Insolvency petition over budget receivable quashed and remanded for proof of cessation of payments

Creanţe bugetare. Insolvenţă comercială. Procedura reorganizării judiciare și a falimentului.

Legea nr.64/1995, art.1, art.24 și art108

O.G.nr11/1996, art102

Încercarea creditoarei de a executa o creanţă bugetară impune administrarea mijloacelor legale de probă, pentru a se constata dacă insolvenţa comercială a debitoarei, asupra căreia instanţele nu s-au oprit analitic și argumentat, este reală și constă în lipsa de lichidităţi, iar nu doar într-un dezechilibru financiar remediabil, ncesitând verificarea stării patrimoniului care a avut ca urmare încetarea plăţilor, precum și începerea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului chiar și în cazul debitorului comerciant care se află într-o stare de încetare de plăţi, în raport cu datoriile sale faţă de bugetul public., conform art.102 din O.G.nr.11/1996.

(Secţia comercială,decizia nr.2685 din 21 mai 2003)

Tribunalul Bihor, prin sentinţa civilă nr.136 din 20 septembrie 2001, a respins cererea, formulată de creditoarea C. A. S. Bihor, privind deschiderea procedurii prevăzută de Legea nr.64/1995, faţă de debitoarea S.C. „V.” SA și a anulat ca netimbrată contestaţia formulată de debitoare.

Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Oradea ,care, prin decizia nr.167 din 20 septembrie 2001, a respins ca nefondat recursul declarat de creditoare..

Instanţele au reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele Legii nr.64/1995 pentru deschiderea procedurii falimentului sub două aspecte și anume, datoria nu este comercială iar debitoarea nu se află în încetare de plăţi, întrucât s-a făcut dovada cu ordinele de plată depuse la dosar că s-au efectuat plăţi atât anterior cât și ulterior depunerii cererii.

În urma memoriului adresat de creditoare, prin care s-a invocat încălcarea prevederilor art.102 din O.G. nr.11/1996, privind executarea creanţelor bugetare cât și a prevederilor Legii nr.64/1995, s-a declarat recursul în anulare cu motivarea că hotărârile judecătorești au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat soluţionarea greșită a cauzei, pe fond.

S-a susţinut că, prin O.G. nr.11/1996, aprobată prin Legea nr.108/1996, a fost lărgită sfera creanţelor a căror neplată la scadenţă, datorită insolvenţei debitorului, atrage aplicarea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, cu datoriile izvorâte din creanţe bugetare.

În același sens, s-a mai susţinut că, prin hotărârile pronunţate s-au încălcat prevederile art.1 din Legea nr.64/1995 republicată, dar și art.102 din O.G. nr.11/1996, având ca scop crearea posibilităţii legale de a începe procedura în cazul în care un debitor,comerciant,se află în stare de încetare de plăţi,în raport cu datoriile sale faţă de bugetul public.

În fine, o ultimă critică privește nesocotirea prevederilor art.129 alin.(4) și (5) C. proc.civ., potrivit cărora, instanţa trebuia să pună în dezbatere împrejurările de fapt sau de drept pentru lămurirea cauzei și să stăruie prin mijloace legale pentru aflarea adevărului.

Cu privire la această critică, s-a arătat că încetarea plăţilor constituie o stare de fapt care trebuie probată; or, instanţa a operat cu prezumţii, când a stabilit că debitoarea, conform propriilor afirmaţii, nu se află în încetare de plăţi și nu s-a făcut o verificare a stării patrimoniului acesteia, prin administrarea de probe.

Recursul în anulare este fondat..

Prima problemă de drept întâlnită în recursul în anulare este cea a datoriilor izvorâte din creanţele bugetare, cu alte cuvinte, dacă acestea intră în domeniul de aplicare a procedurii reorganizării și lichidării judiciare.

Art.1 din Legea nr.64/1995 prevede că procedura falimentului se aplică acelor comercianţi care nu pot face faţă datoriilor lor comerciale.

Este de necontestat că debitoarea este comerciant, în sensul dreptului comercial și că ,de principiu,se supune procedurii falimentului, în cazul în care se află în imposibilitate de a face faţă datoriilor comerciale certe, lichide și exigibile.

Dacă în privinţa creditorului, legea stabilește că orice creditor care are o creanţă certă, lichidă și exigibilă poate introduce la tribunal o cerere împotriva debitorului său, care a încetat plăţile, în ce-l privește pe debitorul comerciant, aceeași lege stabilește sfera datoriilor care pot să justifice o astfel de cerere.

Din coroborarea prevederilor art.1, 24 și art.108 din Legea nr.64/1995, astfel cum a fost modificată, rezultă că încetarea plăţilor poate să privească nu numai datoriile comerciale, care derivă din săvârșirea faptelor de comerţ dar și datoriile, care își au izvorul în unele fapte civile sau care izvorăsc din lege.

O.G.nr.11/1996, privind executarea creanţelor bugetare, a concretizat această ultimă cerinţă a provenienţei datoriilor obligaţia de plată a sumelor către reclamantă fiind legală.

Cu alte cuvinte, așa cum s-a susţinut în recursul în anulare, pentru datoriile izvorâte din creanţele bugetare, legea recunoaște creditorilor dreptul de a cere deschiderea procedurii reorganizării judiciare.

Așadar, prima critică este întemeiată faţă de împrejurarea că ambele instanţe au reţinut că cererea nu privește datorii care intră sub incidenţa art.1 din Legea nr.64/1995,incălcând art.102 din O.G.nr11/1996.

A doua problemă de drept din recursul în anulare este cea referitoare la insolvenţa comercială, asupra căreia instanţele nu s-au oprit analitic și argumentat.

În concepţia Legii nr.64/1995, încetarea plăţilor se caracterizează prin imposibilitatea debitorului de a plăti la scadenţă datoriile comerciale, provocată de lipsa de lichidităţi.

Plăţile sporadice și modice, în raport cu debitul solicitat, nu sunt de natură să formeze convingerea instanţei că debitorul dispune de lichidităţi pentru acoperirea datoriei scadente.

Cu alte cuvinte, debitorul nu se afla doar într-o stare de insolvabilitate, de dezechilibru financiar, constatat la momentul exigibilităţii creanţei ci, trebuia să se procedeze la verificarea stării patrimoniului care a avut drept urmare încetarea plăţilor.

În speţă, imposibilitatea de a plăti la scadenţă, din cauza lipsei de lichidităţi, în fapt, nu a fost probată ci doar afirmată de debitor iar instanţele au reţinut această stare.

Încercarea creditoarei, de a executa creanţa bugetară prin poprirea conturilor debitoarei, care nu s-a realizat în concret., trebuia să determine administrarea de probe, pentru a se constata dacă incapacitatea de plată a debitoarei este reală și constă în lipsa de lichidităţi iar nu doar într-un dezechilibru financiar remediabil.

În consecinţă, potrivit art.313 raportat la art.314 C.proc. civ.,recursul în anulare a fost admis,hotărârile criticate au fost casate iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Bihor, pentru a se verifica faptul material al lipsei de lichidităţi precum și urmarea acestei lipse asupra încetării plăţilor.