Inapplicability of abbreviated guilty plea procedure to aggravated homicide attempts carrying life imprisonment penalties

Judecata în cazul recunoașterii vinovăţiei. Infracţiune care se pedepsește cu detenţiune pe viaţă. Tentativă

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Judecata în primă instanţă

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- judecata în cazul recunoașterii vinovăţiei

- infracţiune care se pedepsește cu detenţiune pe viaţă

- tentativă

C. proc. pen., art. 3201

Conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., dispoziţiile alin. (1) - (6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepsește cu detenţiune pe viaţă. Prin urmare, procedura judecăţii în cazul recunoașterii vinovăţiei nu este aplicabilă, dacă acţiunea penală privește tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav, întrucât, potrivit art. 176 C. pen., infracţiunea de omor deosebit de grav se pedepsește cu detenţiune pe viaţă.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 523 din 22 februarie 2012

A. Prin sentinţa nr. 157 din 15 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu, Secţia penală, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen. combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. și art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul H.N. la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de omor deosebit de grav în forma tentativei.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) și (21) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de tâlhărie în forma tentativei.

În baza art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de violare de domiciliu.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, precum și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen. combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., a fost condamnat inculpatul minor G.F. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de omor deosebit de grav în forma tentativei.

În baza art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) și (21) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de tâlhărie în forma tentativei.

În baza art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de violare de domiciliu.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la ambii inculpaţi în vederea introducerii profilului genetic în baza de date S.N.D.G.J., la data eliberării din penitenciar.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Cei doi inculpaţi, care sunt consăteni și prieteni, s-au deplasat în data de 24 decembrie 2010 din localitatea de domiciliu în municipiul Sibiu, cu intenţia de a colinda.

Ajunși în dreptul imobilului din zona Șoseaua A., inculpatul H.N. și inculpatul minor G.F. au hotărât să sustragă bunuri din această locuinţă.

Cei doi au pătruns în curtea imobilului prin forţarea porţii, iar în continuare au pătruns în casa părţii vătămate M.L. (în vârstă de 86 de ani) pe ușa găsită deschisă.

Fiind surprinși de proprietara locuinţei în timp ce căutau bunuri, ambii inculpaţi au reacţionat violent, lovind victima cu pumnii și picioarele în zone anatomice vitale, până au adus-o în stare de inconștienţă, după care, fără să sustragă vreun bun (pentru că nu au găsit), au părăsit locuinţa.

Conform raportului de constatare medico-legală efectuat în cauză, victima M.L. a suferit în urma agresiunii inculpaţilor leziuni traumatice deosebit de grave: fractură perete superior și lateral al sinusului maxilarului stâng, fractură temporală stângă, fractură occipitală dreaptă, fractură mandibuIară stângă, hemoragie subarahnoidiană, care au impus spitalizarea victimei și acordarea de îngrijiri medicale de specialitate pentru salvarea vieţii.

Inculpatul minor G.F. a recunoscut comiterea faptelor, atât în faza urmăririi penale, cât și cu ocazia audierii sale în faţa instanţei.

Referitor la declaraţiile date de inculpatul minor, s-a precizat faptul că acesta a arătat în faţa procurorului în declaraţia dată ca învinuit la data de 3 februarie 2011 că atât el, cât și celălalt inculpat au lovit victima, pentru ca ulterior, din dorinţa de a ajuta pe inculpatul major H.N., să susţină în toate declaraţiile date că numai el a agresat victima.

Din probatoriul administrat în cauză, instanţa a apreciat că participarea directă a inculpatului major H.N. la lovirea victimei M.L. rezultă fără dubiu. Astfel, atât partea vătămată, cât și martorul M.C., dar și concluziile certificatului medico-legal și declaraţia inculpatului minor din faza urmăririi penale, confirmă participarea ambilor inculpaţi la actele de lovire repetată a victimei, chiar în interiorul locuinţei acesteia.

Pentru aceste argumente, instanţa a respins, la data de 18 mai 2011, cererea inculpatului minor G.F., făcută până la începerea cercetării judecătorești, de a fi judecat conform procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen. privind recunoașterea vinovăţiei, întrucât acesta nu a recunoscut în totalitate faptele așa cum au fost reţinute în actul de sesizare, declaraţia dată în cursul cercetării judecătorești cu privire la participarea celuilalt inculpat contrazicând-o pe cea dată în cursul urmăririi penale.

B. Prin decizia nr. 25/A din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Alba lulia, Secţia pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi.

C. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii, criticând ambele hotărâri pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 17 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că recursurile inculpaţilor sunt neîntemeiate.

1. În ceea ce privește critica adusă încadrării juridice dată faptei comise de inculpatul H.N., analizată inclusiv prin prisma susţinerilor din ultimul cuvânt al inculpatului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că aceasta este nefondată. Astfel, solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată în infracţiunile de tentativă la furt și violare de domiciliu nu poate fi primită, raportat la situaţia de fapt corect reţinută de prima instanţă în baza materialului probator administrat în cauză. În concret, deși inculpatul H.N. a negat exercitarea vreunui act de violenţă asupra părţii vătămate, arătând că inculpatul minor se face vinovat de agresarea părţii vătămate, participarea acestuia la lovirea părţii vătămate rezultă din declaraţiile ei - care a relatat că ambii tineri care au pătruns în locuinţă au exercitat acte de violenţă, punându-i mâna în gât și lovind-o cu pumnii și picioarele, coroborate cu declaraţiile iniţiale ale inculpatului minor G.F. - acesta arătând că și inculpatul major a lovit partea vătămată cu pumnul și apoi cu piciorul în stomac, precum și cu constatările și concluziile raportului de constatare medico-legală întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Sibiu - din care rezultă că partea vătămată a suferit leziuni traumatice cranio-faciale și toracice, care s-au putut produce prin lovire repetată cu corpuri dure și posibil compresiune cu mâna la nivelul gâtului. Încercarea inculpatului minor de a reveni asupra primei declaraţii în scopul atenuării răspunderii penale a inculpatului major este explicabilă prin aceea că inculpaţii se află într-o relaţie de rudenie (veri) și, în timp, și-au consolidat această relaţie, inclusiv prin participarea la comiterea altor fapte penale.

Pe de altă parte, fiind astfel dovedit că inculpatul H.N. a exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că, în raport cu modul repetat și intensitatea loviturilor aplicate unei persoane în vârstă de 86 de ani, cu pumnii și picioarele, în zone anatomice vitale, cauzându-i leziuni traumatice deosebit de grave, ce au necesitat pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale dacă nu survin complicaţii, fapta acestuia întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor, prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen., iar în raport cu intenţia manifestă de a sustrage bunuri chiar prin exercitarea de violenţe, deci de a săvârși o tâlhărie, încadrarea juridică corectă este dată de raportarea la dispoziţiile art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen.

În consecinţă, cum încadrarea juridică a faptei comise de inculpat este cea prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen., combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., solicitarea acestuia de a-i aplica dispoziţiile art. 3201 alin. (1) și (7) C. proc. pen. este inadmisibilă, chiar în situaţia în care ar fi recunoscut faptele și și-ar fi însușit probele de la urmărirea penală, în raport cu dispoziţiile art. 3201 alin. (7) teza finală, potrivit cărora dispoziţiile alin. (1) - (6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepsește cu detenţiune pe viaţă, cum este și cazul infracţiunii de omor deosebit de grav.

2. Referitor la critica formulată de inculpatul G.F., ce vizează individualizarea judiciară a pedepsei, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că solicitarea acestuia de a se reduce pedeapsa aplicată nu se justifică în condiţiile în care, pe de o parte, inculpatul nu a recunoscut integral acuzaţiile aduse, ci a încercat în cursul judecăţii să îl exonereze parţial de răspundere pe coinculpatul H.N. și, de asemenea, să-și diminueze participarea sa la exercitarea actelor de violenţă asupra părţii vătămate, arătând că i-a dat acesteia doar un pumn în zona feţei, iar, pe de altă parte, în raport cu datele ce caracterizează persoana acestuia, așa cum au fost reţinute de instanţa de fond, respectiv: lipsa oricăror studii școlare, lipsa de supraveghere din partea părinţilor, absenţa autorităţii părintești asupra minorului și tendinţa acestuia pentru un comportament delincvent. Sub acest ultim aspect, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că inculpatul G.F. a mai fost sancţionat administrativ și, respectiv, cercetat/arestat preventiv pentru săvârșirea altor infracţiuni de furt calificat și tâlhărie împreună cu inculpatul H.N. și alţi făptuitori, ceea ce denotă o perseverenţă infracţională în săvârșirea unor infracţiuni grave și pun în evidenţă periculozitatea sporită a acestuia și necesitatea de a se aplica o pedeapsă care să asigure atât reeducarea, dar și o constrângere corespunzătoare încălcării legii penale.

De altfel, în ansamblul criteriilor indicate de art. 72 C. pen., persoana inculpatului reprezintă doar un reper care nu poate prevala faţă de criteriul gradului de pericol social concret ridicat pe care îl prezintă fapta acestuia, astfel că nu se justifică reducerea pedepsei aplicată de instanţa de fond și menţinută de instanţa de apel.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, analizând din oficiu același caz de casare - prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. și în ceea ce îl privește pe inculpatul H.N., apreciază că nu se justifică reducerea pedepselor aplicate inculpaţilor de instanţa de fond și menţinute în apel, faţă de împrejurările și modalitatea în care au fost comise faptele, de gravitatea deosebită a acestora, de periculozitatea de care au dat dovadă inculpaţii, criterii în raport cu care instanţa de fond a dozat corespunzător atât cuantumul, cât și modalitatea de executare a pedepselor aplicate, inculpaţii neprezentând garanţiile unei conduite care să permite instanţei să dea dovadă de clemenţă.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere și faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi împotriva deciziei nr. 25/A din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Alba lulia, Secţia pentru cauze cu minori și de familie.