Organized crime penalty limits: statutory minimum for group offenses tied to the most serious underlying crime and invalid application of simplified procedure post-trial

Grup infracţional organizat. Sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Infracţiuni privind criminalitatea organizată

Indice alfabetic: Drept penal

- grup infracţional organizat

Legea nr. 39/2003, art. 7 alin. (1) și (2)

În conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, pedeapsa pentru iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat.

În cazul în care, în scopul grupului infracţional organizat, intră infracţiunea de falsificare a instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, infracţiunea de deţinere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002 și infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevăzută în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat, în sensul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, este sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare a instrumentelor de plată electronică (închisoarea de la 3 la 12 ani), chiar dacă inculpaţii sunt condamnaţi numai pentru infracţiunea de deţinere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică, săvârșirea infracţiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică și săvârșirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos fiind împiedicate de intervenţia organelor de urmărire penală.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2325 din 2 iulie 2013

Prin sentinţa nr. 197 din 11 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia penală, s-a dispus, în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, condamnarea inculpatului M.I. la pedeapsa de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pe o durată de 3 ani ca pedeapsă complementară.

În baza art. 25 din Legea nr. 365/2002, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul M.I. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, ca pedeapsă complementară.

S-au aplicat dispoziţiile art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani, ca pedeapsă complementară.

În baza dispoziţiilor art. 26 C. pen. raportat la art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 luni închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul B.M. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară pe o durată de 2 ani.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat următoarele:

Pe rolul Tribunalului Dolj a fost înregistrată cauza având ca obiect acţiunea penală pornită împotriva inculpaţilor P.M., C.T., Ș.M., Z.L., pentru săvârșirea infracţiunilor prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., precum și a inculpaţilor B.M., O.R. și B.F., pentru săvârșirea infracţiunilor prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 26 C. pen. raportat la art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Totodată, acţiunea penală a fost pornită și împotriva inculpatului M.I., pentru săvârșirea infracţiunilor prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Cauza a fost soluţionată prin sentinţa penală nr. 355 din 13 iulie 2011 de către Tribunalul Dolj, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 269/2011 a Curţii de Apel Craiova și irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, inculpaţii C.T., P.M., Z.L., Ș.M., B.F. și O.R. fiind condamnaţi la pedeapsa închisorii în condiţiile aplicării art. 861 C. pen.

De asemenea, s-a constatat că pe parcursul soluţionării cauzei de mai sus, instanţa de fond a dispus disjungerea acţiunii penale pornită împotriva inculpaţilor M.I. și B.M.

În faza de cercetare judecătorească a fost audiat în instanţă inculpatul B.M., care nu a recunoscut săvârșirea faptelor deduse judecăţii.

Inculpatul M.I., deși a fost legal citat la ultimul domiciliu cunoscut, precum și prin afișare, nu s-a prezentat în instanţă în vederea audierii, iar tatăl acestuia prezent la unele termene de judecată a învederat că fiul său locuiește în Statele Unite ale Americii, dar nu îi cunoaște adresa, că au vorbit la telefon, înștiinţându-l despre acest dosar și i-a spus că nu este vinovat.

În raport cu materialul probator administrat în faza de urmărire penală și probele din faza de cercetare judecătorească, prima instanţă a arătat că, deși atât inculpatul B.M., cât și inculpatul M.I. au solicitat achitarea pentru ambele infracţiuni, deoarece nu există dovezi că s-au constituit într-un grup infracţional organizat, cu roluri prestabilite în vederea desfășurării unor operaţiuni având drept scop deplasarea în străinătate a unor persoane și a unor echipamente de skimming în vederea derulării unor tranzacţii frauduloase cu carduri contrafăcute ori că ar fi sprijinit activitatea unui astfel de grup (în ceea ce-l privește pe inculpatul B.M.), susţinerile și apărările lor sunt contrazise de probatoriul administrat, inclusiv de declaraţiile celorlalţi inculpaţi care au făcut parte din acest grup infracţional organizat și care au fost deja condamnaţi pe baza recunoașterii vinovăţiei.

Astfel, a fost indubitabil dovedit că inculpatul M.I., care avea numeroase legături în mediul infracţional specializat în astfel de tranzacţii frauduloase cu carduri, a fost cel care a iniţiat și pregătit o operaţiune ce a avut drept scop deplasarea unor echipamente de skimming și a unor persoane în Statele Unite ale Americii, în această activitate implicându-i și pe ceilalţi inculpaţi, inclusiv pe inculpatul B.M., rolul inculpatului M.I. - de lider al grupului fiind reliefat de conţinutul convorbirilor telefonice redate în procesele-verbale anexate la dosar, celelalte probe materiale, concluziile rapoartelor de constatare tehnico-știinţifică întocmite în cauză și declaraţiile celorlalţi inculpaţi care au acţionat în cadrul grupului și care și-au recunoscut vinovăţia cu prilejul audierii in instanţă.

Prin urmare, în ceea ce-l privește pe inculpatul M.I., s-a constatat că activitatea infracţională întrunește elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și respectiv ale infracţiunii prevăzute în art. 25 din Legea nr. 365/2002.

De asemenea, faptele inculpatului B.M., care i-a sprijinit pe ceilalţi inculpaţi, cunoscând că aceștia deţin și încearcă să pună în funcţiune echipamente de skimming ce urmau să fie expediate inculpatului M.I. aflat în Statele Unite ale Americii, de unde coordona activitatea grupului infracţional și unde intenţiona de altfel să ajungă și inculpatul B.M, care primise o propunere în acest sens de la M.I., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de aderare la un grup infracţional organizat prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003 și respectiv complicitate la deţinerea de echipamente necesare copierii datelor de pe instrumentele de plată electronică, prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 25 din Legea nr. 365/2002, fapte aflate în concurs.

Prin decizia nr. 30 din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală și pentru cauze cu minori, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Craiova și inculpatul M.I. împotriva sentinţei nr. 197 din 11 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia penală.

A respins apelul inculpatului B.M., ca nefondat.

A desfiinţat, în parte, sentinţa apelată, pe latură penală.

A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului M.I.

În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 3201 alin. (1) și (7) C. proc. pen., a condamnat pe acest inculpat la pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

În baza art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 3201 alin. (1) și (7) C. proc. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de un an și 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 C. pen., a recontopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul M.I. să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani și 4 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

A înlăturat aplicarea art. 81 - art. 82 C. pen. pentru inculpatul B.M.

În baza art. 861 C. pen. și art. 862 C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante principale de 2 ani închisoare, pe durata termenului de încercare de 5 ani.

A făcut aplicarea art. 863 alin. (1) lit. a) - d) C. pen.

A menţinut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen.

A menţinut aplicarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Curtea de apel a reţinut că starea de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă, identică cu starea de fapt descrisă în actul de sesizare a instanţei, a fost judicios apreciată și lămurită pe baza probelor administrate pe parcursul procesului penal, răspunzând exigenţelor art. 62 și urm. C. proc. pen.

S-a constatat că starea de fapt reţinută de prima instanţă este rezultatul interpretării raţionale și judicioase a probelor administrate în cauză, corect fiind aplicate și dispoziţiile legale ce vizează încadrarea în drept a faptelor săvârșite de cei doi inculpaţi.

Arătând cele de mai sus cu privire la încadrarea în drept și în fapt a activităţilor infracţionale desfășurate ce cei doi inculpaţi, mai departe s-a analizat dacă în cazul inculpatului M.I. sunt aplicabile dispoziţiile legale ce au vizat procedura simplificată prevăzută în art. 3201 C. proc. pen., cerere formulată de inculpat cu prilejul soluţionării apelului.

În condiţiile în care s-a recunoscut ca admisibilă, din punct de vedere legal, aplicarea procedurii simplificate după admiterea rejudecării cauzei în condiţiile art. 5221 C. proc. pen., inculpatul M.I. a arătat că pentru aceleași raţiuni s-a putut recurge la procedura simplificată și în cauza de faţă, în condiţiile în care judecata și condamnarea sa de către prima instanţă a survenit în lipsă, iar inculpatul s-a prezentat pentru prima dată cu prilejul soluţionării apelului, în instanţă.

În raport cu susţinerea inculpatului, s-a menţionat, cu titlu prealabil, că deși art. 5221 C. proc. pen. nu condiţionează în mod expres rejudecarea cauzei de poziţia procesuală a celui judecat și condamnat în lipsă - persoană ce se sustrage sau persoană care efectiv nu are cunoștinţă de procesul penal pornit împotriva sa -, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, prin decizia nr. 624/2012, a stabilit că cererea de rejudecare formulată de persoana judecată și condamnată în lipsă, care a avut cunoștinţă de existenţa procedurilor penale împotriva sa, a avut posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare și a fost reprezentată de un apărător în tot cursul procesului penal, însă nu s-a prezentat în faţa instanţelor judecătorești, este inadmisibilă.

S-a observat, astfel, că rejudecarea după extrădare nu este admisibilă în orice condiţii, cum greșit susţine apelantul.

S-a constatat că și în situaţia de faţă se pune practic aceeași problemă: dacă inculpatul a avut cunoștinţă de existenţa procedurilor penale pornite împotriva sa, a avut posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare, însă de această dată, prin prisma dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., ce a vizat termenul de judecată anterior începerii cercetării judecătorești, termen la care inculpatul a fost legal citat, iar procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Observând cerinţele impuse de aplicarea art. 3201 C. proc. pen., s-a constatat că legea condiţionează aplicarea procedurii simplificate de momentul anterior începerii cercetării judecătorești, moment descris, de asemenea, de lege, prin art. 291 C. proc. pen., ca termen la care părţile au fost legal citate și procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Or, în cauza de faţă, s-a observat că inculpatul nu a fost prezent nici în faza de urmărire penală și nici în faza de cercetare judecătorească.

Citat la domiciliul cunoscut, pe parcursul urmăririi penale, în condiţiile art. 179 C. proc. pen., instanţa de judecată a dispus și citarea acestuia prin mandat de aducere, potrivit dispoziţiilor art. 183 C. proc. pen., pentru ca la termenul de judecată, pe fond, să se realizeze procedura de citare prin publicitate.

Așa cum a rezultat din referatul întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dolj, precum și din încheierile de ședinţă ale primei instanţe, inculpatul M.I., în cele două faze procesuale, nu s-a aflat în România, acesta fiind plecat în Statele Unite ale Americii, fără a putea fi precizată reședinţa.

În referatul întocmit a fost menţionat și domiciliul din Italia, unde inculpatul este căsătorit, dar fără ca autorităţile române sau familia acestuia să aibă cunoștinţă de locul unde domiciliază, în realitate, inculpatul.

Totodată, s-a constatat că familia inculpatului i-a angajat acestuia apărător ales, atât cu prilejul soluţionării fondului cauzei, cât și în apel.

Observând dispoziţiile art. 291 C. proc. pen., potrivit cărora judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate și procedura este îndeplinită, iar înfăţișarea părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu partea reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare, s-a constatat că în prezenta cauză nu a fost îndeplinită condiţia pozitivă în ceea ce privește luarea legăturii avocatului ales cu inculpatul.

Existenţa delegaţiei avocaţiale, ce face dovada contractului de mandat, prin care sunt angajate serviciile apărătorului ales, în condiţiile în care actul doveditor, delegaţia avocaţială, nu poartă semnătura inculpatului și nici a vreunei persoane mandatate de inculpat în scopul angajării unui apărător, în absenţa oricăror alte dovezi contrare, nu a dus la concluzia luării legăturii apărătorului ales cu inculpatul, atâta timp cât nu există acordul inculpatului în încheierea contractului de mandat.

Au fost avute în vedere inclusiv concluziile apărătorului ales depuse la instanţa de fond în ceea ce privește inexistenţa legăturii cu inculpatul, concluzie ce s-a desprins și din actele de procedură efectuate în cauză, descrise mai sus.

De aceea, s-a apreciat că în prezenta cauză își pot găsi aplicare dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., termenul la care inculpatul M.I. a recunoscut săvârșirea faptei și a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală - și faţă de caracterul devolutiv, integral al căii de atac formulate - având caracterele juridice ale termenului prevăzut în art. 3201 C. proc. pen.

Împotriva hotărârilor au declarat recurs, între alţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Craiova și inculpatul M.I.

Parchetul a criticat hotărârile pentru nelegalitate și netemeinicie, respectiv pentru greșita reţinere a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. cu privire la inculpatul M.I. și greșita individualizare a pedepselor aplicate inculpatului B.M.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 și 172 C. proc. pen.

Inculpatul M.I. a solicitat aplicarea unor pedepse într-un cuantum mai mic, cu aplicarea suspendării executării pedepsei rezultante.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 și 172 C. proc. pen.

Analizând recursurile declarate, prin prisma motivelor invocate și a celor ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată următoarele:

Referitor la motivul de nelegalitate invocat în recursul parchetului privind greșita reţinere a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. cu privire la inculpatul M.I., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie îl apreciază ca fiind întemeiat.

Astfel, instanţa de apel a constatat admisibilitatea aplicării procedurii simplificate prevăzute în art. 3201 C. proc. pen., făcând o paralelă cu instituţia rejudecării în caz de extrădare sau predare pe baza unui mandat european de arestare prevăzută în art. 5221 C. proc. pen.

Pornind de la ipoteza, greșită în opinia Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, că inculpatul M.I. nu a avut cunoștinţă de existenţa procedurilor pornite împotriva sa, neexistând dovada că apărătorul ales a luat legătura cu acesta, iar termenul limită la care se putea solicita aplicarea procedurii simplificate presupune îndeplinirea procedurii de citare (fapt ce nu s-a realizat în opinia curţii de apel) și raportat la caracterul devolutiv al căii de atac, instanţa de apel a apreciat că pot fi aplicate, direct în apel, dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie consideră, însă, că aprecierile instanţei de apel exced dispoziţiilor legale incidente în speţă.

În primul rând, nu se poate face o paralelă între instituţia rejudecării prevăzută în art. 5221 C. proc. pen. - care presupune reluarea procesului penal din faza judecăţii în faţa instanţei de fond și situaţia din prezenta cauză, care se afla în faza procesuală a apelului, nefiind vorba de situaţii juridice identice, ci de faze diferite ale procesului penal.

De asemenea, este inexactă și aprecierea instanţei de apel privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 291 C. proc. pen., în condiţiile în care procedura de citare cu inculpatul a fost legal îndeplinită în faţa instanţei de fond. Inculpatul M.I. a fost citat la domiciliul cunoscut și prin afișare la Consiliul local în a cărui rază teritorială s-au săvârșit infracţiunile deduse judecăţii.

Totodată, din menţiunile procesului-verbal de executare a mandatului de aducere a rezultat că inculpatul a părăsit teritoriul ţării, aflându-se în Canada la o adresă necunoscută.

Din concluziile raportului întocmit de consilierul de probaţiune din cadrul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dolj a rezultat că inculpatul avea cunoștinţă de procesul penal care se derula în România, aspect ce a reieșit din discuţiile purtate cu tatăl inculpatului.

Din menţiunile din încheierea de ședinţă de la termenul din data de 12 iulie 2011, având în vedere susţinerile apărătorul ales al inculpatului, rezultă că inculpatul avea cunoștinţă de procesul din România.

Mai mult, interesele inculpatului au fost susţinute de un apărător ales, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 291 C. proc. pen., s-a considerat, în mod corect, că procedura de citare cu inculpatul a fost legal îndeplinită. Cerinţa luării legăturii cu partea reprezentată îl vizează doar pe apărătorul din oficiu, nu și pe cel ales, aserţiunea instanţei de apel pe acest aspect fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 291 alin. (1) teza finală C. proc. pen.

Or, faptul că inculpatul M.I. s-a sustras procesului penal, fiind prezentat instanţei de apel, ca urmare a executării mandatului de arestare preventivă emis în lipsă pe numele său, moment la care a solicitat aplicarea procedurii simplificate, nu justifică prelungirea termenului prevăzut de lege pentru a beneficia de dispoziţiile favorabile, sub aspectul limitelor de pedeapsă, prevăzute în art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.

Revenirea la o etapă procesuală anterioară este posibilă doar în cazul în care legea prevede expres acest lucru, fapt ce nu este realizat în speţă.

În concluzie, fiind depășit momentul procesual la care inculpatul M.I. putea solicita aplicarea procedurii simplificate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie urmează a casa decizia penală pe acest aspect, iar critica parchetului vizând greșita reţinere a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., circumscrisă cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., este întemeiată.

În ceea ce privește individualizarea pedepselor, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine următoarele:

Referitor la pedepsele aplicate inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că atât instanţa de fond, cât și instanţa de apel au stabilit că minimul special al pedepsei este de 5 ani închisoare.

În acest sens, este de constatat că limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor pentru infracţiunea prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003 sunt cuprinse între 5 și 20 de ani închisoare.

Însă, aplicarea prevederilor statuate în alin. (1) al art. 7 nu poate fi independentă, ci în strânsă corelaţie cu cele prevăzute în alin. (2), care limitează pedeapsa aplicată în concret pentru infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 prin raportare la regimul sancţionator prevăzut de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat.

Acest tratament sancţionator vizează ambele limite ale textului de lege incriminator al infracţiunii scop și nu numai limita maximă a pedepsei, în condiţiile în care legiuitorul folosește termenul de „sancţiune prevăzută de lege”, ceea ce implică atât limita maximă, dar și limita minimă prevăzută de lege pentru infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat.

Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să limiteze doar maximul pedepsei ce poate fi aplicată pentru infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ar fi precizat în mod expres acest lucru. În lipsa unei dispoziţii exprese a legii, o interpretare contrară ar excede dispoziţiilor legale menţionate. Or, „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem).

Având în vedere că scopul grupului infracţional al cărui lider era inculpatul M.I. era de a deplasa echipamente de skimming în străinătate pentru a fi montate la terminalele bancare, pentru ca apoi să se procedeze la clonarea de carduri și la efectuarea de retrageri frauduloase, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat este închisoarea de la 3 ani la 12 ani (art. 24 din Legea nr. 365/2002), Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că limita minimă de pedeapsă pentru infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este 3 ani închisoare și nu 5 ani închisoare, cum au stabilit instanţele de fond și de apel.

Chiar dacă inculpaţii au fost condamnaţi doar pentru infracţiunea de deţinere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002, consumarea celeilalte infracţiuni pentru care s-a constituit grupul infracţional (falsificarea instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 24 din Legea nr. 365/2002 și efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevăzută în art. 27 din aceeași lege) fiind împiedicată de intervenţia organelor de urmărire penală, acest aspect nu are relevanţă cu privire la limitele de pedeapsă ce trebuie aplicate în cauză pentru infracţiunea prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că se impune reindividualizarea pedepselor ce urmează a fi aplicate în ceea ce-l privește pe inculpatul M.I.

Având în vedere, pe de o parte, rolul avut de inculpatul M.I. în activitatea infracţională, de coordonator și lider al grupului infracţional organizat, modalitatea concretă de comitere a faptelor, urmările ce se puteau produce, dar și persoana inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale și a avut o poziţie sinceră de recunoaștere a faptelor la momentul la care a fost audiat, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că se impune aplicarea unor pedepse egale sau orientate spre minimul special prevăzut de lege. Atitudinea procesuală a inculpatului, deși nu poate conduce la reţinerea prevederilor favorabile sub aspectul limitelor de pedeapsă prevăzute în art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., pot fi valorificate în cadrul operaţiunii de individualizare a pedepselor prin stabilirea unui cuantum just și echitabil, apt să asigure realizarea scopului pedepsei prevăzut în art. 52 C. pen.

Solicitarea recurentului de aplicarea unui tratament juridic egal cu al inculpatului B.M. sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei rezultante nu poate fi primită de instanţă, în condiţiile în care există diferenţe evidente între cei doi inculpaţi, atât sub aspectul contribuţiei și rolului avut în cadrul activităţii infracţionale, dar și al comportamentului procesual al celor doi, inculpatul M.I. sustrăgându-se urmăririi penale și judecăţii în faţa instanţei de fond, prezenţa sa la judecarea apelului datorându-se punerii în executare a mandatului de arestare emis pe numele său.

Faţă de cele arătate, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Craiova și recurentul intimat inculpat M.I. împotriva deciziei nr. 30 din 29 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală și pentru cauze cu minori, a casat, în parte, decizia penală atacată și sentinţa nr. 197 din 11 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia penală și, rejudecând:

A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului M.I. în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 25 din Legea nr. 365/2002, a condamnat același inculpat la pedeapsa de un an și 6 luni închisoare.

În baza art. 33, art. 34 și art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul M.I. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza dispoziţiilor art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei nr. 197 din 11 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia penală și ale deciziei nr. 30 din 29 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală și pentru cauze cu minori.