Tax evasion jurisdiction: transitional competence of tribunals for appeals against district court sentences post-Law 202/2010

Sentinţă pronunţată de judecătorie după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005. Căi de atac. Instanţa competentă

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Competenţa. Felurile competenţei. Competenţă după materie și după calitatea persoanei

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- sentinţă pronunţată de judecătorie după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010

- infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005

Legea nr. 202/2010, art. XXIV

1. Sentinţele privind infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt supuse apelului și recursului, atât înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, cât și după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Prin urmare, nici înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 sentinţele privind infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 nu sunt supuse unei singure căi de atac (recursul), ci atât apelului, cât și recursului.

Neoperând prin Legea nr. 202/2010 nicio modificare referitoare la numărul căilor de atac în cazul sentinţelor privind infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005, norma tranzitorie referitoare la numărul căilor de atac cuprinsă în art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 nu este incidentă în cazul acestei categorii de sentinţe. Singura normă tranzitorie referitoare la numărul căilor de atac – art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 – privește categoriile de sentinţe pentru care legea nouă a eliminat o cale de atac (apelul), iar nu și sentinţele pentru care posibilitatea atacării atât cu apel, cât și cu recurs a rămas nemodificată. În consecinţă, dispoziţiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 nu sunt incidente în cazul sentinţelor privind infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005.

2. Din interpretarea dispoziţiilor art. XXIV alin. (2) și (3) din Legea nr. 202/2010 rezultă că sentinţele privind infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005, pronunţate de judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, sunt supuse apelului la tribunal și recursului la curtea de apel, întrucât referirea la „procesele în curs de judecată” utilizată în art. XXIV alin. (2) privește nu numai judecata în primă instanţă, ci și judecata în apel și în recurs. Art. XXIV alin. (3) prevede că în caz de desfiinţare sau casare cu trimitere spre rejudecare (la prima instanţă) sunt aplicabile noile dispoziţii privind competenţa, de unde rezultă că, în lipsa dispoziţiei de desfiinţare sau casare cu trimitere spre rejudecare (la prima instanţă), sunt aplicabile vechile dispoziţii privind competenţa de judecată în apel și în recurs.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1451 din 8 mai 2012

A. Prin sentinţa penală nr. 579 din 6 iunie 2011 pronunţată de Judecătoria Slobozia, în baza art. 9 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.A. la pedeapsa de un an închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală.

În baza art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală.

În baza art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de o lună închisoare pentru infracţiunea de fals în declaraţii.

În baza art. 213 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de o lună închisoare pentru infracţiunea de abuz de încredere.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de un an închisoare.

În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe o durată de 3 ani, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 82 C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., iar în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., executarea pedepselor accesorii a fost suspendată pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 - 999 C. civ., a fost obligat inculpatul M.A., în solidar cu partea responsabilă civilmente societatea comercială M., către partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa, la plata sumei de 213.776 lei cu titlu de daune materiale și la plata dobânzilor și majorărilor de întârziere ce vor fi calculate până la achitarea integrală a debitului.

În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 - 999 C. civ., a fost obligat inculpatul M.A., în solidar cu partea responsabilă civilmente societatea comercială B., către partea civilă Garda Financiară Ialomiţa, la plata sumei de 13.748 lei cu titlu de daune materiale și la plata dobânzilor și majorărilor de întârziere ce vor fi calculate până la achitarea integrală a debitului.

În baza art. 11 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 163 și urm. C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii asigurătorii constând în instituirea sechestrului asupra imobilelor cu care figurează inculpatul, societatea comercială M. și societatea comercială B.

B. Împotriva sentinţei penale a formulat recurs inculpatul.

Prin decizia nr. 292 din 10 noiembrie 2011 a Curţii de Apel București, Secţia l penală, s-a admis apelul declarat de apelantul-inculpat împotriva sentinţei penale nr. 579 din 6 iunie 2011 pronunţată de Judecătoria Slobozia, care a fost desfiinţată în parte și rejudecând în fond, în baza art. 192 alin. (1) și (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar cu părţile responsabile civilmente societatea comercială M. și societatea comercială B., la plata sumei de 600 lei cheltuieli judiciare către stat, în fondul cauzei.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a decide în acest sens, instanţa Curţii de Apel București a recalificat din oficiu calea de atac, constatând că aceasta a fost calificată la momentul înregistrării dosarului ca recurs, faţă de pronunţarea asupra fondului cauzei de către judecătorie. Faţă de obiectul cauzei, respectiv infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005, calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârii instanţei de fond este apelul, infracţiunea de evaziune fiscală beneficiind atât sub imperiul dispoziţiilor legii anterioare, cât și în prezent atât de calea de atac a apelului, cât și de calea de atac a recursului, fiind inadmisibilă privarea părţilor de o cale de atac prin schimbarea competenţei materiale a instanţei competente în prezent să judece în fond cauzele de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 (potrivit art. 27 pct. 1 lit. e1 C. proc. pen., tribunalul fiind instanţa competentă să judece în primă instanţă această infracţiune).

A mai apreciat că, prin schimbarea competenţei materiale sub aspectul arătat, prin Legea nr. 202/2010 nu s-a produs nicio modificare în sensul posibilităţii exercitării celor 2 căi de atac, apel și recurs, împotriva hotărârilor pronunţate cu privire la această infracţiune, iar în ceea ce privește instanţa competentă material să judece în prezent apelul declarat împotriva unei sentinţe a judecătoriei, prin care aceasta s-a pronunţat legal la momentul pronunţării cu privire la fondul infracţiunii de evaziune fiscală, a apreciat că este instanţa competentă să judece apelul împotriva unei astfel de sentinţe, potrivit dispoziţiilor procedurale în vigoare în prezent, apelul împotriva unei sentinţe de fond privind infracţiunea de evaziune fiscală fiind de competenţa curţii de apel, chiar dacă asupra fondului s-a pronunţat judecătoria și nu tribunalul, tribunalul nemaiputând judeca apeluri, faţă de dispoziţiile procesual-penale în vigoare, judecătoria fiind competentă material să judece infracţiunea de evaziune fiscală la momentul pronunţării sale.

C. Împotriva acestei decizii a declarat recurs procurorul, criticând-o pentru nelegalitate, arătând că în mod greșit instanţa curţii de apel a soluţionat o cale de atac neprevăzută de lege, în complet nelegal constituit. A invocat dispoziţiile tranzitorii ale Legii nr. 202/2010, menţionând că, potrivit acestei legi, hotărârile pronunţate în fond de către judecătorii sunt prevăzute doar cu calea de atac a recursului, care este în competenţa de soluţionare a curţilor de apel. A solicitat casarea în totalitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanţe pentru judecarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursul este întemeiat, dar pentru alte motive decât cele invocate.

Potrivit dispoziţiilor art. XXIV alin. (1) - (3) din Legea nr. 202/2010:

„(1) Hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

(2) Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi.

(3) În caz de desfiinţare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile prezentei legi privitoare la competenţă sunt aplicabile.”

Prin Legea nr. 202/2010, infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 au fost trecute din competenţa de judecată în primă instanţă a judecătoriei în competenţa de judecată în primă instanţă a tribunalului.

Atât înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, cât și după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, sentinţele privind infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 sunt supuse apelului și recursului.

Prin urmare, nici înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 sentinţele privind infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 nu sunt supuse unei singure căi de atac (recursul), ci atât apelului, cât și recursului.

Neoperând prin Legea nr. 202/2010 nicio modificare referitoare la numărul căilor de atac în cazul sentinţelor privind infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005, normele tranzitorii referitoare la numărul căilor de atac (art. XXIV alin. 1 din Legea nr. 202/2010 - din interpretarea căruia s-a desprins concluzia că sentinţele pronunţate de judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse numai căii de atac a recursului) nu sunt incidente în cazul acestei categorii de sentinţe.

Singura normă tranzitorie referitoare la numărul căilor de atac - art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 - privește categoriile de sentinţe pentru care legea nouă a eliminat o cale de atac (apelul), iar nu și sentinţele pentru care posibilitatea atacării atât cu apel, cât și cu recurs a rămas nemodificată. O normă tranzitorie nu poate privi decât o situaţie modificată, iar nu și o situaţie nemodificată.

Este ceea ce rezultă din formularea art. XXIV alin. (1) - „hotărârile (...) rămân supuse căilor de atac” -, utilizarea verbului rămân incluzând ideea că pe viitor hotărârile la care se referă nu mai sunt supuse acelorași căi de atac, nu mai sunt supuse căilor de atac anterioare.

Pe de altă parte, din interpretarea dispoziţiilor art. XXIV alin. (2) și (3) din Legea nr. 202/2010 rezultă că sentinţele privind infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005, pronunţate de judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, sunt supuse apelului la tribunal și recursului la curtea de apel.

Astfel, art. XXIV alin. (2) constituie temeiul legal pentru continuarea judecării în primă instanţă a infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 din Legea nr. 241/2005 de către judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dacă aceste instanţe au fost legal învestite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Referirea la „procesele în curs de judecată” utilizată în art. XXIV alin. (2) se referă, însă, nu numai la judecata în primă instanţă, ci și la judecata în apel și în recurs.

În același timp, art. XXIV alin. (3) prevede că în caz de desfiinţare sau casare cu trimitere spre rejudecare (la prima instanţă) sunt aplicabile noile dispoziţii privind competenţa, de unde rezultă că, în lipsa dispoziţiei de desfiinţare sau casare cu trimitere spre rejudecare (la prima instanţă), sunt aplicabile vechile dispoziţii privind competenţa de judecată în apel și în recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) teza a II-a C. proc. pen., a admis recursul declarat de procuror împotriva deciziei nr. 292 din 10 noiembrie 2011 a Curţii de Apel București, Secţia l penală, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de inculpatul M.A. împotriva sentinţei penale nr. 579 din 6 iunie 2011 pronunţată de Judecătoria Slobozia, la Tribunalul București.