Judge compatibility after guilty plea under Art. 3201 C.Crim.Proc.: cassation allowed and case remanded

Judecata în cazul recunoașterii vinovăţiei. Cazul de incompatibilitate prevăzut în art. 47 alin. (2) C. proc. pen. Inexistenţa cazului de incompatibilitate

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Judecata în primă instanţă

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- judecata în cazul recunoașterii vinovăţiei

- incompatibilitate

C. proc. pen., art. 47 alin. (2), art. 3201

În conformitate cu Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen. cu privire la unii dintre inculpaţi nu devine incompatibil să judece acţiunea penală și civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar dacă în considerentele hotărârii pronunţate conform art. 3201 C. proc. pen. și-a exprimat părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauza disjunsă.

În aplicarea Deciziei nr. 17 din 12 noiembrie 2012, judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen. cu privire la unul dintre inculpaţii trimiși în judecată prin același rechizitoriu pentru o infracţiune la săvârșirea căreia au participat două persoane, a disjuns cauza cu privire la al doilea inculpat și a menţionat în considerentele sentinţei de condamnare că fapta a fost săvârșită de către inculpatul condamnat împreună cu o altă persoană, nenominalizată, nu devine incompatibil să judece acţiunea penală și civilă cu privire la al doilea inculpat, întrucât nu și-a exprimat părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauza disjunsă în sensul art. 47 alin. (2) C. proc. pen., nefăcând nicio referire la posibila vinovăţie sau nevinovăţie a celui de-al doilea inculpat și nici la fondul învinuirilor formulate prin rechizitoriu împotriva acestuia.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2695 din 12 septembrie 2013

1. Tribunalul București, Secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 359 din 28 mai 2012, a dispus în baza art. 345 alin. (2) C. proc. pen. condamnarea inculpatei C.A. la o pedeapsă principală de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen și la o pedeapsă complementară conform art. 65 alin. (1) C. pen., constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

Pe durata prevăzută în art. 71 C. pen., a interzis inculpatei drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 345 alin. (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpata C.A. la o pedeapsă principală de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și la o pedeapsă complementară conform art. 65 alin. (1) C. pen., constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

Pe durata prevăzută în art. 71 C. pen., a interzis inculpatei drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 345 alin. (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpata C.A. la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de fals intelectual, în forma participaţiei improprii, prevăzută și pedepsită de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și la o pedeapsă complementară conform art. 65 alin. (1) C. pen., constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) C. pen raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 35 alin. (3) C. pen., a contopit cele trei pedepse menţionate mai sus și a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, aceasta urmând a executa în final o pedeapsă principală de 5 ani închisoare și o pedeapsă complementară conform art. 65 alin. (1) C. pen., constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

Pe durata prevăzută în art. 71 C. pen., a interzis inculpatei drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) și lit. c) C. pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 348 C. proc. pen., a dispus anularea înscrisului falsificat, respectiv a contractului de împrumut încheiat între S.G. și C.A. și autentificat la 31 martie 2010.

Instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Secţia de Combatere a Corupţiei, consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen., s-a și învestit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatei M.G. și a inculpatei C.A.

Ulterior verificării și constatării regularităţii actului de sesizare a instanţei, potrivit art. 300 C. proc. pen., inculpata M.G. a învederat instanţei faptul că recunoaște săvârșirea infracţiunilor deduse judecăţii și că solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cererea de aplicare a procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen fiind admisă de instanţă în ședinţa publică din data de 6 februarie 2012.

Prin sentinţa nr. 84 din 7 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul București, Secţia a II-a penală, s-a dispus disjungerea soluţionării cauzei în ceea ce o privește pe inculpata C.A. și constituirea unui nou dosar, fixând termen pentru soluţionarea noului dosar în data de 5 martie 2012.

Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești în condiţiile art. 288 - art. 291 C. proc. pen. în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală și alte probe noi - instanţa a examinat și apreciat materialul probator confirmând existenţa faptelor ilicite deduse judecăţii și vinovăţia penală a autoarei acestora.

2. Împotriva acestei sentinţe, au declarat apeluri, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie și inculpata C.A., aducând critici de nelegalitate și netemeinicie.

Analizând actele și lucrările dosarului și sentinţa penată atacată, în conformitate cu dispoziţiile art. 361 și urm. C. proc. pen., curtea de apel a constatat că apelurile formulate sunt fondate pentru următoarele considerente:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei M.G. pentru săvârșirea infracţiunii de trafic de influenţă în forma continuată, prevăzută și pedepsită de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a inculpatei C.A. sub aspectul săvârșirii infracţiunilor de trafic de influenţă în forma continuată, prevăzută și pedepsită de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (pct. I din rechizitoriu), de trafic de influenţă în forma continuată, prevăzută și pedepsită de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (pct. II din rechizitoriu) și fals intelectual în forma participaţiei improprii, prevăzută și pedepsită de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secţia a II-a penală.

S-a reţinut, în fapt, prin actul de sesizare a instanţei, cu privire la punctul I din rechizitoriu (ce vizează ambele inculpate, punctul II vizând-o numai pe inculpata C.A.), că inculpatele M.G. și C.A., în calitate de angajată la societatea A. și, respectiv, angajată la Primăria Sectorului 6 București, în perioada mai 2008 - august 2009, au pretins suma totală de 145.000 de euro de la martorii B.R. și F.V. și au primit în mai multe tranșe suma de 45.500 de euro, pentru a uza de influenţa pe care au lăsat să se creadă că o au asupra unor persoane cu funcţii de conducere din cadrul societăţii A., Primăriei Sectorului 4 și Primăriei Municipiului București și a le determina să avizeze favorabil cererile martorilor cu privire la construirea unui imobil în București, B-dul A. și, respectiv, la concesionarea unei suprafeţe de teren în Parcul T., aferentă Restaurantului L.

La termenul de judecată din data de 6 februarie 2012, inculpata M.G. s-a prevalat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.

În acest context, Tribunalul București, Secţia a II-a penală, prin sentinţa nr. 84 din 7 februarie 2012, între altele, în temeiul art. 345 alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 3201 C. proc. pen., a condamnat pe inculpata M.G. la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare și la o pedeapsă complementară conform art. 65 alin. (1) C. pen., constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Pe durata prevăzută în art. 71 C. pen., a interzis inculpatei drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen.

A disjuns soluţionarea cauzei în ceea ce o privește pe inculpata C.A. și a dispus constituirea unui nou dosar.

Urmare a acestei hotărâri judecătorești și a soluţiei de disjungere adoptate s-a format un nou dosar penal al Tribunalului București, Secţia a ll-a penală, ce a fost repartizat spre soluţionare aceluiași judecător ce a pronunţat sentinţa nr. 84 din 7 februarie 2012 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală.

Deși magistratul judecător învestit cu soluţionarea dosarului, în mod corect, a formulat cerere de abţinere și a invocat dispoziţiile art. 47 alin. (2) C. proc. pen., arătând că prin soluţia pronunţată prin sentinţa nr. 84 din 7 februarie 2012 și-a exprimat părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în cauză, în mod greșit și nejustificat, prin încheierea din data de 27 septembrie 2012 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală, a fost respinsă ca nefondată cererea de abţinere astfel formulată.

În motivarea încheierii s-a reţinut că acest caz de incompatibilitate nu este incident în prezenta cauză, că în cuprinsul considerentelor sentinţei penale mai sus menţionate se observă că judecătorul B.C. nu a făcut referire la posibila vinovăţie sau nevinovăţie a inculpatei C.A., că nu se constată vreo referire sau analiză proprie a judecătorului C.B. la fondul învinuirii formulate de Ministerul Public cu privire la această inculpată, că învinuirea pe care judecătorul a analizat-o sub aspectul existenţei faptei, a identităţii persoanei care a săvârșit-o și a răspunderii penale se referă doar la inculpata M.G., că simpla referire la săvârșirea faptei de către inculpata M.G. împreună cu o altă persoană nu valorează antepronunţare în privinţa coinculpatei C.A., deoarece ea nu este nominalizată în vreun fel, putând fi vorba și de o altă persoană cu privire la care parchetul a făcut cercetări în dosarul de urmărire penală, dar care nu a fost trimisă în judecată și că, de altfel, se observă că învinuirea formulată împotriva inculpatei C.A. prezintă un conţinut faptic diferit de cel al învinuirii formulate împotriva coinculpatei M.G., apreciindu-se că nu se constată în considerentele sentinţei vreo afirmaţie care să poată fi interpretată în sensul că judecătorul și-ar fi exprimat părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în privinţa inculpatei C.A.

Potrivit art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă și imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și a obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Prin urmare, printre garanţiile dreptului la un proces echitabil prevăzute în art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se numără și dreptul la o instanţă imparţială.

Imparţialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăţi sau idei preconcepute cu privire la soluţia ce trebuie pronunţată în cadrul unui proces și trebuie să fie absolută, întrucât încrederea publică și respectul pentru sistemul juridic sunt garanţiile eficienţei acestui sistem.

În vederea asigurării imparţialităţii judecătorului chemat să judece o cauză penală, legiuitorul român a reglementat în art. 46 - art. 48 C. proc. pen. cazurile de incompatibilitate, care atrag nulitatea absolută a hotărârilor pronunţate într-o atare situaţie.

Potrivit art. 47 alin. (2) C. proc. pen., nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză.

Analizând cuprinsul sentinţei nr. 84 din 7 februarie 2012, a Tribunalului București, Secţia a II-a penală, curtea de apel a constatat că judecătorul, prin această hotărârea, și-a exprimat părerea și cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în dosarul format ca urmare a disjungerii, fiind pe deplin incidente dispoziţiile art. 47 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel, în sentinţa nr. 84 din 7 februarie 2012 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală, judecătorul a menţionat următoarele:

„Analizând mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale și în faza de cercetare, prin raportare la fapta și la persoana menţionate în actul de sesizare, conform dispoziţiilor art. 317 C. proc. pen., instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În perioada mai 2008 - august 2009, inculpata M.G., în calitate de angajată la societatea A., a pretins împreună cu o altă persoană suma totală de 145.000 de euro de la martorii B.R. și F.V. și a primit în mai multe tranșe suma de 45.500 de euro, pentru a uza de influenţa pe care au lăsat să se creadă că o au asupra unor persoane cu funcţii de conducere din cadrul societăţii A., Primăriei Sectorului 4 și Primăriei Municipiului București și a le determina să avizeze favorabil cererile martorilor cu privire la construirea unui imobil în București, B-dul A. și, respectiv, la concesionarea unei suprafeţe de teren în Parcul T., aferentă Restaurantului L.

Analizând actele de urmărire penală efectuate în cauză, tribunalul a constatat că situaţia de fapt reţinută în cuprinsul actului de sesizare a instanţei corespunde realităţii, ea fiind, de altfel, recunoscută ca atare de către inculpata M.G.”

În contextul celor arătate și în raport cu situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare a instanţei, astfel cum este menţionată și în hotărârea apelată și cu persoanele trimise în judecată, respectiv inculpatele M.G. și C.A., curtea de apel a apreciat că, deși în sentinţa nr. 84 din 7 februarie 2012 a Tribunalului București, Secţia a Il-a penală, nu este într-adevăr nominalizată în mod expres coinculpata C.A., în fapt, se face referire în mod evident în această hotărâre la activitatea infracţională desfășurată de aceasta, judecătorul fondului exprimându-și în mod cert prin considerentele expuse în sentinţa penală nr. 84 din 7 februarie 2012 părerea și cu privire la soluţia ce ar putea fi dată faţă de coinculpata C.A.

A apreciat că se impunea cu atât mai mult în condiţiile date admiterea cererii de abţinere formulată de judecătorul ce a pronunţat sentinţa nr. 84 din 7 februarie 2012 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală, cu cât poziţia procesuală a coinculpatei C.A. cu privire la aceste fapte, ce formează punctul I din rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, este total diferită de cea a inculpatei M.G., aceasta contestând comiterea acestor fapte și solicitând achitarea, susţinându-și nevinovăţia, neavând relevanţă că inculpata C.A. a fost trimisă în judecată pentru comiterea și a altor fapte penale, aceasta recunoscând de altfel săvârșirea infracţiunilor menţionate la punctul II din rechizitoriu.

Chiar dacă judecătorul fondului nu a făcut o referire expresă la posibila vinovăţie sau nevinovăţie a inculpatei C.A. și la fondul învinuirii formulate de Ministerul Public cu privire la această inculpată în sentinţa penală nr. 84 din 7 februarie 2012, este evident că în expunerea acestei hotărâri se referă la apelanta inculpată C.A. și nu la vreo altă persoană care nu a fost trimisă în judecată de procuror, cum în mod eronat se reţine în încheierea din 27 februarie 2012, aceste considerente fiind pur speculative, din actul de sesizare a instanţei rezultând fără echivoc că nu poate fi vorba decât de coinculpata C.A., judecătorul fondului făcând aprecieri clare cu privire la participaţia acesteia la comiterea faptelor de la punctul I din rechizitoriu.

Astfel, în opinia curţii de apel, din modul în care a fost redată și reţinută situaţia de fapt în sentinţa penală nr. 84 din 7 februarie 2012 rezultă faptul că judecătorul fondului și-a format o opinie asupra soluţiei ce poate fi pronunţată și cu privire la inculpata C.A.

În contextul celor arătate și în raport cu dispoziţiile legale sus-menţionate, curtea de apel a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 47 alin. (2) C. proc. pen., datorită lipsei imparţialităţii subiective a judecătorului fondului.

În consecinţă, Curtea de Apel București, Secţia I penală, prin decizia nr. 322 din 16 noiembrie 2012, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie și apelanta inculpată C.A., a desfiinţat sentinţa penală atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanţă.

3. Împotriva deciziei penale evocate a formulat recurs în termenul legal Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia judiciară penală, invocând critici de nelegalitate.

Procurorul susţine atât în cuprinsul motivelor de recurs depuse în scris la dosarul cauzei, cât și oral în cadrul dezbaterilor, greșita trimitere spre rejudecare la Tribunalul București, în condiţiile în care nu se identifică un caz de incompatibilitate a judecătorului fondului.

Se arată că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel s-a dezînvestit fără a soluţiona apelurile declarate în cauză, pronunţând o hotărâre contrară legii, o hotărâre prin care s-a făcut o greșită aplicare a legii în raport cu prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. în referire la art. 3201 C. proc. pen. și Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie pronunţată în dezlegarea unui recurs în interesul legii.

În opinia procurorului, dispoziţiile încălcate sunt prevederile art. 47 alin. (2) C. proc. pen., art. 197 alin. (2) C. proc. pen. și art. 3201 C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate obligatoriu de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie prin decizia invocată.

Examinând legalitatea și temeinicia deciziei recurate prin prisma motivului de recurs invocat, a criticilor înfăţișate, dar și din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie expune:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatelor M.G. și C.A. pentru săvârșirea infracţiunilor de trafic de influenţă în formă continuată (art. 257 alin. 1 C. pen., art. 6 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.) și, în cazul inculpatei C.A., și pentru infracţiunea prevăzută în art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București.

În contextul procesual în care inculpata M.G. s-a prevalat în faţa judecătorului fondului de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., iar procedura simplificată a fost aplicată prin sentinţa penală nr. 84 din 7 februarie 2012, inculpata M.G. a fost condamnată pentru infracţiunea ce făcuse obiectul judecăţii.

Prin aceeași sentinţă penală s-a dispus disjungerea cauzei în ceea ce o privește pe inculpata C.A., care nu înţelesese să invoce procedura judecăţii în cazul recunoașterii vinovăţiei, dispunându-se astfel constituirea unui nou dosar pe rolul Tribunalului București, Secţia a II-a penală, ce a fost repartizat spre soluţionare aceluiași judecător care pronunţase sentinţa penală nr. 84 din 7 februarie 2012 privind pe inculpata M.G.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie observă că magistratul judecător învestit cu soluţionarea cauzei Tribunalului București, Secţia a II-a penală, formată ca urmare a disjungerii, a formulat cerere de abţinere, invocând prevederile art. 47 alin. (2) C. proc. pen. și învederând că prin soluţia dispusă își exprimase părerea cu privire la modalitatea de rezolvare a acţiunii penale exercitate împotriva inculpatei C.A.; cererea de abţinere a fost respinsă, ca nefondată, cu motivarea că nu este incident cazul de incompatibilitate invocat, în cuprinsul considerentelor sentinţei penale judecătorul fondului nefăcând vreo referire la posibila vinovăţie sau nevinovăţie a inculpatei C.A.

S-a mai constatat, cu prilejul soluţionării cererii de abţinere formulată de judecătorul fondului, că nu s-a făcut de către acesta vreo analiză proprie la fondul învinuirii formulată de Ministerul Public cu privire la inculpata C.A., că învinuirea pe care judecătorul a evaluat-o sub aspectul existenţei faptei, a identităţii persoanei care a săvârșit-o și a răspunderii penale a vizat numai inculpata M.G., iar simpla referire la săvârșirea faptei de către M.G. împreună cu o altă persoană nu valorează antepronunţare în privinţa coinculpatei C.A.

În exercitarea controlului judiciar asupra sentinţei penale nr. 359 din 28 mai 2012, instanţa de apel, chemată să răspundă criticilor aduse de procuror și de apelanta inculpată, a concluzionat cu privire la caracterul fondat al apelurilor promovate în considerarea existenţei stării de incompatibilitate a judecătorului fondului, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în urma desfiinţării sentinţei apelate.

Observând cuprinsul considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că instanţa de prim control judiciar a dat o greșită interpretare dispoziţiilor art. 47 alin. (2) C. proc. pen. și, de asemenea, nu a procedat la aplicarea dispoziţiilor Deciziei nr. 17 din 12 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, context în care, printr-o greșită interpretare a legii, circumscrisă astfel cazului de casare reglementat în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În acord cu susţinerile procurorului se poate reţine că, în expunerea raţiunilor avute în vedere în motivarea soluţiei, instanţa de apel nu a înţeles să invoce decizia Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie în dezlegarea recursului în interesul legii.

Efectuând propriul demers analitic asupra chestiunii în discuţie și făcând trimiterea necesară la modalitatea în care Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat prin Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012 cu privire la incompatibilitatea judecătorului care a soluţionat cauza prin aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. cu privire la unii dintre inculpaţi, de a judeca acţiunea penală și civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza trimiterii în judecată a tuturor inculpaţilor prin același rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate - dar și procedând la o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 47 alin. (2) C. proc. pen. - Înalta Curte de Casaţie și Justiţie arată:

Dreptul intern reglementează, printre altele, cazul de incompatibilitate conturat de pronunţarea anterioară a judecătorului cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză (art. 47 alin. 2 C. proc. pen.), ipoteză care semnifică, realmente, exprimarea, anterior judecării cauzei, a dezlegării ce ar putea fi oferită acţiunii penale (condamnare, achitare, încetare proces penal) și celei civile (admitere totală sau parţială a pretenţiilor civile, respingerea lor ori lăsarea nesoluţionată a acestora).

De altfel, pronunţarea unei soluţii în rezolvarea acţiunii penale, dar și a celei civile într-o cauză implică în mod necesar și obligatoriu un proces de verificare a unui ansamblu de aspecte de drept penal, procesual penal sau cu caracter mixt, operaţiune care, pentru a echivala cu o veritabilă pronunţare, trebuie să îmbrace un caracter global.

În situaţia în care sunt mai mulţi inculpaţi deduși judecăţii, iar numai unul ori unii dintre aceștia recunosc faptele reţinute în sarcina lor prin actul comun de trimitere în judecată, invocând în favoarea lor dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. ce reglementează procedura simplificată a judecăţii în cazul recunoașterii vinovăţiei, judecătorul care ia act de această „pledoarie a vinovăţiei” nu devine în mod automat incompatibil de a judeca ceilalţi inculpaţi (fie ei și într-o participaţie penală) într-o cauză disjunsă ulterior.

Caracterul aparte și inedit totodată al procedurii instituite prin art. 3201 C. proc. pen. de către legiuitor permite a observa că, într-un asemenea context procesual, judecătorul are obligaţia de a face o analiză a condiţiilor în care recunoașterea vinovăţiei proprii produce efectele prevăzute de lege, probele administrate în faza urmăririi penale faţă de persoana care solicită aplicarea acestei proceduri fiind suficiente și la îndemâna magistratului judecător în a stabili o pedeapsă pentru fapta proprie.

Astfel, în cauza de faţă, judecătorul fondului, în cuprinsul sentinţei nr. 84 din 7 februarie 2012 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală, a procedat în mod just la evaluarea vinovăţiei inculpatei M.G., fără a valorifica posibilitatea de a se referi la vinovăţia inculpatei C.A. faţă de care cercetarea judecătorească propriu-zisă s-a derulat ulterior în cauza disjunsă și fără a se antepronunţa sub vreo formă cu privire la vinovăţia acesteia din urmă în evaluarea vinovăţiei inculpatei M.G., respectând astfel întru-totul caracterul personal al acţiunii penale, chiar în împrejurarea unei acţiuni penale indivizibile. Prin urmare, susţinerile instanţei de prim control judiciar cu referire la aspectul că judecătorul fondului și-a format o opinie asupra soluţiei ce putea fi pronunţată și cu privire la inculpata C.A. sunt lipsite de fundament și nu pot fi primite cu atât mai mult cu cât însăși instanţa de apel remarcă în cuprinsul deciziei pronunţate că judecătorul fondului nu a făcut nicio referire expresă la posibila vinovăţie sau nevinovăţie a inculpatei C.A. și la fondul învinuirii formulate de Ministerul Public cu privire la activitatea inculpatei în sentinţa penală nr. 84 din 7 februarie 2012.

Nici susţinerea potrivit căreia expunerea sentinţei evocate, deși menţionează aspecte vizând săvârșirea infracţiunii de o altă persoană fără a fi nominalizată, ar releva cu evidenţă că în cauză este vorba de inculpata C.A., pe considerentul că actul de trimitere în judecată deduce judecăţii și această persoană, nu poate fi primită.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie arată că trimiterile făcute de judecătorul fondului la o altă persoană angrenată în acţiunea infracţională nu semnifică, sub vreo formă, referiri la vinovăţia acesteia, vreo antepronunţare cu privire la aceasta, în condiţiile în care nu se identifică niciun element de evaluare a învinuirii aduse inculpatei C.A., ci dimpotrivă se poate constatata că în întregul cuprins al considerentelor sentinţei nr. 84 din 7 februarie 2012 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală, judecătorul fondului s-a mărginit la fapta și persoana faţă de care era incidentă recunoașterea vinovăţiei.

În consecinţă, în prezenta cauză, soluţionarea acţiunii penale, civile cu privire la inculpata M.G., conform procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen., oferă suficiente garanţii de imparţialitate din punct de vedere al legii pentru ca același judecător să poată da o soluţie cu privire la inculpata C.A., în cauza disjunsă, înlăturând orice suspiciune obiectivă justificată cu privire la lipsa imparţialităţii.

Astfel, caracterul personal al răspunderii penale, existenţa unui cadru procesual definit de o cercetare judecătorească autentică, nouă în care faptele inculpatei C.A. au fost evaluate, fără referiri la sentinţa anterioară, probele ce vizează pretinsa activitate infracţională, vinovăţia inculpatei, incluzând, desigur, administrarea recunoașterii inculpatei M.G. care a înţeles să beneficieze de dispoziţiile de favoare ale art. 3201 C. proc. pen. în faţa persoanei acuzate în cauza disjunsă se constituie în tot atâtea garanţii procesuale.

În virtutea considerentelor ce preced, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că judecătorul fondului care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., cu privire la inculpata M.G. (pronunţând în acest sens sentinţa penală nr. 84 din 7 februarie 2012), nu a devenit incompatibil prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare în a soluţiona acţiunea penală și civilă cu privire la inculpata C.A., în ipoteza în care trimiterea în judecată a celor două inculpate s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există conexitate, în împrejurarea în care hotărârea anterioară nu cuprinde referiri la vinovăţia inculpatei C.A. ori motivarea nu conţine date care să presupună o antepronunţare cu privire la vinovăţia acesteia.

În lumina raţiunilor expuse, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei nr. 322 din 16 noiembrie 2012 a Curţii de Apel București, Secţia I penală, a casat decizia penală atacată și a trimis cauza Curţii de Apel București spre judecarea apelurilor.