Co-authorship in qualified homicide: physical immobilization of the victim as an essential act establishing criminal participation

. Omor calificat. Coautorat

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei. Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale și sănătăţii. Omuciderea

Indice alfabetic: Drept penal

- omor calificat

- coautorat

C. pen., art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i)

Persoana care a imobilizat victima infracţiunii de omor calificat săvârșită în public prin aplicarea mai multor lovituri de cuţit, anihilându-i orice posibilitate de apărare și ripostă, are calitatea de coautor la săvârșirea infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., acţiunea de imobilizare a victimei având caracter determinant, esenţial în acţiunea conjugată de ucidere a victimei.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 300 din 1 februarie 2012

Prin sentinţa penală nr. 158 din 23 iunie 2011, Tribunalul Bihor a dispus următoarele:

I - în temeiul art. 174 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.F. la o pedeapsă de 16 ani închisoare, în regim de detenţie, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Potrivit art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei.

II - conform art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinută conform rechizitoriului în sarcina inculpatului T.S., din infracţiunea prevăzută și pedepsită de art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., în infracţiunea prevăzută și pedepsită de art. 174 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., texte în baza cărora l-a condamnat la o pedeapsă de 16 ani închisoare, în regim de detenţie, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Conform art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei.

În baza art. 83 C. pen., a fost revocat beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de un an și 2 luni închisoare aplicată aceluiași inculpat prin sentinţa penală nr. 157 din 21 iulie 2009 a Judecătoriei Beiuș și s-a dispus să o execute alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, prin privarea de libertate.

În urma examinării întregului probatoriu, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În seara zilei de 19 august 2010, la domiciliul inculpatului B.F. se aflau concubina sa, T.L., și copii acestora. Tot în seara zilei de 19 august 2010, la domiciliul inculpatului B.F. au venit, în vizită, inculpatul T.S., victima T.C. și martorul C.T. În jurul orelor 20.00, au sosit la domiciliul inculpatului B.F. și martorii minori T.M. și M.T.

Potrivit declaraţiilor celor doi martori minori, inculpaţii B.F. și T.S. consumau băuturi alcoolice împreună cu victima și, la un moment dat, între cei trei a izbucnit un scandal.

În timpul scandalului, inculpatul T.S., fiind în stare avansată de ebrietate, a început să o lovească pe victima T.C. cu pumnii, inculpatul B.F. intenţionând să-i despartă și să-i calmeze. În timpul conflictului, martorul minor T.M. și concubina inculpatului B.F., respectiv T.L., declară că au văzut asupra inculpatului T.S. un cuţit pe care îl ţinea în brâu. Martorii minori mai arată că scandalul a degenerat în bătaie, iar victima T.C. a luat o coadă de mătură, a rupt-o în două și, cu un capăt, a încercat să se apere de inculpaţi, moment în care inculpatul T.S. a scos cuţitul de la brâu, ameninţând-o pe victimă. Victima T.C. a încercat să evite ameninţarea directă a cuţitului și a început să se deplaseze cu spatele spre ușa de ieșire din locuinţă. În momentul în care a ajuns la ușa locuinţei, victima T.C. s-a întors cu spatele la cei doi inculpaţi, a ieșit afară din locuinţă și s-a deplasat pe o cărare înspre locuinţa sa, aflată la circa 200 metri.

Martorii minori T.M. și M.T. declară că imediat după ce victima T.C. a ieșit din locuinţă, primul care a urmărit-o a fost inculpatul B.F., iar în spatele său se afla inculpatul T.S. Cei doi inculpaţi împreună cu martorii minori au ieșit toţi împreună din locuinţă și au plecat în urmărirea victimei. Aceeași martori declară că inculpatul B.F. a fost primul care a ajuns-o din urmă pe victimă și a prins-o pe aceasta pe la spate, de mijloc și de braţe, reușind să o imobilizeze. În acel moment a ajuns din urmă și inculpatul T.S., care s-a pus în faţa victimei și, cu cuţitul pe care îl avea într-o mână, a lovit victima în picior provocându-i o tăietură adâncă și largă din care a început să curgă sângele. Tot aceeași martori arată că T.S. a scos cuţitul din piciorul victimei și a lovit din nou victima cu cuţitul, înfigând cuţitul în dreptul inimii, în tot acest timp victima fiind imobilizată de inculpatul B.F. În sfârșit, potrivit declaraţiilor celor doi martori, victima T.C. a căzut la pământ, iar cei doi inculpaţi au fugit. Cei doi minori au ridicat victima de jos, au sprijinit-o și împreună s-au îndreptat spre locuinţa acesteia, moment în care la faţa locului a ajuns și martora T.A. Cei trei martori au sprijinit victima până la circa 10 metri de locuinţa sa, loc în care victima a căzut, nemaiputând sta pe picioare.

La strigătele martorei M.T. au sosit imediat în acel loc C.A. și T.M. senior. T.M. senior i-a scos cuţitul victimei din piept și a anunţat ambulanţa, iar martora C.A. a întrebat-o pe victimă, care încă mai era conștientă, cine a lovit-o cu cuţitul, iar aceasta a spus că a fost tăiat de inculpaţii T.S. și B.F. Aceste ultime cuvinte ale victimei au fost auzite de martorele C.A. și M.T., cele două susţinând în mod constant în declaraţiile date că acest lucru l-a auzit de la victimă înainte ca aceasta să-și piardă cunoștinţa.

Ca urmare a loviturilor primite, victima T.C. a decedat și, potrivit raportului de constatare medico-legală din 20 august 2010, moartea a fost violentă și s-a datorat hemoragiei externe și interne, consecutiv unei plăgi axilare și toracice. Din concluziile aceluiași raport se reţine că direcţia de acţiune a agentului vulnerant - în raport cu victima - a fost de sus în jos, de la stânga la dreapta și ușor înclinat din faţă în spate și că între leziunile vasculare de la nivelul axilei, hemitoracelui stâng și decesul victimei există o legătură de cauzalitate directă și necondiţionată.

Prin decizia nr. 50/A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, Secţia penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către inculpaţii B.F. și T.S. împotriva sentinţei penale nr. 158 din 23 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Bihor.

Împotriva deciziei instanţei de apel, între alţii, inculpatul B.F. a declarat recurs.

Examinând pe fond recursul inculpatului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine următoarele:

Recursul inculpatului B.F. a fost întemeiat, în principal, pe cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., susţinându-se că greșit a fost condamnat, solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat, pentru motivele ce se vor arăta:

Conform art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reţinute cu probele administrate.

Apărarea inculpatului nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt și ce probă este în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de prima instanţă și, respectiv, confirmată de instanţa de apel. Motivarea apărării sugerează ipoteza potrivit căreia instanţele ar fi interpretat/coroborat greșit probele administrate ori că nu ar fi clarificat unele contradicţii între probele administrate, adică ipoteza unei coroborări/evaluări greșite a probatoriului, iar nu existenţa unei erori grave de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greșite de condamnare, situaţie care nu este suficientă și de natură să justifice incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanţă, precum și cea de apel, astfel cum s-a arătat anterior, au motivat convingător situaţia de fapt și vinovăţia inculpatului prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.

Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumţia de nevinovăţie”, nefiind obligat să-și dovedească nevinovăţia (art. 66 alin. 1 C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia (art. 4, art. 62 și art. 65 alin. 1 C. proc. pen.). Este, însă, deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. În înţelesul legii, „a proba lipsa lor de temeinicie” este un drept procesual care nu se rezumă la negarea vinovăţiei, la negarea conţinutului informativ al unei probe ori la negarea evaluării corecte a probelor de către instanţă. În măsura în care inculpatul nu reușește să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumţia de nevinovăţie a acuzatului este răsturnată, această prezumţie având caracter relativ, iar nu absolut.

Revenind la argumentele „în drept” pentru neincidenţa cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie mai reţine următoarele:

Când uciderea persoanei se realizează prin contribuţia mai multor făptuitori, care colaborează, răspunderea acestora se stabilește în temeiul dispoziţiilor privind participaţia penală. Deși există mai mulţi făptuitori, fapta de ucidere este unică, așa că fiecare dintre participanţi răspunde pentru totalitatea ei și, în concret, în raport cu contribuţia adusă în obţinerea rezultatului. În dreptul penal român s-a adoptat linia clasică a teoriei „complicităţii delict unic”, iar nu teoria „complicităţii delict distinct.” Potrivit art. 23 C. pen., „participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici.” Formele de participaţie sunt deci: coautoratul, instigarea, complicitatea.

Există coautorat la omor ori de câte ori mai mulţi făptuitori săvârșesc în mod intenţionat împotriva unei persoane acte specifice de violenţă de natură să-i cauzeze moartea. Se produce, într-un anume fel, o distribuţie a acţiunilor, unele de intensitate mai mare, altele mai mică, dar toate orientate spre aceeași finalitate: suprimarea vieţii persoanei. Ea dirijează actele fiecărui coautor, stabilind caracterul de faptă unică realizată de toţi împreună, indiferent dacă contribuţiile sunt simultane sau succesive, în același loc sau în locuri diferite.

Pentru ca unul dintre coautori să răspundă pentru omor, el trebuie să fi săvârșit împotriva victimei, direct sau indirect, activ sau pasiv, un act de violenţă. În același timp, actul de violenţă al făptuitorului nu trebuie să acopere în întregime sfera actului tipic, căci el nu se privește izolat, ci în raport cu totalitatea actelor săvârșite de coautori. Cu alte cuvinte, fiecare act de violenţă conţine un dinamism propriu, fizic și psihic, prin care participă la fapta în ansamblu, demonstrând astfel unitatea structurală a acesteia. Potrivit doctrinei juridice, condiţiile coautoratului sunt: a) unitatea indivizibilă a acţiunilor mai multor făptuitori; b) cooperarea subiectivă a făptuitorilor.

În cele mai multe cazuri, contribuţiile coautorilor sunt inegale, în sensul că numai unul sau o parte dintre aceștia săvârșesc acte specifice de ucidere, iar ceilalţi săvârșesc acte care, în sine, nu posedă eficienţa necesară rezultatului, dar se află în strânsă interdependenţă cu primele, completându-le. Dacă s-ar privi fracţionat contribuţiile, nu s-ar realiza nimic concludent asupra sensului juridic al coautoratului.

Jurisprudenţa a confirmat, în mod constant, acest punct de vedere. Astfel, au caracter de acte de coautorat la omor: lovirea victimei cu cuţitul, chiar dacă nu a provocat decesul acesteia, dar a fost de natură să slăbească puterea de rezistenţă și de apărare, permiţând celuilalt inculpat să aplice lovitura mortală; aplicarea de lovituri peste spate, în timp ce alt inculpat lovește victima în cap; lovirea victimei cu obiecte și cu picioarele, ceea ce a contribuit la înfrângerea rezistenţei acesteia și a posibilităţii de apărare; în general, acţiunile care sunt conjugate și indispensabile comiterii infracţiunii de omor.

Imobilizarea victimei, pentru ca un alt făptuitor să fie în măsură să-i aplice lovitura mortală, exprimă forţă și dinamism într-un moment decisiv și, ca urmare, constituie, împreună cu acţiunea de ucidere, o unitate indivizibilă. În loc ca infractorul singur să lupte cu victima, să-i învingă rezistenţa și apoi să-i aplice lovitura mortală, un coautor, sau mai mulţi, imobilizează victima chiar în momentul în care un altul aplică acea lovitură. Ca urmare, activitatea de imobilizare a victimei este legată direct și nemijlocit de activitatea care constituie latura obiectivă a infracţiunii de omor.

Unitatea acţiunii de imobilizare a victimei cu acţiunea de ucidere, efectuată de alt coinculpat, se axează pe caracterul indispensabil al primei acţiuni, fără de care cealaltă acţiune nu ar fi posibilă. De fapt, imobilizarea victimei în momentul de pericol maxim pentru viata ei echivalează cu un adevărat act de violenţă, susceptibil de a cauza moartea acelei victime.

Așadar, toate contribuţiile care au legătură între ele, fiind conjugate și unificate într-un ansamblu specific, orientat spre realizarea uciderii persoanei, au caracter de acte de coautorat la omor. Nu are relevanţă, din punct de vedere al cauzalităţii juridice, care dintre actele săvârșite de coautori a provocat leziunea care, în final, a cauzat moartea victimei, căci ceea ce caracterizează coautoratul este unitatea acţiunilor, capacitatea lor de a se integra aceluiași sistem sau model de explicaţie.

Coautorul nu acţionează singur, ci în cooperare cu alt făptuitor (sau mai mulţi). Ca atare, coautorul trebuie să urmărească și să accepte producerea rezultatului cauzat nu numai de acţiunea lui, ci de totalitatea acţiunilor, ceea ce presupune că el trebuie să cunoască celelalte acţiuni și finalitatea lor și, în mod conștient, să-și orienteze activitatea astfel încât să se integreze finalităţii în ansamblu.

Elementul cooperării subiective - adică reprezentarea totalităţii acţiunilor și voinţa de a se realiza, prin efortul comun, activitatea de ucidere a unei persoane - se obţine din analiza împrejurărilor în care fapta a fost comisă.

În situaţiile în care, după o înţelegere expresă sau tacită, toţi făptuitorii atacă victima și îi aplică lovituri sau acţionează într-o modalitate care, în ansamblu, îi cauzează moartea, nu mai are relevanţă împrejurarea că unele lovituri au fost de mai mică gravitate și nu puteau - singure - să producă rezultatul, căci intenţia de coautori la omor rezultă din materialitatea actelor săvârșite. Aceeași situaţie este și în cazul în care, fără consens prealabil, unul din inculpaţi acţionează agresiv, cunoscând intenţia celorlalţi și asociindu-se astfel conștient la realizarea uciderii.

Revenind la cauza penală ce face obiectul recursului, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - în acord cu cele două instanţe - apreciază că probatoriul administrat, astfel cum a fost anterior prezentat, relevă - dincolo de orice îndoială rezonabilă - împrejurarea că inculpatul B.F. nu a intervenit pentru a „despărţi” pe celălalt coinculpat și victimă (astfel cum a susţinut în faţa instanţei de recurs), ci - dimpotrivă - că intervenţia sa a fost, pe de o parte, clar și precis orientată, iar pe de altă parte, a avut caracter determinant, esenţial, în acţiunea conjugată de suprimare a vieţii victimei, mai ales dacă se are în vedere declaraţia coinculpatului T.S., potrivit căreia acesta se afla în avansată stare de ebrietate.

În această situaţie, este evident că numai inculpatul T.S., singur și afectat de consumul de alcool, ar fi avut șanse mai reduse de a prinde victima, de a o imobiliza, anihilându-i astfel orice posibilitate de apărare și ripostă și - în final - de a-i aplica loviturile cu cuţitul, cu forţa și în zone anatomice care au condus, relativ rapid (circa 20 de minute), la deces prin pierderea masivă de sânge.

În consecinţă, se constată că toate criticile inculpatului, în sensul că ar fi fost „greșit” condamnat, nu sunt întemeiate.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul inculpatului B.F. împotriva deciziei nr. 50/A din 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, Secţia penală și pentru cauze cu minori.