă de viteză pe tronsonul de drum respectiv (30 km/h), cu 87 km/h, motiv care impunea sancţionarea lui contravenţională, cu amendă și suspendarea permisului de conducere. În aceleași împrejurări, pe fondul rugăminţilor participantului la trafic de a nu i se suspenda permisul de conducere, inculpatul s-a angajat într-o discuţie cu acesta, dându-i de înţeles că trebuie recompensat material pentru a nu proceda astfel și, contrar celor afirmate anterior, a completat și semnat procesul-verbal, în care a consemnat săvârșirea de către persoana respectivă a unei contravenţii mult mai ușoare decât cea în mod real constatată, sancţionată numai cu amendă, constând în faptul de a nu fi purtat centura de siguranţă, iar investigatorul sub acoperire i-a înmânat suma de 300 RON, pe care a pus-o în locul indicat de inculpat, respectiv într-o agendă.

La aceeași dată, în jurul orei 1630, inculpatul, aflat în exercitarea atribuţiei de serviciu anterior menţionate, l-a oprit, în același loc, pe investigatorul sub acoperire S.V. (a cărui folosire a fost autorizată în prealabil de către procuror, în condiţiile art. 261 din Legea nr. 78/2000), comunicându-i și acestuia că a depășit limita maximă de viteză pe tronsonul de drum respectiv, circulând cu 135 km/h, motiv pentru care se impunea sancţionarea lui contravenţională, prin aplicarea unei amenzi în cuantum maxim de 20.000.000 ROL (2.000 RON) și reţinerea permisului de conducere, în vederea suspendării acestuia pe o perioadă de 90 de zile. În aceleași împrejurări, pentru a-l determina pe participantul la trafic să-l recompenseze material, în schimbul renunţării la aplicarea sancţiunilor contravenţionale pe care i le-a adus la cunoștinţă, inculpatul s-a prefăcut iniţial a completa un proces-verbal, acţiune pe care a abandonat-o, însă, în momentul când acesta s-a arătat dispus să-i înmâneze toţi banii pe care îi avea asupra sa, respectiv 400 RON, pe care, la indicaţia inculpatului, i-a așezat între scaunele din faţă ale autoturismului cu însemnele poliţiei. Inculpatul s-a arătat nemulţumit de cuantumul, apreciat prea mic, al sumei astfel remise, dându-i de înţeles participantului la trafic că, pentru a nu-l sancţiona contravenţional, pe baza datelor de identitate pe care deja și le notase, acesta trebuia să revină în cursul aceleiași zile, în cel mai scurt timp, pentru a-i înmâna, drept recompensă materială pentru atitudinea lui „bine­voitoare”, diferenţa până la o sumă reprezentând jumătate din cuantumul maxim al amenzii contravenţionale aplicabile, respectiv încă 600 RON.

La aceeași dată, în jurul orei 1825, inculpatul, aflat în exercitarea aceleiași atribuţii de serviciu, l-a oprit în trafic și pe investigatorul sub acoperire B.S. (a cărui folosire a fost autorizată în prealabil de către procuror, în condiţiile art. 261 din Legea nr. 78/2000), comunicându-i că a depășit cu 50 km/h limita maximă de viteză pe tronsonul de drum respectiv și că, pentru această faptă, se impunea sancţionarea sa contravenţională, cu amendă, puncte de penalizare și reţinerea permisului de conducere, în vederea suspendării. În aceleași împrejurări, pe fondul rugăminţilor participantului la trafic de a nu fi astfel sancţionat, inculpatul i-a dat de înţeles că, pentru a renunţa la aplicarea sancţiunilor contravenţionale comunicate, trebuie recompensat material, astfel că investigatorul sub acoperire i-a înmânat suma de 150 RON, iar inculpatul, contrar celor afirmate anterior, a completat și semnat procesul-verbal, în care a consemnat săvârșirea de către acesta a unei contravenţii mult mai ușoare decât cea în mod real constatată, constând în faptul de a nu fi purtat centura de siguranţă.

La aceeași dată, în jurul orei 2100, cel de-al doilea investigator sub acoperire, S.V., a revenit la locul unde inculpatul își exercita atribuţiile de serviciu, pentru a-i remite, conform celor convenite anterior, diferenţa de 600 RON, sumă pe care a înmânat-o acestuia.

II. În noaptea de 04/05 aprilie 2009, inculpatul a fost implicat, alături de alţi colegi, într-o acţiune poliţienească organizată pe raza judeţului Călărași, ocazie cu care acesta a oprit în trafic autoturismul condus de T.M., în care se afla o cantitate de gresie, asupra căreia a planat suspiciunea că provine dintr-o faptă de furt, în condiţiile în care, la acel moment, persoana care o transporta nu a putut prezenta acte de provenienţă. Drept urmare, inculpatul l-a condus pe T.M. la sediul Poliţiei orașului B., unde acesta a dat, în prezenţa sa, o declaraţie olografă, pe care inculpatul nu a înregistrat-o însă în evidenţele oficiale, fiind găsită, în original, în biroul său de la sediul Poliţiei municipiului O., cu ocazia percheziţiei efectuate, pe baza autorizaţiei judecătorului, în acea locaţie, la data de 14 iunie 2009.

Cu aceeași ocazie, în biroul inculpatului a fost găsit, împreună cu declaraţia olografă respectivă, și un act care face referire la o tranzacţie cu gresie datând din 25 februarie 2009, care nu poartă însă vreo semnătură sau ștampilă și care, de asemenea, nu a fost înregistrat în evidenţele poliţiei, cu privire la acesta martorul T.M. afirmând în mod constant, în declaraţiile sale, că l-a înmânat inculpatului, a doua zi, când l-a întâlnit în oraș, fără a se întocmi însă un proces-verbal de predare-primire, pentru a face dovada provenienţei bunurilor identificate în posesia sa cu prilejul acţiunii poliţienești anterior menţionate.

Din adresa din 19 octombrie 2009 a Inspectoratului de Poliţie Judeţean Călărași, Serviciul Resurse Umane rezultă că inculpatul s-a aflat în concediu de odihnă în perioada 21 aprilie - 11 mai 2009, astfel că, raportat la datele constatării faptei, remiterii actului pretins doveditor al provenienţei bunurilor și descoperii înscrisurilor neînregistrate în biroul său, cu ocazia percheziţiei (04/05 aprilie 2009, 05 aprilie 2009 și respectiv 14 iunie 2009), această împrejurare nu poate justifica, în mod credibil, omisiunea inculpatului de a înregistra, în evidenţele poliţiei, înscrisurile respective și a efectua, în urma unei sesizări din oficiu, acte de cercetare penală cu privire la fapta lui T.M.

Cercetările ulterioare au dovedit că gresia descoperită în posesia acestuia a fost sustrasă, pe timp de noapte și prin efracţie, din incinta unui șantier de construcţii din București, însă, faţă de autorul faptei s-a dispus, prin ordonanţa nr. 1819/P/2009 din 25 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Olteniţa, scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea sancţiunii amenzii administrative în cuantum de 500 lei, apreciindu-se că fapta respectivă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Raportat la situaţia de fapt anterior menţionată, curtea de apel a constatat, în drept, că faptele inculpatului, descrise la punctul I, datând din 12 iunie 2009, de a pretinde și primi, prin acţiuni diferite, săvârșite însă în realizarea aceleiași rezoluţii infracţionale (astfel cum rezultă din modul similar de operare, pe parcursul a aproximativ 5 ore), de la cei trei investigatori sub acoperire, sumele de 300 RON, 1.000 RON și respectiv 150 RON, în scopul de a nu-și îndeplini o îndatorire de serviciu, respectiv de a nu le aplica acestora sancţiunile legale impuse de contravenţia comisă de fiecare dintre ei și de a întocmi, în fals, prin acţiuni diferite, dar săvârșite în realizarea unei rezoluţii infracţionale unice (în considerarea aceluiași motiv anterior menţionat), procesele-verbale în care a consemnat, în mod necorespunzător realităţii, comiterea de către doi dintre investigatorii sub acoperire a unei alte contravenţii decât cea în mod real constatată, mai puţin sever sancţionată, pentru a putea obţine astfel de la aceștia sumele de bani anterior menţionate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită, în formă continuată, prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și respectiv fals intelectual, în legătură directă cu infracţiunea de luare de mită, în formă continuată, prevăzut în art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., săvârșite în concurs real, conform art. 33 lit. a) C. pen., astfel că, în privinţa acestora, a pronunţat condamnarea inculpatului.

Referitor la fapta descrisă la punctul II, curtea de apel a constatat că aceasta nu întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului, prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen., pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, sub aspectul laturii ei obiective, astfel că, în privinţa faptei respective, va pronunţa o soluţie de achitare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

În acest sens, curtea de apel a reţinut că, potrivit normei de incriminare, infracţiunea de favorizare a infractorului presupune, ca element material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor, adică unei persoane care a săvârșit o infracţiune, în scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a-i asigura acestuia folosul sau produsul infracţiunii comise. Drept urmare, ajutorul dat unei persoane a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracţiune, nu întrunește condiţiile favorizării prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen.

Împotriva sentinţei nr. 489 din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel București, Secţia I penală, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

În motivele de recurs, astfel cum au fost depuse în scris, se critică sentinţa, între altele, pe considerentul greșitei achitări a inculpatului în ceea ce privește favorizarea infractorului.

Analizând sentinţa nr. 489 din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel București, Secţia I penală, instanţa de recurs urmează să respingă calea de atac pentru următoarele considerente:

Conform art. 264 C. pen., favorizarea infractorului reprezintă ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 7 ani.

Conform normei de incriminare, infracţiunea de favorizare a infractorului presupune, ca situaţie premisă, o infracţiune comisă anterior, iar ca element material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor (o persoană care a săvârșit o infracţiune), în scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a-i asigura acestuia folosul sau produsul infracţiunii comise. În consecinţă, ajutorul dat unei persoane a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracţiune, nu întrunește condiţiile favorizării prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen.

În mod corect instanţa de fond a observat că persoana (T.M.) pe care se susţine că a favorizat-o inculpatul, în scopul sustragerii de la urmărirea penală, prin omisiunea sesizării din oficiu și efectuării de acte de cercetare penală cu privire la fapta de furt săvârșită de aceasta, nu are calitatea de infractor, întrucât fapta respectivă nu constituie infracţiune, lipsindu-i una dintre trăsăturile esenţiale prevăzute în art. 17 alin. (1) C. pen., respectiv pericolul social, motiv pentru care, prin ordonanţa nr. 1819/P/2009 din 25 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Olteniţa, s-a dispus o soluţie de scoatere de sub urmărire penală și de aplicare a unei sancţiuni administrative, astfel că fapta imputată inculpatului nu realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate.

Instanţa de recurs constată și că jurisprudenţa anterioară a statuat în același sens (Decizia nr. 2240 din data de 29 septembrie 1986, pronunţată de Secţia penală a fostului Tribunal Suprem, citată în Revista Română de Drept nr. 4/1987, pag. 77).

Jurisprudenţa citată în doctrină cu referire la existenţa unei infracţiuni de favorizare a infractorului chiar și atunci când persoana favorizată este un contravenient face referire la o decizie din anul 1959, anterioară cu 10 ani intrării în vigoare a codului actual (anul 1969), când textul de lege avea o altă formulare ce permitea interpretarea respectivă.

În același sens, instanţa de recurs consideră că soluţia curţii de apel este susţinută de argumente de interpretare istorico-teleologică cu privire la modificările incriminării din noul Cod penal. De lege lata, norma de incriminare folosește, pentru a determina elementele constitutive ale infracţiunii în discuţie, termenul de infractor al cărui înţeles, deopotrivă semantic și juridic, este acela de persoană care a săvârșit o infracţiune, în accepţiunea art. 17 alin. (1) C. pen. De lege ferenda, textul incriminator din noul Cod penal (art. 269 alin. 1) folosește, în același scop, termenul de făptuitor în înţelesul de persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, fiind astfel evidentă abordarea diferită a legiuitorului însuși, în ceea ce privește condiţiile, actuale și viitoare, de incriminare a faptei de favorizare.

În mod just curtea de apel și-a fundamentat soluţia potrivit principiului legalităţii incriminării (nullum crimen sine lege), reglementat în art. 11 alin. (2) din Declaraţia universală a drepturilor omului, în art. 15 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, dar și în art. 23 alin. (12) din Constituţia României și în art. 2 C. pen. O faptă constituie infracţiune numai dacă legea o prevede în mod explicit, iar, pentru evitarea abuzului și arbitrariului în aplicarea acelei legi, dar și pentru asigurarea previzibilităţii acesteia, interpretarea sa trebuie să fie strictă, nefiind conformă cu principiul în discuţie extinderea, prin analogie, a normei de incriminare la fapte pe care legea nu le definește în mod expres ca infracţiuni. Legea penală nu poate fi aplicată în mod extensiv, prin analogie, în detrimentul acuzatului. Legea trebuie să definească în mod clar faptele ce constituie infracţiuni (Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. României). Noţiunea de infractor, folosită în textul incriminator în vigoare, nu poate primi, printr-un asemenea procedeu, un alt înţeles decât cel menţionat anterior, susţinut în explicaţiile teoretice ale Codului penal actual ce au însoţit intrarea în vigoare a legii, cum ar fi cel de persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, chiar dacă aceasta nu constituie infracţiune.

În concluzie, instanţa de recurs constată, raportat la norma de incriminare în vigoare, că fapta de ajutor imputată inculpatului, nefiind săvârșită faţă de un infractor, nu întrunește elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen., astfel încât soluţia curţii de apel este întemeiată.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei nr. 489 din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel București, Secţia I penală.