Prosecutor's appeal upheld; acquittals quashed and convictions entered for laundering and bribery, with one charge time-barred.

Infracţiunea prevăzută în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000. Infracţiunea de spălare a banilor. Luare de mită

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000. Infracţiunea de spălare a banilor

Indice alfabetic: Drept penal

- infracţiunea prevăzută în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000

- infracţiunea de spălare a banilor

- luare de mită

C. pen., art. 254

Legea nr. 78/2000, art. 12 lit. a), art. 17 lit. e)

Legea nr. 656/2002, art. 29 alin. (1) lit. c)

1. Fapta inculpatului, care are o funcţie de conducere în cadrul unei direcţii generale a finanţelor publice, de a participa, prin intermediul unei societăţi comerciale, la o licitaţie publică privind un imobil asupra căruia direcţia generală a finanţelor publice instituise o ipotecă de gradul III, obţinând o sumă de bani prin revânzarea bunului adjudecat la licitaţia publică, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

2. Dobândirea, deţinerea și folosirea banilor obţinuţi prin săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, de către subiectul activ al acestei infracţiuni, care a încercat prin tranzacţii bancare succesive să ascundă atât sursa, cât și destinaţia banilor, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, subiectul activ al infracţiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 putând fi și subiect activ al infracţiunii prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000. Fapta întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de spălare a banilor și se încadrează în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, chiar dacă pentru infracţiunea principală, prevăzută în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, a intervenit prescripţia răspunderii penale.

3. Fapta inculpatului, care are o funcţie de conducere în cadrul unei direcţii generale a finanţelor publice, de a pretinde și de a primi foloase materiale necuvenite de la administratorul unei societăţi comerciale, constând în plata unor materiale de construcţii, în scopul de a-și îndeplini atribuţiile de serviciu privitoare la aprobarea unor reeșalonări ale obligaţiilor fiscale și a unor restituiri de accize către societăţile comerciale administrate de persoana de la care a pretins și primit foloasele materiale necuvenite, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 836 din 13 februarie 2013

I. Prin sentinţa penală nr. 251/S din 1 iunie 2010 a Tribunalului Brașov, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului L.I. pentru săvârșirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea îndeplinită, în scopul obţinerii pentru sine sau altul de bani sau alte foloase necuvenite, prevăzută în art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., același inculpat a fost achitat, între altele, pentru săvârșirea infracţiunilor de spălare a banilor prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 (pct. 3 rechizitoriu), de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (pct. 4 rechizitoriu), de abuz în serviciu contra intereselor publice (două infracţiuni) prevăzute în art. 248 C. pen. cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 (faptele de la pct. 5 și 6 rechizitoriu), de participaţie improprie la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută în art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (pct. 6 rechizitoriu).

În baza art. 143 din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului R.A. la pedeapsa de 15.000 lei amendă penală.

În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 143 din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., inculpatul L.I. a fost condamnat pentru săvârșirea infracţiunii de instigare la infracţiunea de bancrută frauduloasă, la pedeapsa de 30.000 lei amendă penală.

Tribunalul Brașov a constatat recuperat prejudiciul cauzat părţii civile societatea comercială A. și a respins pretenţiile civile formulate de părţile civile Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală București, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Brașov, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor și Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiș, ca nefondate.

Prin aceeași sentinţă, a fost ridicată măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa procurorului din 9 martie 2005 și s-a dispus restituirea către inculpatul L.I. a sumelor indisponibilizate, respectiv 8.000 euro și 20.000 USD, sume ce au fost depuse la Banca C. la dispoziţia parchetului.

În ceea ce privește percheziţiile și, implicit, înscrisurile ridicate cu acele ocazii, instanţa a reţinut următoarele:

Inculpatul L.I. a invocat în apărare excepţia nulităţii absolute a procedurii probatorii privind percheziţiile dispuse în dosarul penal nr. 17/P/2004 al Parchetului Naţional Anticorupţie și utilizate în dosarul penal de faţă, arătându-se că acestea au fost efectuate cu încălcarea prevederilor legale, respectiv ale art. 100 alin. (3) C. proc. pen. privind organul competent, ale art. 209 alin. (4) C. proc. pen., precum și ale art. 135 raportat la art. 132 C. proc. pen. privitor la delegare. În ceea ce privește modul de efectuare a percheziţiilor, se invocă încălcarea art. 104 alin. (4) C. proc. pen., potrivit cărora se impunea ca inculpatul arestat să fie adus la percheziţie, să fie asistat de apărător sub sancţiunea nulităţii absolute.

La data de 27 octombrie 2004, în dosarul penal nr. 17/P/2004, prin rezoluţie, procurorul șef birou al Serviciului Teritorial Oradea delegat de procurorul general adjunct al Parchetului Naţional Anticorupţie să efectueze urmărirea penală în ceea ce îl privea pe învinuitul de la acea dată L.I., cercetat sub aspectul săvârșirii infracţiunii de trafic de influenţă, a delegat la rândul său în temeiul art. 217 alin. (4) C. proc. pen. și art. 10 din O. U. G. nr. 43/2002 modificată prin Legea nr. 503/2002, nr. 161/2003 și O. U. G. nr. 24/2004, organelor de poliţie judiciară „efectuarea de percheziţii la reședinţa învinuitului (din strada B., Oradea, judeţul Bihor), precum și la sediul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor, ridicarea de obiecte și înscrisuri, audieri de persoane și orice alte activităţi utile cauzei, cu excepţia actelor de competenţa exclusivă a procurorului.”

Dacă prima critică adusă actului procedural efectuat nu este întemeiată, întrucât Codul de procedură penală prevede instituţia delegării în dispoziţiile art. 135 C. proc. pen., cea de a doua este întemeiată.

În acest sens, dispoziţiile art. 135 C. proc. pen. prevăd că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile arătate în art. 132 C. proc. pen., efectuarea unui act de procedură și prin delegare.

Cu toate acestea, faptul că procurorul delegat a dispus la rândul său delegarea efectuării acestor acte de către organele poliţiei judiciare, raportat la dispoziţiile procedurale citate, conduce la concluzia că actele procesuale au fost efectuate cu încălcarea dispoziţiilor procedurale în materie, ceea ce conduce la nulitatea absolută a acestora.

O altă cauză de nulitate absolută a constituit-o încălcarea dispoziţiilor art. 104 alin. (4) C. proc. pen., potrivit cărora prezenţa inculpatului reţinut sau arestat este obligatorie, precum și a celor relative la reprezentare și asistare. Astfel, la data efectuării percheziţiilor, inculpatul era arestat în altă cauză, iar la dosar nu a existat niciun act din care să rezulte imposibilitatea prezenţei inculpatului la efectuarea percheziţiilor ori împrejurarea că în lipsa inculpatului acesta a fost reprezentat de avocat.

Instanţa a constatat că inculpatului i s-a încălcat dreptul la apărare, ceea ce sancţionează cu nulitatea absolută actul procedural efectuat cu încălcarea acestor dispoziţii.

Acuzarea s-a bazat pe înscrisuri ridicate în urma efectuării percheziţiilor dispuse în dosarul de urmărire penală nr. 17/P/2004, care nu a constituit precedentul prezentului dosar pentru simplul motiv că nu există la prezentul dosar nicio dovadă din care să rezulte faptul că cercetarea penală s-a efectuat împotriva inculpatului pentru mai multe infracţiuni pentru care se începuse urmărirea penală și a intervenit disjungerea pentru cele ce s-a dorit a fi dovedite prin probele analizate.

Un act procesual nul nu a putut determina ridicarea unor probe legale, astfel că instanţa a înlăturat ca nelegal obţinute toate înscrisurile ridicate cu ocazia efectuării percheziţiilor domiciliare în lipsa inculpatului ori a apărătorului acestuia.

În analiza infracţiunilor pentru care a fost cercetat inculpatul L.I., instanţa a reţinut, între altele, următoarele:

► Legea nr. 78/2000 incriminează, în art. 12 lit. a), efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale, dacă acestea sunt săvârșite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.

Raportat la data săvârșirii faptei, respectiv septembrie 2001, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale s-a împlinit.

Inculpatul a solicitat, însă, continuarea procesului penal, susţinându-și nevinovăţia.

S-a imputat inculpatului L.I. faptul că, în calitate de director general adjunct și sef al Direcţiei de Control Fiscal din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor, s-a substituit administratorului societăţii comerciale P., folosind firma ca paravan și a achiziţionat prin această firmă, la licitaţia organizată de AVAB, un spaţiu comercial situat în Oradea, B-dul D., obţinând un profit de peste 200.000 USD (7.716.810.325 lei). Spaţiul menţionat a aparţinut iniţial societăţii comerciale M., societate administrată de martorul M.O., fiind ipotecat în perioada 1997-1998 în favoarea Băncii B. pentru garantarea unor credite acordate societăţii comerciale S., societate administrată de același martor. Întrucât o parte din acest credit nu a fost rambursat, asupra imobilului a fost aplicat sechestru asigurător de către AVAB, care a preluat creanţa de la Banca B. și a fost începută procedura de vânzare la licitaţie.

Probele administrate în cauză nu au condus la concluzia că inculpatul s-ar fi substituit administratorului societăţii comerciale P. în scopul de a efectua acte de comerţ pentru a obţine beneficii, astfel cum se susţine în actul de acuzare. Activitatea inculpatului s-a redus la comandarea unor imprimate și ștampile pentru societate, la întocmirea actelor necesare participării societăţii la licitaţie, la depunerea ofertei în plic închis la sediul AVAB și la a-și ruga o cunoștinţă veche a ridica pentru societate procesul-verbal de adjudecare la finele licitaţiei.

Raportat la aceste activităţi, s-a analizat dacă există incompatibilitate între funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplinea inculpatul, aceea de director general adjunct al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor și acţiunea de a participa ca împuternicit la licitaţie privind vânzarea la licitaţie publică a unui bun de către AVAB, întrucât, prin ea însăși, simpla efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, nu realizează latura obiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000. Legea a obligat ca aceasta să fie incompatibilă cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplinește subiectul activ, în speţă funcţionarul cu atribuţii de control. Aceasta situaţie nu a fost îndeplinită în speţă, întrucât incompatibilitatea trebuie să rezulte din lege, pentru că numai astfel ea condiţionează și deopotrivă determină existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii.

În cea de-a doua modalitate normativă, tranzacţia poate realiza elementul material al laturii obiective numai dacă privește tranzacţiile financiare și a fost realizată de făptuitor utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiilor sau însărcinării sale. Nu poate fi vorba despre utilizarea informaţiilor obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiilor sau însărcinării inculpatului, această împuternicire dată pentru reprezentare la AVAB neavând legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului, împuternicirea fiind dată numai pentru depunerea plicului conţinând oferta societăţii pentru licitaţie. Tot astfel, prin specificul ei, licitaţia presupunea publicarea anunţurilor în ziare de circulaţie naţională, astfel că informaţia nu era secretă pentru a presupune că inculpatul a intrat în posesia ei în virtutea funcţiei sale. S-a susţinut, de asemenea, că inculpatul avea cunoștinţă de faptul că imobilul în discuţie era ipotecat în favoarea Administraţiei Finanţelor Publice Oradea, fapt care chiar dacă ar fi adevărat nu prezintă relevanţă în speţa, întrucât nu Direcţia Generală a Finanţelor Publice a fost aceea care a pornit procedura de executare silită, caz în care am fi putut vorbi de o incompatibilitate evidentă.

► Art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, prevede infracţiunea de spălare a banilor ca fiind dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând ca acestea provin din săvârșirea de infracţiuni.

În concret, inculpatului L.I. i s-a imputat faptul că a folosit banii obţinuţi prin comiterea infracţiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru cumpărarea unui apartament amplasat în Oradea, strada C. și pentru alte necesităţi personale, încercând prin transferuri bancare succesive să ascundă atât sursa, cât și destinaţia finală a banilor.

Contrar celor susţinute în actul de sesizare a instanţei, inculpatul personal nu a dobândit vreun bun ca urmare a săvârșirii vreunei infracţiuni sau care a provenit din săvârșirea vreunei astfel de fapte, în speţă bani, a căror destinaţie să o ascundă.

S-a reţinut că inculpatului L.I. nu i se poate imputa săvârșirea infracţiunii de spălare a banilor, întrucât niciuna dintre probele administrate nu a condus la concluzia că inculpatul a dobândit în nume propriu suma de bani necesară achiziţionării unui apartament, din săvârșirea unei infracţiuni și apoi a ascuns destinaţia banilor cumpărând bunul imobil.

► În ceea ce privește infracţiunea de luare de mită, în concret, inculpatului i s-a imputat faptul că, în calitate de director general adjunct al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor, în cursul anului 2003, a solicitat și primit foloase materiale necuvenite în sumă de 349.543.468 lei de la martorul P.J., constând în plata materialelor de construcţie ridicate de la societatea comercială E., cu scopul de a-și îndeplini atribuţiile de serviciu în sensul aprobării unor reeșalonări ale obligaţiilor fiscale și restituirii de accize către societăţile comerciale administrate de denunţător, faptă care s-a apreciat că întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 și art. 7 din Legea nr. 78/2000.

În ceea ce privește acuzaţia adusă inculpatului relativ la faptul că a cerut martorului să plătească pentru el materiale de construcţii pe care acesta le-a folosit apoi la renovarea casei sale din Oradea, strada B., aceasta s-a dovedit neadevărată.

A rezultat din probele administrate că toate materialele achiziţionate de inculpat pentru martorul T.I., de la societatea comercială E., prin intermediul societăţilor martorului P.J., au fost plătite în integralitate de T.I., cuantumul sumei ridicându-se la 120.000.000 lei, care a reprezentat valoarea reală a materialelor de construcţie ridicate de martorul T.I. prin intermediul societăţilor patronate de P.J. de la societatea comercială E. și care, așa cum rezultă din probe, a și fost facturată și plătită în integralitate de către martorul T.I.

Se afirmă că actele de „luare de mită” ar fi fost făcute de inculpat „cu scopul de a-și îndeplini atribuţiile de serviciu, în sensul aprobării unor reeșalonări ale obligaţiilor fiscale și restituirii de accize către societăţile comerciale administrate de denunţător”, în concret arătându-se că a rezoluţionat și a repartizat cererea de eșalonare formulată și depusă de societatea comercială J. și a făcut parte din comisia de analiză și soluţionare a cererii, constituită la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, a semnat convenţia de eșalonare din 24 iunie 2003 dintre Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor și societatea comercială C., a aprobat avize restituire accize, după cum a urmat: avizul de restituire din 18 martie 2003 și avizul de restituire din 27 iunie 2003.

Atribuţiile de serviciu ale inculpatului presupuneau desfășurarea de activităţi de „rezoluţionare a cererilor și de repartizare a acestora spre soluţionare.” De asemenea, din aceeași perspectivă a fișei postului și a funcţiei pe care o ocupa, inculpatul făcea parte de drept din comisiile de analiză și soluţionare a cererilor de eșalonare a datoriilor bugetare, comisii care erau constituite la nivelul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor, prin ordin al ministrului de resort. În aceste condiţii a semnat inculpatul și convenţia de eșalonare, fiind reprezentantul instituţiei pe care o conducea și având aceste atribuţii conferite. Semnificativ este faptul că nu s-a contestat legalitatea încheierii convenţiei de eșalonare, fapt care ar fi trebuit consemnat în raportul de audit întocmit aferent acelui an fiscal.

Tot astfel, aprobarea avizelor de restituire era expresia atribuţiilor inculpatului de coordonator al activităţii de control fiscal, dat fiind faptul că restituirea se făcea doar în baza unui control fiscal, control pe care trebuia să-l efectueze Direcţia de Control Fiscal și care se finaliza prin încheierea unui proces-verbal ce trebuia aprobat de conducătorul unităţii fiscale. Apoi se întocmea avizul de restituire pe care îl aproba tot conducătorul unităţii fiscale și-l transmitea Administraţiei Financiare pentru întocmirea documentaţiei de restituire.

► În ceea ce privește acuzaţia adusă inculpaţilor L.I. și R.A. relativ la săvârșirea infracţiunilor de instigare la bancrută frauduloasă, respectiv de bancrută frauduloasă, aceasta este întemeiată.

Fapta inculpatului L.I. de a solicita inculpatului R.A., administratorul societăţii comerciale A., societate în lichidare judiciară, eliberarea unei chitanţe false care să ateste încasarea sumei de 1 miliard de lei de la societatea comercială A.I., ascunzând astfel o parte importantă a activului societăţii, în frauda creditorilor, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la bancrută frauduloasă, faptă prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 143 din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen.

Fapta inculpatului R.A. de a elibera, la cererea inculpatului L.I., o chitanţă falsă, prin care a atestat mincinos încasarea sumei de 1 miliard de lei de la societatea comercială A.I., ascunzând astfel o parte importantă a activului societăţii, în frauda creditorilor, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de bancrută frauduloasă, faptă prevăzută în art. 143 din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen.

II. Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Brașov, inculpaţii L.I. și R.A. și partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Brașov.

Examinând sentinţa apelată în raport cu toate actele și lucrările aflate la dosarul cauzei, inclusiv probele administrate în apel și ţinând totodată seama de motivele de apel invocate, Curtea de Apel Brașov a constatat următoarele:

1. Relativ la criticile aduse de parchet dispoziţiei instanţei de judecată privind înlăturarea unor înscrisuri descoperite cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare la domiciliul inculpatului L.I. din Oradea, strada B. și la sediul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor, curtea de apel constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., iar soluţia instanţei de fond a fost apreciată ca fiind corectă pentru următoarele argumente:

Prin încheierea nr. 14 din 27 octombrie 2004 a Tribunalului Bihor, în baza art. 100 alin. (1) C. proc. pen., văzând sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, din dosarul nr. 17/P/2004, precum și faptul că la data de 27 ianuarie 2004 a fost începută urmărirea penală faţă de învinuitul L.I. sub aspectul săvârșirii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, a fost autorizată efectuarea percheziţiei la reședinţa învinuitului din Oradea, strada B., precum și la sediul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor - biroul în care își desfășura activitatea învinuitul, stabilindu-se că percheziţia se va desfășura cu respectarea dispoziţiilor art. 103 - art. 108 și art. 111 C. proc. pen. și că autorizaţia este valabilă 5 zile de la data emiterii.

Drept urmare, a fost emisă autorizaţia de percheziţie nr. 25 din 27 octombrie 2004, iar la data de 1 noiembrie 2004 a fost emisă autorizaţia de percheziţie nr. 28/2004, prin care a fost prelungită valabilitatea autorizaţiei la sediul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor - biroul în care își desfășura activitatea inculpatul, pentru o durată de 5 zile.

La data de 29 octombrie 2004 a fost efectuată percheziţia domiciliară la locuinţa inculpatului L.I. din Oradea, strada B., fiind încheiat un proces-verbal, o copie necertificată pentru conformitate cu originalul regăsindu-se la dosarul de urmărire penală.

La percheziţie au participat procurorul, ofiţeri de poliţie judiciară din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, doi martori asistenţi, sora inculpatului, T.F., precum și B.A., în calitate de persoană anume desemnată de inculpatul arestat preventiv.

La dosarul cauzei nu a fost atașat procesul-verbal privind percheziţia ce a fost autorizată a fi efectuată la biroul inculpatului de la sediul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor.

Percheziţia menţionată a fost realizată după începerea urmăririi penale într-un alt dosar - nr. 17/P/2004 - într-un moment în care pentru faptele ce formează obiectul prezentei cauze nu era în curs nicio urmărire penală, iar înscrisurile astfel ridicate au fost folosite ca probe în cauza supusă prezentului apel.

În acest sens, s-a menţionat că, în dosarul nr. 9/P/2002 al Parchetului Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, prin procesul-verbal din data de 8 martie 2004, a fost începută urmărirea penală împotriva lui L.I. pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, iar prin rezoluţia din 22 martie 2004 au fost extinse cercetările și începută urmărirea penală și pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 1 și art. 7 din Legea nr. 78/2000.

Prin ordonanţa procurorului din data de 7 iunie 2004, emisă de Parchetul Naţional Anticorupţie, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracţiunilor anterior menţionate, apreciindu-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora.

Curtea de apel a apreciat că percheziţia domiciliară realizată la data de 29 octombrie 2004 a fost efectuată cu încălcarea autorizaţiei dată de judecător, respectiv, a dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. pen., în conformitate cu care „organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită; obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică totdeauna.”

Textul menţionat include o garanţie împotriva ridicării obiectelor și înscrisurilor care nu au legătură cu fapta sau care nu sunt interzise pentru deţinere sau circulaţie, impunând obligaţia pentru organul judiciar care efectuează percheziţia și care are responsabilitatea modului de desfășurare a acesteia să aprecieze cu privire la fiecare din obiectele și înscrisurile găsite.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, mandatul de percheziţie trebuie să cuprindă anumite limite pentru ca ingerinţa permisă în drepturile garantate de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, în special cel privind dreptul la domiciliu, să nu fie nelimitată și, prin aceasta, disproporţionată; de aceea, un astfel de mandat trebuie să cuprindă menţiuni minime, în baza cărora să poată fi exercitat un control asupra celor care au efectuat percheziţia, din perspectiva respectării de către aceștia a limitelor urmăririi penale care a determinat emiterea autorizaţiei de percheziţie (cauza Van Rossem c. Belgiei, hotărârea din 9 decembrie 2004).

Ridicarea exclusiv a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta, precum și a celor a căror circulaţie sau deţinere este interzisă a fost reglementată expres de legiuitorul român, care a dorit prin aceasta să se supună exigenţelor art. 8 și art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale.

Spre deosebire de convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate, unde prin modificarea realizată prin Legea nr. 356/2006 s-a prevăzut, în art. 912 alin. (5) C. proc. pen., posibilitatea folosirii lor și în altă cauză, dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 911 alin. (1) și (2), în cazul percheziţiilor nu există o astfel de reglementare, art. 105 alin. (2) C. proc. pen. nefiind modificat până în prezent.

În speţă, deși atât în cuprinsul încheierii, cât și al autorizaţiei emise s-a consemnat expres acuzaţia adusă inculpatului L.I., precum și dispoziţia de efectuare a percheziţiei cu respectarea art. 103 - art. 108 și art. 111 C. proc. pen., din procesul-verbal de percheziţie a rezultat că au fost ridicate mai multe bunuri mobile, precum și sumele de bani și înscrisurile identificate, indiferent dacă aveau sau nu legătură cu infracţiunea de trafic de influenţă pentru care era începută urmărirea penală.

Prin procesul-verbal încheiat la data de 8 noiembrie 2004 s-a procedat la desigiliarea și inventarierea bunurilor ridicate cu ocazia percheziţiilor efectuate la domiciliul inculpatului L.I. și la locul de muncă. Nici cu această ocazie nu s-a stabilit dacă înscrisurile enumerate în menţionatul proces-verbal au legătură cu dosarul penal nr. 17/P/2004; identificarea bunurilor s-a făcut generic, fără descrierea lor amănunţită, neputându-se stabili în cadrul cărei percheziţii au fost identificate.

La data de 16 noiembrie 2004, prin procesul-verbal încheiat între procurorul șef din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie București, Secţia I și un ofiţer de poliţie judiciară din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, în vederea soluţionării dosarului penal nr. 57/P/2004, s-a procedat la predarea - primirea înscrisurilor menţionate în cuprinsul acestui act, despre care s-a consemnat că au fost ridicate cu ocazia percheziţiei efectuate la domiciliul inculpatului L.I.

În condiţiile în care prezenta cauză nu are nicio legătură cu aceea în care a fost încuviinţată efectuarea percheziţiei, iar organele de urmărire penală au încălcat dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că înscrisurile ridicate, probabil, la data de 29 octombrie 2004 și invocate ca probe în această speţă sunt obţinute în mod ilegal, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

2. Cu privire la criticile invocate de procuror referitoare la soluţia achitării pronunţate de Tribunalul Brașov, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea de către inculpatul L.I. a infracţiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, curtea de apel, în plus faţă de argumentele reţinute de prima instanţă, a apreciat că în speţă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de spălare a banilor și pentru următoarele considerente:

Potrivit rechizitoriului, infracţiunea de spălare a banilor, imputată inculpatului, ar consta în aceea că a folosit banii obţinuţi prin săvârșirea infracţiunii prevăzută în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (adică cele 10 miliarde lei, preţul vânzării imobilului din Oradea, B-dul D.) pentru cumpărarea unui apartament în Oradea, strada C. și pentru alte necesităţi personale, încercând, prin transferuri bancare succesive, să ascundă atât sursa, cât și destinaţia finală a banilor.

Infracţiunea de spălare a banilor presupune, ca situaţie premisă, existenţa unei alte infracţiuni, și anume aceea din care provine bunul. Totodată, participantul la infracţiunea principală nu poate fi subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor, deoarece el a devenit deţinător al bunului prin comiterea faptei principale. În caz contrar, s-ar încălca principiul ne bis in idem, conform căruia o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru aceeași faptă numai o singură dată.

Sub aspect subiectiv, infracţiunea se săvârșește întotdeauna cu intenţie, fiind necesar să se stabilească, pe baza probelor certe, că bunurile dobândite, deţinute sau folosite provin din săvârșirea de infracţiuni și că autorul cunoștea această împrejurare.

Potrivit art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, sunt în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu infracţiunile asimilate acestora, infracţiunile de spălare a banilor, prevăzute în Legea nr. 656/2002, atunci când banii, bunurile sau alte valori provin din săvârșirea unei infracţiuni prevăzute în secţiunile a 2-a și a 3-a din Legea nr. 78/2000, cum este și infracţiunea prevăzută în art. 12 lit. a) din același act normativ. În cazul banilor, al bunurilor sau al altor valori provenite din săvârșirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia îndeplinită, prevederile art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 nu pot fi reţinute în sarcina subiectului activ al infracţiunii prevăzută în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, subiectul activ al acestei din urmă infracţiunii nu poate fi și același cu subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor.

În speţă, aceeași persoană - inculpatul L.I. - este trimisă în judecată atât pentru comiterea infracţiunii principale, cât și pentru săvârșirea faptei subsecvente. S-a reţinut anterior că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, astfel încât împrejurarea că din suma de 10 miliarde lei, obţinută ca preţ al vânzării imobilului din Oradea, B-dul D., anumite sume au fost transferate, cu acordul titularului de cont și în virtutea unor înţelegeri familiale, inculpatului L.I. excede conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000.

3. Neîntemeiate au fost apreciate și motivele de apel invocate de procuror relativ la achitarea inculpatului L.I., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Verificând susţinerile inculpatului sub aspectul încadrării juridice dată faptei de luare de mită, curtea de apel a constatat că Regulamentul de organizare și funcţionare al direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene prevede expres care sunt atribuţiile directorului general adjunct care coordonează Direcţia controlului fiscal; în niciuna dintre enumerările realizate nu se regăsesc atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor. Este adevărat că Direcţia controlului fiscal are, între atribuţii, și pe aceea de a constata contravenţiile și aplica amenzile prevăzute de legile fiscale, însă efectiv acestea sunt realizate nu de directorul general adjunct, ci de către serviciile de control care funcţionează în structura organizatorică.

Prin urmare, în baza art. 334 C. proc. pen., constatând lipsa oricăror atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, curtea de apel a procedat la schimbarea încadrării juridice dată infracţiunii de luare de mită, prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

4. Instanţa de apel a constatat că în mod greșit Tribunalul Brașov a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu (art. 248 C. pen.) și participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 31 alin. 2 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.) reţinute în sarcina inculpatului în privinţa faptei descrisă la pct. 6 din rechizitoriu.

În acest sens, a arătat că, potrivit acuzării, în calitate de director general adjunct al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor, însărcinat cu coordonarea activităţii de control fiscal, L.I. a avizat favorabil procesul-verbal încheiat în data de 5 martie 2003 de Direcţia de Control Fiscal Bihor, în condiţiile în care lucrările de construcţii pentru care a fost formulată cererea de restituire în numele martorului T.I. în baza unor documente justificative nereale au fost efectuate în propriul său beneficiu, prejudiciind Statul Român cu suma totală de 301.161.984 lei. De asemenea, inculpatul a solicitat unor martori documente care atestau în mod nereal achiziţii și prestări servicii efectuate, pe care le-a folosit ulterior în vederea justificării restituirii TVA de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor.

Din actele aflate în volum dosar urmărire penală, a rezultat că la data de 18 decembrie 2002 a fost înregistrată la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor cererea solicitantului T.I. privind restituirea sumei de 318.740.355 lei cu titlu de TVA aferent construcţiei de locuinţe de la adresa din strada B.

Urmare a acestei cereri au fost efectuate activităţi de control vizând modul de aplicare a prevederilor legale, fiind efectuate controale încrucișate la societatea comercială S. și societatea comercială R.; prin procesul-verbal încheiat la data de 5 martie 2003 s-a stabilit că cererea întrunește condiţiile legale. Acest proces-verbal a fost vizat de L.I., în calitate de director general adjunct.

La dosarul cererii de restituire au fost depuse cinci facturi fiscale privind aprovizionarea cu materiale de construcţii și prestări servicii, emise de societatea comercială S. și societatea comercială R., însă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză se constată că în realitate societatea comercială S. nu a prestat efectiv toate serviciile consemnate în facturile menţionate.

Dintre cele patru facturi fiscale emise de societatea comercială S., se constată că cea din 30 mai 2002, în valoare de 75.096.118 lei, corespunde realităţii, însuși martorul S.V. arătând că a facturat manoperă de aproximativ 75 milioane lei, sumă pe care a încasat-o efectiv, în mai multe tranșe, de la L.I. sau T.I.

Însumând valoarea tuturor facturilor aflate la dosarul cauzei, care au fost emise anterior datei de 2 decembrie 2002 (data ultimei facturi atașată de T.I. cererii de restituire TVA) și care îl au menţionat drept cumpărător pe societatea comercială S., rezultă o valoare totală de 996.133.808 lei vechi, din care TVA 159.014.642 lei vechi.

Întrucât s-a demonstrat că această societate nu a cumpărat materiale de construcţii de la vânzătorii indicaţi și, prin urmare, nu putea să-l aprovizioneze pe beneficiarul T.I., instanţa de apel a constatat că facturile din 30 mai 2002 (aprovizionat materiale de construcţii, în valoare de 442.894.571 lei vechi, TVA 70.714.259 lei), din 27 iunie 2002 (aprovizionat materiale de construcţii, în valoare de 395.527.496 lei vechi, TVA 63.151.449 lei) și din 2 decembrie 2002 (lucrări conform devizului de lucrări, în valoare de 686.481.815 lei vechi, TVA 109.606.340 lei) sunt false până la concurenţa sumei de 996.133.808 lei vechi, din care TVA 159.014.642 lei vechi.

Așa fiind, reţinând că facturarea în această modalitate s-a realizat la solicitarea inculpatului L.I., s-a constatat că sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută în art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 41 alin. (2) C. pen.

Faţă de starea de fapt stabilită anterior, curtea de apel a constatat că sunt întrunite elementele constitutive și ale infracţiunii de abuz în serviciu.

Este în afara oricărei îndoieli faptul că inculpatul L.I. cunoștea condiţiile în care societatea comercială S. emisese facturile către T.I., inclusiv faptul că dacă T.I. ar fi achiziţionat materialele de construcţii în calitate de persoană fizică nu ar fi avut dreptul la restituirea de TVA.

Cu toate acestea, inculpatul, cu știinţă, și-a îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu, prin aceea că a avizat procesul-verbal de control din 5 martie 2003, prin care se stabilea realitatea sumelor facturate și îndeplinirea condiţiilor legale pentru rambursare, transmiţându-l, cu adresa din 5 martie 2003, Administraţiei Finanţelor Publice Oradea, care, la data de 18 martie 2003, a întocmit nota de rambursare.

S-a apreciat că fapta inculpatului a fost de natură să producă o pagubă bugetului de stat, reprezentată de suma restituită cu titlu de taxă pe valoare adăugată. Raportat, însă, la data comiterii celor două infracţiuni (decembrie 2002 și martie 2003), termenul de prescripţie specială (art. 124 C. pen. raportat la art. 122 alin. 1 lit. d C. pen.) s-a împlinit.

5. În privinţa acuzaţiei adusă inculpaţilor L.I. și R.A. privind săvârșirea infracţiunii de bancrută frauduloasă, Curtea de Apel Brașov a constatat că, deși Tribunalul Brașov a reţinut că fapta a fost comisă prin ascunderea unei părţi din activul averii, a omis a menţiona la încadrarea juridică alin. (2) lit. a) al art. 143 din Legea nr. 85/2006, urmând ca acest aspect să fie complinit de instanţa de apel.

Văzând limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea de bancrută frauduloasă și data săvârșirii faptei (aprilie-mai 2003), curtea de apel a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale.

6. Prin motivele de apel invocate, partea civilă - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Brașov a criticat soluţia instanţei de fond de respingere a pretenţiilor formulate cu privire la suma de 30.161,6 lei noi (301.161.984 lei) și de ridicare a sechestrului asigurător.

Curtea de apel a constatat că suma pretinsă de partea civilă provine din săvârșirea de către inculpatul L.I. a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 248 C. pen. (pct. 6 din rechizitoriu).

În consecinţă, în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 998 - art. 999 C. civ. (în vigoare la data faptei), a obligat inculpatul să plătească părţii civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Brașov suma anterior menţionată, de 159.014.642 lei vechi.

În considerarea tuturor argumentelor de fapt și de drept expuse, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel Brașov, Secţia penală și pentru cauze cu minori, prin decizia nr. 25/Ap din 28 februarie 2012, a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Brașov, partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Brașov și de inculpaţii L.I. și R.A. împotriva sentinţei penale nr. 251/S din 1 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Brașov, pe care a desfiinţat-o în parte și, rejudecând:

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată infracţiunii de luare de mită reţinută în sarcina inculpatului L.I. din infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul L.I. pentru comiterea infracţiunii prevăzute în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 (pct. 4 din rechizitoriu).

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută în art. 248 C. pen. cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată, prevăzută în art. 248 C. pen. cu referire la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale, pct. 5 din rechizitoriu) și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul L.I. pentru comiterea infracţiunii prevăzute în art. 248 C. pen. cu referire la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale, pct. 5 din rechizitoriu).

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., art. 13 alin. (3) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului L.I. pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută în art. 248 C. pen. și participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută în art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (pct. 6 din rechizitoriu).

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., art. 13 alin. (3) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaţilor L.I. și R.A. pentru comiterea infracţiunii de bancrută frauduloasă, prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen. (L.I.), respectiv, în art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen. (R.A., pct. 7 rechizitoriu).

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 998 - art. 999 C. civ. (în vigoare la data faptei), a obligat pe inculpatul L.I. să plătească părţii civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Brașov suma de 159.014.642 lei vechi (15.901,4642 lei noi), reprezentând prejudiciul cauzat prin comiterea infracţiunii prevăzută în art. 248 C. pen.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

III. Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs, între alţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Brașov.

În recursul declarat de procuror, decizia atacată a fost criticată în raport cu cazurile de casare prevăzute, în principal, în art. 3859 alin. (1) pct. 172 și 18 C. proc. pen.

Examinând actele și lucrările dosarului, decizia recurată în raport cu motivele de critică și cu cazurile de casare indicate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, are în vedere că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Brașov se privește ca fondat și urmează a fi admis ca atare în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) teza I C. proc. pen.

1. Este fondată critica din recursul declarat de procuror, ce vizează greșita înlăturare a înscrisurilor descoperite și ridicate cu ocazia efectuării percheziţiilor domiciliare la locuinţa inculpatului L.I. și la sediul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor, ambele efectuate în Oradea, ca urmare a pretinsei incidenţe a prevederilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

Se reţine că instanţa de apel a Curţii de Apel Brașov a apreciat că percheziţia domiciliară realizată la data de 29 octombrie 2004 a fost efectuată cu încălcarea autorizaţiei dată de judecător, respectiv a dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită, în situaţia dată cu infracţiunea de trafic de influenţă pentru care era începută urmărirea penală.

Interpretarea instanţei de apel cu privire la dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. pen. este deficitară, în contextul în care prin art. 109 alin. (4) C. proc. pen. se menţionează expres că obiectele și înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei și care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin, iar aceste prevederi legale au fost pe deplin respectate în cauză, sens în care se va avea în vedere procesul-verbal din data de 6 aprilie 2004.

Urmare a înscrisurilor identificate și ridicate cu ocazia efectuării percheziţiilor domiciliare, s-a dispus infirmarea ordonanţei procurorului din data de 7 iunie 2004, prin care se dispusese scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului L.I. pentru comiterea infracţiunilor prevăzute în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 1 și art. 7 din Legea nr. 78/2000 și redeschiderea urmăririi penale, formându-se astfel prezentul dosar.

Măsura arestării preventive a fost dispusă faţă de inculpatul L.I. de către Tribunalul București, Secţia I penală, la data de 27 octombrie 2004 (dosar nr. 17/P/2004 al Parchetului Naţional Anticorupţie - Secţia de Combatere a Corupţiei), iar percheziţia a fost solicitată Tribunalului Bihor (autorizaţia din 27 octombrie 2004, dosar penal nr. 17/P/2004).

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine că la data efectuării percheziţiei - 29 octombrie 2004 - inculpatul era arestat preventiv în București, astfel că imposibilitatea asigurării prezentării sale se prezumă, iar la efectuarea acesteia au fost prezenţi procurorul, ofiţerii de poliţie judiciară, sora inculpatului T.F. și numita B.A. (persoană desemnată de inculpat a participa la efectuarea percheziţiei domiciliare).

Astfel, datorat împrejurării prezenţei la locurile efectuării percheziţiei în Municipiul Oradea atât a sorei inculpatului, sus-numita T.F., cât și a numitei B.A., în calitate de persoană desemnată de inculpatul arestat preventiv pentru a participa la percheziţie, rezultă că nu se poate constata încălcarea vreunui drept procedural al inculpatului, fiind respectate pe deplin dispoziţiile art. 104 alin. (4) C. proc. pen., conform cărora, în cazul în care persoana arestată nu poate fi adusă la percheziţie, ridicarea de obiecte și înscrisuri precum și percheziţia domiciliară se fac în prezenţa unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar în lipsa acestora, a unui vecin, având capacitate de exerciţiu și se conchide că dispoziţia instanţei de apel sub aspectul în discuţie este nelegală.

Se mai reţine că în baza proceselor-verbale din data de 4 februarie 2005, respectiv data de 16 noiembrie 2004, s-a procedat la predarea-primirea unor înscrisuri ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare dispusă în dosarul nr. 17/P/2004 al Parchetului Naţional Anticorupţie - Secţia de Combatere a Corupţiei, în vederea justei soluţionări a dosarului penal nr. 57/P/2004 înregistrat la Parchetul Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea.

Din acest punct de vedere rezultă că nu exista niciun impediment în sensul preluării la dosarul nr. 57/P/2004 al Parchetului Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea a acestor înscrisuri, neexistând niciun fel de prevederi legale care să limiteze sau să interzică expres acest lucru.

2. Este fondată critica procurorului din recursul promovat de acesta, ce vizează greșita achitare a inculpatului L.I. pentru infracţiunea prevăzută în art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 și pentru cele de spălare a banilor și luare de mită, datorat incidenţei cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Pornind de la explicaţiile din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că în cauză există o contradicţie esenţială, intrinsecă, necontroversată și evidentă între cele reţinute prin hotărârea recurată și conţinutul probelor administrate, starea de fapt reţinută fiind consecinţa unei denaturări evidente a probelor și nu rezultatul unei analize coroborate a acestora.

În speţă, instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt ce a generat reţinerea unei situaţii de fapt eronate și, în consecinţă, soluţia greșitei achitări a inculpatului L.I. sub aspectul infracţiunii imputate, prevăzută în art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 și pentru cele de spălare a banilor și luare de mită.

a) Cu privire la infracţiunea prevăzută în art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancţionarea faptelor de corupţie, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie are în vedere, cu titlu de premisă, că această infracţiune este asimilata infracţiunii de corupţie și are ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, care impun o atitudine corectă, onestă a persoanelor care efectuează operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplinesc ori încheie tranzacţii financiare utilizând informaţiile obţinute in virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării lor. Elementul material al laturii obiective, în speţa de faţă, îl constituie „încheierea de tranzacţii financiare utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei.” Prin tranzacţii financiare se înţelege transmiterea unor drepturi sau schimburi comerciale pe care le efectuează subiectul activ, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei. În plan subiectiv, infracţiunea se comite numai cu intenţia directă calificată prin scop, în sensul obţinerii pentru sine de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

Cu titlu de premisă se reţine că prin hotărârea instanţei de fond, menţinută parţial sub acest aspect prin decizia instanţei de apel, s-a acordat relevanţă doar apărărilor formulate de inculpatul L.I., precum și declaraţiilor martorilor T.F. și T.I. - sora, respectiv cumnatul inculpatului, conform cărora întreaga afacere de achiziţionare a unui spaţiu la licitaţie, iar apoi revânzarea sa, a fost a soţilor T., inculpatul doar consiliindu-i, fără însă a le corobora cu celelalte probe administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și în fata instanţei de fond.

S-a reţinut prin rechizitoriu că inculpatul L.I., în calitate de director general adjunct și șef al Direcţiei de Control Fiscal din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor, la data de 6 septembrie 2001, s-a substituit administratorului societăţii comerciale P., martora P.M., folosind firma ca „paravan” și a achiziţionat prin aceasta, la o licitaţie organizată de AVAB, un spaţiu comercial situat în Oradea, B-dul D., la suma de 75.495 USD și care era ipotecat și în favoarea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor din februarie 2001, pe care ulterior l-a revândut, prin intermediul surorii sale, martora T.F., obţinând un profit de peste 200.000 USD, banii obţinuţi fiind folosiţi la cumpărarea unui apartament, precum și pentru alte necesităţi personale, efectuând transferuri bancare succesive în scopul ascunderii atât a provenienţei, cât și a destinaţiei finale a banilor.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie are în vedere că din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză și indicate în actul de sesizare rezultă fără dubiu vinovăţia inculpatului nominalizat sub aspectul infracţiunii imputate.

Astfel, starea de fapt reţinută prin actul de sesizare este confirmată de martora P.M., care a prezentat atât în cursul urmăririi penale, cât și în faţa instanţei de fond modalitatea și considerentele pentru care a înmânat actele și ștampila societăţii comercială P. inculpatului L.I., nașul său de cununie, necunoscând că acesta nu a urmărit decât să se folosească de societate în vederea achiziţionării unui spaţiu scos Ia licitaţie. Scopul martorei a fost acela de a înstrăina societatea comercială P. și a apelat în acest sens la serviciile inculpatului L.I. Întrucât inculpatul i-a comunicat că societatea urmează a fi cumpărată de sora lui, T.F., la solicitarea acestuia, martora i-a încredinţat actele și ștampila societăţii. Aceeași martoră precizează ca nu s-a întâlnit niciodată cu T.F., că toate discuţiile le-a purtat cu inculpatul, cel căruia, la solicitarea sa, i-a semnat și o împuternicire pentru reprezentarea societăţii la licitaţie și că în final, pentru că martora T.F. nu a mai semnat contractul de vânzare-cumpărare al societăţii, i-a solicitat inculpatului actele și ștampila societăţii pentru a o lichida, ocazie cu care a aflat despre cumpărarea și revânzarea, pe numele societăţii, a imobilului situat în Oradea, B-dul D., precum și despre datoriile pe care le avea societatea la bugetul de stat, în urma acestor tranzacţii.

Pe de altă parte, așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosar, la data de 12 septembrie 2001, inculpatul L.I., în calitate de împuternicit al societăţii comerciale P., s-a prezentat la AVAB și a participat la licitaţia organizată, ca unic ofertant, având ca rezultat adjudecarea imobilului licitat la preţul de pornire, stabilit prin anunţul publicitar, respectiv suma de 75.495 USD.

Inculpatul L.I. a semnat documentele întocmite cu acea ocazie, respectiv fișa de licitaţie și lista de licitatori, care au atestat adjudecarea licitaţiei, preţul de adjudecare fiind de 75.495 USD, în fișa de licitaţie precizându-se că „TVA aferent, în sumă de 14.344,05 USD (echivalent la data plaţii) se achită la Trezoreria Statului, fiind în sarcina exclusivă a adjudecatarului.” Tot inculpatul nominalizat fost cel care a făcut demersuri pentru transferarea sumei de 75.495 USD în contul societăţii comerciale P.

Astfel, la data de 18 septembrie 2001, a fost virată suma de 2.060.276.900 lei din contul deschis la Banca I. - Sucursala Oradea (titular P.V., văr primar al inculpatului L.I.) în contul lui P.M. deschis la Banca E. - Sucursala Oradea, iar în data de 19 septembrie 2001, la indicaţia inculpatului L.I., martora P.M. a transferat cu titlu de creditare firmă suma de 2.059.000.000 lei în contul societăţii comerciale P., suma fiind virată, în aceeași zi, în contul AVAB. Conform Raportului de constatare economico-financiară întocmit de specialistul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, suma folosită pentru plata spaţiului comercial din Oradea, către AVAB București, a provenit din vânzarea unei case situate în comuna S. care, deși figura ca proprietate a martorului P.V., în realitate a aparţinut inculpatului L.I.

Procesul-verbal de licitaţie din 12 septembrie 2001 a fost semnat de către martorul D.A., funcţionar public în Ministerul de Finanţe, care a prezentat o împuternicire eliberată aparent de către societatea comercială P. și semnată de către martora P.M. Aceasta a declarat, însă, că nu a semnat un astfel de document și că nu îl cunoaște pe martorul D.A. În urma efectuării unei constatări tehnico-știinţifice criminalistice, s-a stabilit că semnătura depusă pe împuternicirea respectivă nu a fost executată de către martora P.M., fiind „probabil executată de către L.I.”

Se mai reţine că, ulterior, din dispoziţia inculpatului L.I., la data de 11 octombrie 2001, spaţiul comercial cumpărat prin licitaţie a fost vândut de societatea comercială P. martorei T.F., cu preţul de 450 milioane lei.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie valorifică ca relevante și documentele financiar contabile și bancare care au stat la baza întocmirii raportului de constatare de către specialistul financiar din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie și din care rezultă atât modalitatea de achiziţionare și revânzare a imobilului situat în Oradea, B-dul D., cât și circuitul sumelor de bani încasate din vânzarea acestuia, beneficiarul final fiind inculpatul L.I.

Mai mult decât atât, conform declaraţiilor angajaţilor Băncii T. - cumpărătoarea imobilului situat în Oradea, B-dul D., negocierile privind preţul s-au purtat cu inculpatul L.I., martora T.F. fiind prezentă doar la notar, în momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare, întrucât aceasta era titulara în drept a spaţiului.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie mai are în vedere pentru stabilirea stării de fapt de mai sus că sunt semnificative și declaraţiile martorilor T.F. și T.I., sora respectiv cumnatul inculpatului L.I., declaraţii care scot în evidenţă lipsa oricăror cunoștinţe referitoarea la derularea unor afaceri, cu atât mai mult cu privire la modalitatea de desfășurare a licitaţiilor publice. Acești martori nu au putut da relaţii referitoare la participarea la licitaţie, la vânzarea ulterioară a spaţiului câștigat la licitaţie, în condiţiile în care martorii erau proprietarii de drept ai acestuia, fiecare din soţi susţinând că de vânzare s-a ocupat celălalt soţ. Mai mult decât, atât, T.I. a prezentat totul ca pe o „afacere de familie”, de care s-a ocupat soţia sa împreună cu inculpatul L.I.

Faţă de toate aceste aspecte, rezultă că inculpatul L.I. s-a substitut în fapt administratorului societăţii comerciale P., exercitând o activitate cu scop lucrativ, destinată obţinerii de profit, cu toate că activitatea firmei avea o legătură directă cu atribuţiile ce-i reveneau din funcţia publică deţinută. Chiar dacă nu a fost angajat cu contract de muncă la societatea comercială P. sau nu a deţinut calitatea de administrator, inculpatul L.I. a desfășurat activităţi de administrare a societăţii, având iniţiativa „afacerii”, organizând desfășurarea acesteia, participând personal la cele mai importante momente și disimulându-și participarea cu ajutorul membrilor familiei, martorii T.F., T.I., P.V. și P.M. Astfel, inculpatul nominalizat a fost cel care a finanţat întreaga operaţiune, folosind fonduri personale, provenite din contul curent personal al martorului P.V., fiind unicul beneficiar al sumei de 10 miliarde lei, obţinută după revânzarea imobilului achiziţionat de la AVAB către Banca T. Chiar și împrejurarea că inculpatul s-a folosit de un mandat special de reprezentare pentru achiziţionarea acestui spaţiu comercial a avut rolul de a disimula participarea sa efectivă în administrarea societăţii, încercându-se astfel a se da o aparenţă de legalitate unei acţiuni ce se tindea a fi privită în mod izolat, desfășurată de către o societate comercială oarecare, iar nu de către un funcţionar public. Totodată, în acest context, este de remarcat că societatea comercială P. nu a avut niciun fel de activitate comercială, nici înainte de cumpărarea imobilului și nici după revânzarea acestuia, fiind deliberat aleasă de către inculpat pentru aceste operaţiuni și urmând a fi lichidată în scurt timp după realizarea obiectivelor propuse.

Pe de altă parte, pentru motivarea aceleiași soluţii de achitare, instanţa de apel a Curţii de Apel Brașov a reţinut că este lipsită de relevanţă împrejurarea că imobilul scos la licitaţie de către AVAB avea instituită o ipotecă de rang III de către Administraţia Financiară Oradea, în contextul în care ipotecile de rang preferenţial I și II erau înscrise în favoarea Băncii B.

Or, inculpatul L.I. avea calitatea de director general adjunct al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor și, conform normelor legale în vigoare la momentul organizării licitaţiei de către AVAB București, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor avea în structura organizatorică și Administraţia Finanţelor Publice Oradea, existând o clară relaţie de subordonare. Se deduce, astfel, cu evidenţă incompatibilitatea funcţionarului public, privind participarea în calitate de mandatar la o procedură de licitaţie publică, în vederea achiziţionării unui bun ce are legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului L.I., în favoarea societăţii comerciale P.

Se conchide că inculpatul L.I. a avut iniţiativa transferului sumei de 75.495 USD în contul societăţii comerciale P., participând astfel personal la cele mai importante momente ale licitaţiei de adjudecare ca unic ofertant, disimulând-și participarea cu ajutorul membrilor de familie, soţii T., P.M. (fină de cununie), P.V. (văr primar, al cărui cont l-a alimentat la data de 29 noiembrie 2004 cu suma de 3 miliarde de lei, sumă retrasă până la data de 10 decembrie 2004 în numerar de P.V. și M.M.; de altfel, suma folosită pentru plata spaţiului comercial provine de la casa situată în comuna S., proprietatea lui P.V.).

Așadar, probele administrate în cauză demonstrează cu evidenţă că inculpatul L.I. s-a folosit de societatea comercială P., exercitând o activitate cu scop lucrativ, în scopul obţinerii de profit și, în consecinţă, constatându-se vinovăţia inculpatului, se impunea adoptarea unei soluţii de încetare a procesului penal, raportat la data comiterii infracţiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială prevăzut în art. 124 C. pen. raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen.

b) Cu privire la soluţia achitării inculpatului L.I. pentru săvârșirea infracţiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000:

Din concluziile raportului de constatare economico-financiară întocmit de specialiștii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, coroborat și cu celelalte probe administrate, respectiv documente bancare referitoare la constituire depozit L.I la Banca A.; documente bancare referitoare la constituire depozit L.I. și T.I. la Banca B.; documente bancare referitoare la P.V., Banca I.; documente bancare referitoare la L.I., Banca I.; rulajul conturilor inculpatului L.I. la Banca T.; proces-verbal de percheziţie domiciliară; proces-verbal de inventariere bunuri ridicate de la domiciliul inculpatului; proces-verbal de predare primire înscrisuri; ordine de plată; cereri de retragere în numerar inculpat L.I.; documente ridicate la percheziţia efectuată la domiciliul inculpatului L.I., Înalta Curte de Casaţie și Justiţie are în vedere că suma de 10 miliarde lei (ROL) a intrat în contul martorului T.I. (deschis la Banca T.), în data de 28 august 2002, dată la care suma a făcut obiectul constituirii unui depozit în lei.

După trei luni, respectiv la data de 28 noiembrie 2002, depozitul a fost desfiinţat, încasându-se bonificaţia în sumă de 561.452.055 lei (ROL), în aceeași zi fiind constituit un alt depozit de 10 miliarde lei (ROL), iar din bonificaţie, un alt depozit de 500 milioane lei, diferenţa rămasă din dobândă, respectiv 61.312.000 lei (ROL) fiind ridicată în numerar de către inculpatul L.I. În data de 28 februarie 2003, cele două depozite au fost desfiinţate, fiind constituite alte două depozite, unul în valoare de 10 miliarde lei (ROL), iar celălalt de 1 miliard (500 milioane lei ROL din dobândă), diferenţa fiind ridicată în numerar - 43.328.164 lei, tot de către inculpatul L.I.

Depozitul de 1 miliard (ROL) a fost desfiinţat în data de 21 martie 2003, suma fiind utilizată ca plată în numerar către inculpatul L.I. - 147 milioane iei (ROL), iar 853 milioane lei (ROL) creditare societatea comercială N., unde martorul T.I. a fost unic asociat și administrator.

Ulterior, părţile sociale ale acestei societăţi au fost cesionate cu titlu gratuit către L.D., fiul inculpatului L.I. Menţionăm că acest cont a fost alimentat cu suma de 318.740.355 lei, reprezentând rambursare TVA numitului T.I., ca persoană fizică. Din această sumă, inculpatul L.I. a ridicat în numerar 76,8 milioane lei (ROL) (26 martie 2003 și 31 martie 2003), 149,605 milioane lei (ROL) a ridicat martorul T.I. (23 aprilie 2003), iar cu 92 milioane lei (ROL) a fost creditată societatea comercială N.

Depozitul de 10 miliarde lei (ROL) a fost desfiinţat la data de 28 mai 2003, dobânda aferentă în sumă de 410.375.000 lei (ROL) fiind utilizată la alimentarea cardului aparţinând inculpatului L.I., fiind constituit în aceeași dată un alt depozit de 10 miliarde lei (ROL).

În data de 28 august 2003, depozitul a fost desfiinţat, dobânda fiind utilizată la alimentarea cardului aparţinând lui L.I. în sumă de 349,5 milioane lei (ROL) (300 milioane lei + 49,5 milioane lei), fiind constituit ca și în situaţiile precedente un alt depozit de 10 miliarde lei (ROL).

După alte trei luni, respectiv la 28 noiembrie 2003, depozitul de 10 miliarde lei (ROL) a fost desfiinţat constituindu-se un alt depozit de 8,5 miliarde lei în aceeași zi. Din suma de 1,5 miliarde lei (ROL), precum și dobânda în suma de 374.301.370 lei s-au efectuat următoarele plăţi: 474 milioane lei (ROL) alimentare card inculpat L.I. (28 noiembrie 2003); 700 milioane lei (ROL) transfer în contul de disponibil în lei deschis la Banca T. pe numele inculpatului L.I. (28 noiembrie 2003); 350 milioane lei (ROL) ridicare în numerar de către inculpatul L.I. (28 noiembrie 2003); 347,8 milioane lei (ROL) ridicare în numerar de către martorul T.I. (29 noiembrie 2003).

În data de 28 februarie 2004, din bonificaţia aferentă depozitului, a fost alimentat cardul aparţinând inculpatului L.I., cu suma de 349,95 milioane lei (ROL), depozitul fiind desfiinţat în data de 2 martie 2004, constituindu-se alte depozite, respectiv de 5 miliarde lei (ROL) și 3,5 miliarde lei (ROL). Depozitul de 3,5 miliarde Iei (ROL) a fost desfiinţat în data de 19 martie 2004, suma de 500 milioane lei (ROL) fiind ridicată în numerar de către martorul T.I.

În data de 2 iunie 2004, a fost încasată dobânda aferentă depozitului, în sumă de 216.501.640 lei (ROL), iar în data de 4 iunie 2004 depozitul de 5 miliarde (ROL) a fost desfiinţat, soldul contului (titular martor T.I.) fiind (după ce s-a încasat și dobânda curentă) de 8.231,766 milioane lei (ROL).

În data de 15 iunie 2004, după deblocarea contului de către Parchetul Naţional Anticorupţie, s-au efectuat plăţi în sumă de 8.230 milioane lei, astfel: 1.500 mii lei, cu ordinul de plată din 15 iunie 2004, către inculpatul L.I. în contul deschis în data de 15 iunie 2004 în Banca B.; 2.000 milioane lei (ROL), cu ordinul de plată din 15 iunie 2004, către inculpatul L.I., în contul deschis la Banca A. în data de 15 iunie 2004; 400 milioane lei (ROL), cu ordinul de plată din 15 iunie 2004, către inculpatul L.I. - alimentare card; 330 milioane Iei (ROL) cu ordinul de plată din 15 iunie 2004, către inculpatul L.I. - alimentare card; 4.000 milioane lei (ROL), cu ordinul de plată din 15 iunie 2004, către martorul P.V. în Banca I., cu titlu de restituire împrumut conform contract din 20 decembrie 2003.

În data de 17 iunie 2004, cu ordin de plată, din suma de 4.000 milioane lei (ROL) - suma de 3.990 milioane lei (ROL) a fost virată către inculpatul L.I. în Banca I., în contul deschis la data de 15 iunie 2004. Din această sumă, inculpatul L.I. a constituit 3 depozite a 1.000 milioane lei (ROL) fiecare și un cont de economii și a retras în numerar 39,99 milioane lei (ROL). Pentru cele trei depozite de câte un miliard (ROL), a fost încasată dobândă 245.714.202 lei (ROL), după care suma de 3 miliarde (ROL) a fost revirată martorului P.V. în Banca I., în data de 29 noiembrie 2004 (pană la data de 10 decembrie 2004, când suma a fost retrasă în numerar de către martorii M.M. și P.V.). Suma de 950 milioane lei (ROL) cu dobânda aferentă a fost retrasă succesiv în numerar de către inculpatul L.I. până în data de 28 septembrie 2004.

Relevant este și faptul că, la percheziţia efectuată în data de 29 octombrie 2004 la domiciliul inculpatului L.I., au fost identificate și ridicate documente bancare (ordine de plată, formulare de deschidere cont, contracte de depozit, inclusiv o procură specială redactată și autentificată, prin care martorul P.V. l-a împuternicit pe inculpatul L.I. să efectueze operaţiuni bancare în contul său personal, deschis la Banca I., până la concurenţa sumei de 100.000 USD), care atestă operaţiunile descrise mai sus. Acestea rezultă și din rulajul conturilor, comunicat procedural atât de unităţile bancare sus-indicate, cât și de Oficiul Naţional de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Or, întrucât suma de 10 miliarde lei (ROL) obţinută urmare a săvârșirii infracţiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a fost utilizată de către inculpat atât pentru necesităţi personale, cât și pentru cumpărarea unui apartament în Oradea, strada C., încercând, prin transferuri bancare succesive, să ascundă atât sursa, cât și destinaţia finală a banilor, în speţă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, rezultând fără echivoc că soluţia de achitare dispusă de către instanţele de fond și de apel este nelegală și netemeinică.

Suplimentar în raport cu argumentele instanţei de fond, instanţa de apel pentru motivarea soluţiei de achitare pentru infracţiunea de spălare a banilor a menţionat și aspectul că subiectul activ al infracţiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 nu poate deveni și subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor, întrucât el este deţinătorul bunului și, în consecinţă, inculpatul L.I. nu poate fi condamnat pentru infracţiunea subsecventă infracţiunii principale, întrucât nimeni nu poate fi condamnat de două ori pentru aceeași faptă (principiul non bis in idem).

Raţionamentul juridic de mai sus este esenţial eronat, întrucât infracţiunea de spălare a banilor poate fi imputată oricărei persoane, iar subiectul activ al infracţiunii nu este calificat, putând avea această calitate orice persoană fizică care îndeplinește condiţiile generale ale subiectului activ al infracţiunii și, în consecinţă, participantul la infracţiunea principală poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute în art. 23 din Legea nr. 656/2002.

Sintagma „cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracţiuni” trebuia a fi interpretată în legătură cu poziţia psihică a autorului infracţiunii principale, însemnând că se impune ca acesta să nu se afle în eroare asupra caracterului penal al faptei săvârșite.

Lipsa intervenţiei exprese a legiuitorului prin care să se stabilească explicit că persoana care a săvârșit infracţiunea din care provine bunul este exceptată din cadrul sferei persoanelor ce pot avea calitatea de subiect al infracţiunii de spălare a banilor demonstrează că intenţia acestuia a fost aceea ca orice persoană să poată avea această calitate (în sensul considerentelor de mai sus s-a pronunţat și Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, prin decizia penală nr. 5966/2003).

În același sens, în practica judiciară franceză, la data de 14 ianuarie 2004, prin o decizie, Curtea de Casaţie a apreciat că poate fi subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor și autorul infracţiunii principale (a se vedea W. Jean Didier, Droit penal des affaires, Precis Dalloz, 2003, nr. 21; L'arret de la Cour de Cassation de la France du 14.01.2004, Chambre criminelle, Recueil Dalloz, 2004, nr. 19, p. 1377).

c) Este nelegală și netemeinică și soluţia dispusă prin hotărârea instanţei de fond, menţinută prin decizia instanţei de apel, a achitării inculpatului L.I. sub aspectul săvârșirii infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (pct. 4 din rechizitoriu), pe considerentul că probele administrate în cauză nu susţin învinuirea adusă acestuia.

Din acest punct de vedere se reţine cu titlu de premisă că elementul material al infracţiunii de luare de mită se realizează întotdeauna înaintea efectuării sau neefectuării actului de serviciu ori a realizării lui necorespunzătoare. Folosul nelegal poate fi remis funcţionarului înainte sau după încălcarea de către acesta a îndatoririlor de serviciu, cu menţiunea că primirea folosului ulterior efectuării sau neefectuării actului de serviciu trebuie să fie precedată de o pretindere, acceptare sau nerespingere a unei promisiuni referitoare la un folos material dobândit de funcţionar pentru sine sau pentru altul. Infracţiunea subzistă chiar dacă folosul pretins sau promis inculpatului nu i se mai remite efectiv, tot astfel dacă folosul injust este primit sau pretins prin intermediar.

Cu referire la infracţiunea de luare de mită imputată, în fapt, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie reţine, pe baza probelor administrate în cauză, că inculpatul L.I., în calitate de director general adjunct al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor, în cursul anului 2003, a solicitat și primit foloase materiale necuvenite în sumă de 349.543.468 lei (ROL) de la martorul denunţător P.J., constând în plata materialelor de construcţie ridicate de la societatea comercială E., cu scopul de a-și îndeplini atribuţiile de serviciu, în sensul aprobării unor reeșalonări ale obligaţiilor fiscale și restituirii de accize către societăţile comerciale administrate de denunţător.

Astfel, se are în vedere că, potrivit denunţului și declaraţiei martorului denunţător P.J., inculpatul L.I. a contractat lucrări de reconstrucţie a unei case proprietate personală, situată în Oradea, strada B. și de renovare a unui apartament, situat tot în Oradea, strada C., ridicând materiale de construcţie de la societatea comercială E., firmă specializată în desfacerea en-gros și cu amănuntul a materialelor pentru construcţii. Ulterior, inculpatul L.I., urmare a înţelegerii cu martorul denunţător P.J., a solicitat martorei B.C., director la societatea comercială E., să factureze materialele ridicate, în valoare totală de aproximativ 350 milioane lei (ROL), pentru societăţile controlate de martorul P.J.

După livrarea materialelor către inculpatul L.I., martorul P.J. a dispus efectuarea plăţilor, prin virament bancar. Martorul denunţător nominalizat a mai precizat și faptul că a fost constrâns să achite contravaloarea materialelor la cererea inculpatului, întrucât acesta era în măsură să dispună efectuarea unor controale fiscale, să avizeze diferite cereri cu caracter fiscal, astfel încât nu a putut să refuze solicitările inculpatului.

Valoarea materialelor plătite de firmele controlate de martorul P.J. către societatea comercială E., materiale ridicate în fapt de către inculpatul L.I., a fost de 349.543.468 lei (ROL), după cum rezultă din însumarea valorilor facturilor pentru materiale despre care martora B.C. afirmă că au fost livrate inculpatului L.I.

În schimbul acestor foloase materiale, conform înscrisurilor existente Ia dosar, martorul denunţător P.J. a obţinut reeșalonări pentru o perioadă de 5 ani, respectiv 3 ani, în beneficiul societăţii comerciale J. și societăţii comerciale C.

Inculpatul L.I. a rezoluţionat și repartizat cererea de eșalonare formulată și depusă de societatea comercială J. și a făcut parte din Comisia de analiză și soluţionare constituită Ia nivelul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor, în acest sens fiind aprobată eșalonarea la plată a TVA în sumă de 1.872.075.933 lei (ROL) și a majorărilor de întârziere aferente TVA în sumă de 300.756.239 lei (ROL), pe o perioadă de 5 ani, cu o perioadă de graţie de 6 luni. De asemenea, inculpatul a semnat în calitatea pe care o avea convenţia din 24 iunie 2003 încheiată între Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor și societatea comercială C. privind acordarea eșalonării la plată pe o perioadă de 24 luni a sumei de 475.236.608 lei (ROL).

Astfel, fapta inculpatului L.I. care, ulterior acceptării foloaselor materiale de la martorul P.J., constând în plata materialelor de construcţie ridicate de inculpat de Ia societatea comercială E., a îndeplinit în mod concret și direct atribuţii de serviciu, ca director adjunct al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor, privind acordarea facilităţilor fiscale și a restituirilor de accize, în favoarea firmelor controlate de martorul P.J., întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită.

În consecinţa statuării ca fondat a recursului declarat de procuror pentru argumentele expuse, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie urmează a casa în parte ambele hotărâri recurate și, cu ocazia rejudecării în fond, urmează a dispune reformarea acestora, în sensul deja iterat, și anume:

- soluţia încetării procesului penal pornit împotriva inculpatului L.I. pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000, în temeiul de drept prevăzut în art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., combinat cu art. 124 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale văzând limitele de pedeapsă prevăzute de legea specială (de la unu la cinci ani) și data săvârșirii faptei imputate, respectiv data de 6 septembrie 2001, când inculpatul L.I. a participat în calitate de mandatar al societăţii comerciale P. la licitaţia organizată de AVAB, în vederea achiziţionării unui imobil situat în Oradea B-dul D., spaţiu comercial licitat și adjudecat la suma de 75.495 USD și care era ipotecat și în favoarea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bihor din ianuarie 2001;

- condamnarea inculpatului L.I. pentru săvârșirea infracţiunilor de spălare a banilor prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 și, respectiv pentru cea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Pe de altă parte, inculpatul L.I. personal a dobândit - ca urmare a săvârșirii infracţiunii prevăzute în art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000, ascunzând atât sursa (respectiv, suma de 10 miliarde de lei virată de Banca T. în contul lui T.I. ca preţ de vânzare-cumpărare a spaţiului comercial situat în Oradea B-dul D.), prin transferuri bancare succesive, cât și destinaţia finală a aceleiași sume de bani deja menţionate - un apartament situat în Municipiul Oradea, strada C.

În consecinţă, urmează ca în baza art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 și art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen., să se dispună confiscarea de la inculpatul L.I. a bunului dobândit prin săvârșirea infracţiunii de spălare a banilor, respectiv apartamentul situat în Municipiul Oradea, strada C.

Urmează ca, în baza art. 254 alin. (3) C. pen., să se dispună confiscarea de la inculpatul L.I. a sumei de 349.543.468 lei (ROL), care a făcut obiectul luării de mită și-l va obliga la plata acestei sume către stat.

În baza art. 163 C. proc. pen., art. 20 din Legea nr. 78/2000 și art. 32 din Legea nr. 656/2002, va dispune luarea măsurii asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului L.I. până la concurenţa sumei confiscate și a contravalorii apartamentului.

Urmează a menţine măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa procurorului din data de 9 martie 2005 privind indisponibilizarea sumelor de 8.000 euro și 20.000 dolari, sume ce au fost depuse la Banca C. la dispoziţia parchetului.

Faţă de considerentele ce preced, în majoritate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Brașov împotriva deciziei nr. 25/Ap din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Brașov, Secţia penală și pentru cauze cu minori, a casat în parte decizia penală atacată și sentinţa penală nr. 251/S din 1 iunie 2010 a Tribunalului Brașov și rejudecând în fond:

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. combinat cu art. 124 C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului L.I. pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul L.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de spălare a banilor.

În baza art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe același inculpat la 3 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. pentru săvârșirea infracţiunii de luare de mită.

În baza art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit cele două pedepse de câte 3 ani închisoare și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

În baza art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 și art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen., a confiscat de la inculpatul L.I. apartamentul situat în Municipiul Oradea, strada C.

În baza art. 254 alin. (3) C. pen., a confiscat de la inculpatul L.I. suma de 349.543.468 lei (ROL) și l-a obligat la plata acestei sume către stat.

În baza art. 163 C. proc. pen., art. 20 din Legea nr. 78/2000 și art. 32 din Legea nr. 656/2002, a dispus luarea măsurii asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului L.I. până la concurenţa sumei confiscate, respectiv a contravalorii apartamentului.

A menţinut măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa procurorului din data de 9 martie 2005 privind indisponibilizarea sumelor de 8.000 euro și 20.000 dolari, sume ce au fost depuse la Banca C. la dispoziţia parchetului.

A menţinut restul dispoziţiilor din hotărârile atacate care nu contravin prezentei.

Cu opinie separată în ce privește dispoziţia de luare a măsurii sechestrului asigurător și confiscării speciale.

Dispoziţiile la care se referă opinia separată sunt rezultatul condamnării inculpatului, în recurs, cu privire la infracţiunile de spălare a banilor și luare de mită, soluţia de condamnare fiind fundamentată pe declaraţia inculpatului din faţa instanţei de recurs în care a precizat că menţine aspectele relatate în declaraţiile sale detaliate, anterioare, pe ansamblul înscrisurilor depuse în dosar, pe probele știinţifice administrate de-a lungul întregului proces penal și pe conţinutul interceptărilor audio-video apreciate ca fiind legal obţinute. Este de subliniat faptul că inculpatul, dar și Ministerul Public au formulat obiecţiuni la expertiza contabilă efectuată în cursul judecării apelului, ce au fost analizate de instanţă și ulterior a fost completat raportul de expertiză. În cursul urmăririi penale se întocmiseră, însă, și rapoarte de constatare economico-financiare de către specialiști din structura organului de urmărire penală. Aceste probatorii au fost analizate coroborat reţinându-se că sunt apte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie sub aspectul infracţiunilor menţionate anterior.

În mod indubitabil din soluţia de condamnare în legătură cu infracţiunile menţionate rezultă ope legis obligativitatea dispunerii măsurilor sechestrului asigurător și confiscării speciale.

Se constată, însă, că aceste măsuri nu au fost solicitate nici în concluziile orale ale Ministerului Public nici în motivele scrise de recurs.

De esenţa procesului penal echitabil este ca toate aspectele relevante cauzei, ce vor fi dezlegate prin dispoziţii ale instanţei, să fie supuse dezbaterii contradictorii.

Severitatea măsurilor impune ca la momentul luării acestora să se respecte garanţiile procesuale recunoscute în favoarea părţilor interesate.

Rolul activ al instanţei nu putea genera punerea în discuţie a aspectelor referitoare la luarea celor două măsuri, întrucât evaluarea acestora în recurs se poate face în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., ce poate fi pus în discuţie din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului. În plus, rolul activ al instanţei nu presupune o subrogare în drepturile procesuale ale părţilor sau ale reprezentantului Ministerului Public, ci acordarea unui sprijin sau suport în exercitarea acestora.

Notă: 1. În urma republicării Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancţionarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanţării actelor de terorism în M. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012, prevederile art. 23 se regăsesc în art. 29.

2. Potrivit Legii nr. 2/2013, publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013, dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. se abrogă.