Inadmissibility of retrial post-extradition where condemned person had actual knowledge of proceedings and was represented by counsel

Rejudecare în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare. Inadmisibilitate

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri speciale. Asistenţa judiciară internaţională. Rejudecarea în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- rejudecare în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare

C. proc. pen., art. 5221

Procedura rejudecării în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, reglementată în art. 5221 C. proc. pen., are ca scop asigurarea dreptului la apărare al persoanei judecate și condamnate în lipsă. În consecinţă, cererea de rejudecare formulată de către persoana judecată și condamnată în lipsă, care a avut cunoștinţă de existenţa procedurilor penale împotriva sa, a avut posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare și a fost reprezentată de un apărător în tot cursul procesului penal, însă nu s-a prezentat în faţa instanţelor judecătorești, este inadmisibilă.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 624 din 29 februarie 2012

Prin sentinţa nr. 744 din 22 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul București, Secţia I penală, în baza art. 5221 C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de rejudecare formulată de petentul condamnat P.N., cu privire la dosarul nr. 24632/3/2006 al Tribunalului București, Secţia a II-a penală.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul fondului a reţinut că petentul condamnat P.N. a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., rejudecarea dosarului nr. 24632/3/2006 al Tribunalului București, Secţia a II-a penală, cu motivarea că în dosarul menţionat, în care s-a dispus condamnarea sa la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, atât urmărirea penală, cât și judecarea cauzei au avut loc în lipsa lui. Petentul a susţinut că a părăsit ţara în data de 7 iunie 2000, fiind plecat în concediu de odihnă în Indonezia, unde a și rămas, întrucât a găsit oportunităţi de afaceri și nu s-a mai interesat de ceea ce se întâmpla în România, aflând de condamnarea sa abia în momentul în care a fost reţinut de autorităţile indoneziene.

A mai precizat petentul că la data de 13 februarie 2001 a obţinut prelungirea pașaportului de către Ambasada României din Jakarta, aspect de natură a dovedi faptul că nu a avut intenţia de a se sustrage de la urmărirea penală.

La termenul de judecată din data de 8 septembrie 2011, tribunalul a pus în discuţie admisibilitatea cererii de rejudecare după extrădare formulată de petentul condamnat P.N.

Analizând admisibilitatea cererii de rejudecare formulată de către petentul condamnat P.N., tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 423 din 20 martie 2007 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 2098 din 4 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, s-a dispus condamnarea petentului P.N. la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. pentru săvârșirea infracţiunilor prevăzute în art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen.

În cauză, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 558 din 4 iunie 2009 de către Tribunalul București, Secţia a II-a penală. Petentul a fost identificat în Republica Indonezia, fiind arestat în vederea extrădării la data de 2 decembrie 2009. Predarea acestuia către România s-a realizat în baza Decretului de extrădare nr. 8 din 22 martie 2011 al Președintelui Indoneziei, petentul fiind preluat de autorităţile române la data de 22 aprilie 2011.

Potrivit art. 5221 C. proc. pen., „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.”

A arătat judecătorul fondului că, în interpretarea textului de lege menţionat, trebuie pornit de la scopul reglementarii procedurii rejudecării cauzei după extrădare, și anume garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea, în principal, a dreptului său la apărare. În același sens sunt și dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, potrivit cărora noua procedură de judecată are drept scop salvgardarea dreptului la apărare al persoanei care, judecată și condamnată în lipsă, nu a avut cunoștinţă de procesul pornit împotriva sa și, prin urmare, nu a fost în măsură să-și facă apărările.

În opinia tribunalului, dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea unei cauze poate fi restricţionat nu numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor, ci și când rezultă că a avut cunoștinţă, în alt mod, despre desfășurarea judecăţii. Aceeași interpretare rezultă și din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie potrivit căreia, în ipoteza în care o persoană a avut cunoștinţă despre desfășurarea judecăţii și cu toate acestea nu s-a prezentat în faţa instanţelor, este vorba despre o conduită procesuală culpabilă a persoanei extrădate care nu poate fi invocată în susţinerea cererii de rejudecare, conduită neprotejată de prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Interpretarea menţionată este sprijinită și de modul în care legiuitorul a înţeles să modifice dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen. în noul Cod de procedură penală, confirmând criteriile pentru admisibilitatea cererii de rejudecare enunţate anterior. Astfel, în art. 466 alin. (2) din noul Cod se prevede că „este considerată persoană judecată în lipsă inculpatul care: a) nu a avut cunoștinţă de proces; b) deși a avut cunoștinţă de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștinţa instanţa.”

Caracterul conform cu cerinţele impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale al unei judecăţi desfășurate în lipsa inculpatului, în condiţiile în care acesta a renunţat la dreptul de a se prezenta la judecată, a fost deja constatat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze precum Mihaies împotriva Franţei (decizia din 25 mai 1998), Poitrimol împotriva Franţei (hotărârea din 23 noiembrie 1993), Colozza împotriva Italiei (hotărârea din 12 februarie 1985).

Posibilitatea soluţionării cauzei în lipsa inculpatului este recunoscută și prin Rezoluţia nr. 75 (11) a Consiliului Europei privind criteriile ce trebuie respectate în cazul în care o persoană este judecată în lipsă. Astfel, în criteriul nr. 9 se statuează că persoana condamnată în lipsă ar trebui să aibă dreptul de a fi judecată din nou dacă dovedește faptul că absenţa sa de la judecata iniţială este datorată unor cauze independente de voinţa sa și că nu a avut posibilitatea de a înștiinţa instanţa.

Tribunalul a concluzionat că nici reglementările internaţionale și nici cele interne nu impun de plano admiterea unei cereri de rejudecare în cazul unei persoane condamnate în lipsă, impunându-se verificarea faptului dacă aceasta s-a sustras sau nu de la judecată. A interpreta altfel dispoziţiile legale, ar însemna a recompensa sustragerea de la soluţionarea cauzei și a da posibilitatea condamnatului să se prevaleze de propria sa culpă, legitimând astfel un abuz de drept procesual.

În urma analizării actelor dosarului, tribunalul a apreciat că, în speţă, se regăsește situaţia descrisă mai sus - a sustragerii petentului condamnat de la judecata dosarului nr. 24632/3/2006 al Tribunalului București, Secţia a II-a penală - cu consecinţa inadmisibilităţii cererii de rejudecare a cauzei după extrădare.

Astfel, s-a reţinut că faţă de petentul condamnat P.N. s-a dispus începerea urmăririi penale într-un dosar al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie la data de 25 martie 2002, dată la care acesta părăsise deja teritoriul României și că nu a fost prezent la niciunul din termenele acordate în cauză.

Cu toate acestea, actele aflate în dosarul de urmărire penală demonstrează faptul că petentul avea cunoștinţă de urmărirea penală desfășurată împotriva sa, relevantă în acest sens fiind declaraţia aflată la dosarul de urmărire penală.

În această declaraţie, datată 18 aprilie 2003, ce urmează planul unei declaraţii date în faţa organelor de urmărire penală și care se încheie cu formula „aceasta este prima mea declaraţie pe care o dau, o susţin și o semnez”, petentul își prezintă poziţia cu privire la acuzaţiile ce îi fuseseră aduse până la acel moment, inclusiv cu privire la acuzaţiile ce fuseseră formulate împotriva sa de către coinculpata V.I., ulterior arestării sale preventive la data de 28 martie 2003, precizând expres că a luat cunoștinţă de aceste acuzaţii din presă, aspect de natură a contrazice afirmaţiile acestuia din cuprinsul cererii de rejudecare în care susţine ruperea legăturilor cu România și dezinteresul total faţă de „viaţa socială” din această ţară.

Declaraţia menţionată, necontestată de petent, a fost depusă la dosarul de urmărire penală de către avocat M.I., persoană ce a arătat că are calitatea de apărător ales al inculpatului P.N., din cuprinsul declaraţiei, dar și din faptul că a fost expediată la adresa biroului avocatului menţionat rezultând atât intenţia ca aceasta să ajungă în faţa organelor de cercetare penală, cât și cunoașterea de către petent a naturii cercetărilor ce se desfășurau împotriva sa și a calităţii pe care o avea în dosar.

Chiar dacă s-ar accepta cele afirmate de petent în faţa tribunalului, referitoare la faptul că această declaraţie ar fi fost trimisă către societatea comercială G., ca urmare a informaţiilor apărute în presă (aspect puţin credibil faţă de conţinutul concret al acesteia), acest lucru nu schimbă împrejurarea că, urmărind presa și declaraţiile coinculpatei V.I., petentul cunoștea și propria sa calitate în dosar. Or, este dincolo de limita plauzibilului ca o persoană ce cunoaște calitatea sa de inculpat într-un dosar de anvergură să nu se intereseze de soarta ulterioară a cauzei, cu atât mai mult cu cât presa română, pe care petentul, potrivit propriilor sale declaraţii o citea, a urmărit îndeaproape desfășurarea întregului proces.

A mai menţionat judecătorul fondului că, tot din cuprinsul declaraţiei antemenţionate, rezultă și intenţia petentului de a ascunde locul în care se afla la acel moment. Astfel, petentul indică drept adresă a sa pe cea din București, strada G., adresă la care a fost citat pe tot parcursul procesului penal, menţionând cu privire la locaţia sa de la acel moment doar faptul că s-ar fi aflat în străinătate.

Nu poate fi ignorat nici modul în care declaraţia a fost expediată pe adresa biroului cabinetului de avocat, prin indicarea unei adrese false a expeditorului, după cum rezultă din verificările efectuate de Compania Naţională „Poșta Română”, aspect suplimentar ce sprijină concluzia referitoare la sustragerea petentului de la desfășurarea urmăririi penale și, în continuare, a judecăţii.

Se remarcă și faptul că la adresa din strada G., unde petentul a fost citat în toate ciclurile procesuale, a continuat să locuiască familia acestuia, iar varianta plecării sale în străinătate într-o simplă vacanţă exclude ruperea totală a legăturilor de familie și, pe cale de consecinţă, impune cunoașterea de către acesta a citării sale în calitate de inculpat.

S-a mai arătat că nu trebuie omis nici faptul că datorită numărului foarte mare al părţilor civile din dosarul nr. 24632/3/2006 și al rezonanţei sociale a infracţiunilor ce au făcut obiectul acestui dosar desfășurarea judecăţii cauzei s-a bucurat de o reflectare deosebită în mass-media (sute de articole de ziare, numeroase reportaje, articole publicate on-line).

În aceste împrejurări, singurele condiţii în care inculpatul ar fi putut să nu cunoască existenţa procesului ar fi fost ca acesta să trăiască, după plecarea sa din ţară, într-o izolare completă, fără acces la niciun fel de mijloc de informare. Or, după cum a arătat chiar petentul, a continuat să urmărească presa din România, aflând din conţinutul acesteia modul de desfășurare al dosarului în care a fost audiat iniţial în calitate de martor.

În legătură cu apărările petentului condamnat, tribunalul a reţinut următoarele:

În ceea ce privește incidenţa dispoziţiilor art. 5 pct. 2 lit. d) din Tratatul model privind extrădarea, judecătorul fondului a constatat, în primul rând, faptul că între România și Republica Indonezia nu există încheiat un tratat de extrădare și că, potrivit relaţiilor comunicate de Ministerul Justiţiei, singura cerinţă impusă de autorităţile indoneziene în cazul extrădării petentului era cea a respectării regulii specialităţii. În al doilea rând, tribunalul a apreciat că articolul citat trebuie interpretat raportat la art. 3 lit. g din Tratatul model care leagă judecata în lipsă de necunoașterea de către persoana extrădată a existenţei procesului și de imposibilitatea sa de a-și pregăti apărarea. Or, după cum s-a arătat mai sus, petentul a avut cunoștinţă de procesul desfășurat împotriva sa, iar dreptul său la apărare nu a fost restricţionat în cauză, el fiind cel care a ales să nu îl exercite direct.

Totodată, faptul că petentul ar fi obţinut - la data de 13 februarie 2001 - prelungirea pașaportului din partea Ambasadei României nu exclude reţinerea sustragerii de la judecata cauzei. Simpla împrejurare că autorităţile cunoșteau că petentul se afla în Indonezia nu implică și posibilitatea de a proceda la citarea sa în lipsa cunoașterii adresei de domiciliu, aceasta fiind practic imposibil de aflat în condiţiile lipsei unui tratat de cooperare judiciară în materie penală între România și Republica Indonezia.

Prin decizia nr. 339 din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel București, Secţia I penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de petent.

Împotriva deciziei a declarat recurs condamnatul P.N. care, invocând cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 18 și 172 C. proc. pen., a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor invocate de petent, cât și din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (cazul de casare prevăzut la pct. 18 al art. 3859 alin. 1 C. proc. pen. nefiind incident raportat la obiectul cauzei), Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursul nu este fondat.

Deși este cert stabilit că recurentul condamnat P.N. a lipsit în cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât și la toate termenele de judecată la instanţele de fond, apel și recurs, precum și la pronunţarea hotărârii de condamnare, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată, în acord cu concluzia la care au ajuns tribunalul și curtea de apel și contrar celor susţinute de apărătorul recurentului, că acesta nu se află în situaţia reglementată în art. 5221 C. proc. pen. și nu poate beneficia de rejudecarea cauzei, așa cum a solicitat.

Potrivit art. 5221 C. proc. pen., „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.”

Procedura rejudecării în caz de extrădare a fost introdusă în Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 (ulterior textul art. 5221 a fost modificat prin Legea nr. 202/2010) în scopul garantării exercitării dreptului la apărare al inculpaţilor care au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunţată în cauză.

Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate rezultă că instanţa competentă să se pronunţe asupra cererii de rejudecare a cauzei după extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare optează în sensul admiterii sau respingerii cererii, în funcţie de necesitatea reluării ciclurilor procesuale, în vederea asigurării respectării dreptului persoanei extrădate, după caz, predate în baza unui mandat european de arestare, la un proces echitabil, în principal, a dreptului la apărare.

Dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este recunoscut atât în legislaţia internă, cât și în Pactul internaţional relativ la drepturile civile și politice și în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, care în art. 6 paragraf 3 prevede că cel acuzat are dreptul de a se apăra el însuși și dreptul de a interoga martorii. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că prezenţa inculpatului este, în principiu, obligatorie la soluţionarea cauzei.

De la regula prezenţei inculpatului la soluţionarea cauzei se admit și excepţii, atunci când asigurarea acestei condiţii ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă inculpatul are o culpă în absenţa sa (cauza Poitrimol c. Franţei, cauza Colozza c. Italiei).

Prin urmare, dreptul persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare de a beneficia de rejudecarea cauzei poate fi restricţionat, nu numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor, ci și atunci când a avut cunoștinţă, în orice mod, despre desfășurarea judecăţii.

În cauză se constată, contrar celor susţinute de recurent, că acesta avea cunoștinţă de existenţa procedurilor penale care îl priveau, a avut posibilitatea să-și exercite dreptul la apărare, a fost reprezentat de un apărător în tot cursul procesului, însă a înţeles să nu participe la judecată. Lipsa recurentului de la judecată îi este imputabilă acestuia, concluzie la care în mod judicios a ajuns instanţa de fond pe baza argumentelor expuse pe larg în considerentele sentinţei, care au fost însușite de instanţa de prim control judiciare și care nu vor mai fi reluate de instanţa de recurs.

Pe de altă parte, între România și Indonezia - ţară pe teritoriul căreia s-a refugiat recurentul condamnat începând din anul 2000 - nu există convenţie bilaterală privind extrădarea.

Din cuprinsul Decretului de extrădare și al procesului-verbal de predare în vederea extrădării persoanei condamnate P.N. rezultă că extrădarea recurentului s-a realizat, pe cale diplomatică, cu respectarea regulii specialităţii, fără să existe vreo menţiune expresă referitoare la obligativitatea rejudecării condamnatului în cazul remiterii sale în România, în absenţa oricărei condiţionări legale. Prin urmare, dispoziţiile legale aplicabile în această materie sunt cele cuprinse în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, care asigură cadrul general cu privire la extrădare (art. 5 alin. 1 și 2) și care, în art. 72 alin. (2), prevede: „dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la art. 32 alin. (1).”

Pentru argumentele expuse mai sus și faţă de împrejurarea că art. 5221 C. proc. pen. conţine norme dispozitive și nu imperative pentru instanţa care a judecat cauza în primă instanţă și care este competentă să judece cererea de rejudecare, în sensul că aceasta va putea să rejudece cauza, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu poate reţine ca fiind întemeiată susţinerea recurentului prin apărător, în sensul că procedura instituită prin textul de lege sus-menţionat este condiţionată numai de cererea formulată de condamnatul extrădat.

De asemenea, nu poate fi primită nici trimiterea pe care recurentul condamnat o face la dispoziţiile art. 5 pct. 2 lit. d) din Tratatul model cu privire la extrădare, adoptat prin Rezoluţia nr. 45/116 din 14 decembrie 1990 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite ce enumeră, printre documentele necesare unei cereri de extrădare, declaraţia statului solicitant cu privire la mijloacele legale aflate la dispoziţia persoanei condamnate pentru pregătirea apărării sau în vederea rejudecării cazului în prezenţa sa. Aceasta este una dintre obligaţiile referitoare la informarea statului solicitant în vederea justificării cererii și nu constituie vreun motiv opţional sau obligatoriu de refuz al extrădării.

Astfel cum au reţinut instanţa de fond și instanţa de prim control judiciar, art. 5 pct. 2 lit. d) din Tratat, invocat de recurent în cererea formulată și în motivele de recurs, nu poate fi interpretat decât prin raportare la art. 3 lit. g) din același tratat, care leagă judecata în lipsă de necunoașterea de către persoana extrădată a existenţei procesului și de imposibilitatea sa de a-și pregăti apărarea.

Or, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că, deși recurentul a fost condamnat în lipsă la toate instanţele (fond, apel, recurs), nu a fost judecat fără să aibă cunoștinţă de procedurile derulate împotriva sa, declaraţia depusă de apărătorul său ales în cursul procesului penal dovedind contrariul celor susţinute în cererea de rejudecare și, ulterior, în motivele de apel și recurs, astfel că respingerea cererii de către instanţa de fond (soluţie menţinută de instanţa de prim control judiciar care și-a însușit motivarea tribunalului) este pe deplin justificată.

Faţă de cele ce preced, reţinând că sentinţa și decizia pronunţate în cauză sunt legale și temeinice, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.N. împotriva deciziei nr. 339 din 6 decembrie 2011 a Curţii de Apel București, Secţia I penală.