Contractual risk and theory of imprevision in foreign currency guarantee obligations

Obligaţia contractuală. Riscul contractual. Teoria impreviziunii

Teoria impreviziunii intervine în măsura în care obligaţia contractuală nu mai este susceptibilă de executare întrucât împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată în contract.

Variaţia circumstanţelor și, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea fac parte din riscul contractual, pe care-l suportă debitorul obligaţiei de executat, în lipsa unei dispoziţii contrare.

(Secţia comercială, decizia nr.1122 din 21 februarie 2003)

Prin sentinţa civilă nr.826 din 25 iunie 1999, Tribunalul București a respins contestaţia la executare formulată de contestatoarea SC „P.H.” SA în contradictoriu cu SC „B.A.”SA.

Instanţa de apel a reţinut că, prin cererea de executare silită, SC „B.A.” SA a solicitat executarea bunurilor mobile ale debitoarei, pentru suma rezultată din convenţiile din anii 1992 și 1993, care au devenit executorii în baza OG nr.43/1997.

Curtea de Apel București, secţia comercială, prin decizia nr.180 din din 5 aprilie 2000 a admis apelul declarat de contestatoare și AVAB, schimbând sentinţa atacată în sensul admiterii contestaţiei la executare și anulării formleor de executare, reţinând, în urma efectuării expertizei, că SC „P.H.” SA nu este debitoare faţă de SC „B.A.” SA.

În urma recursului declarat de pârâta AVAB Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr.5354 din 3 noiembrie 2000, a casat hotărârea curţii de apel și a trimis cauza spre rejudecare, considerând că declanșarea procedurii lichidării judiciare impunea analiza cererii prin care s-a solicitat suspendarea judecăţii, iar expertiza, în baza căreia s-a stabilit valoarea debitului, trebuia comunicată către SC „B.A.” SA sau A.V.A.B.

În rejudecare, Curtea de apel, prin decizia civilă 1528 din 7 decembrie 2001, a admis apelul contestatoarei și a modificat sentinţa, admiţând contestaţia la executare.

Instanţa de apel a considerat că debitul pretins de SC „B.A.” SA nu există, situaţie confirmată de expertizele efectuate în cauză.

Împotriva deciziei, atât SC „B.A.” SA cât și A.V.A.B. au declarat recurs.

Recursurile sunt fondate.

Prin convenţiile încheiate în 1992 și 1993, SC „B.A.” SA garanta achitarea importurilor, făcute de contestatoare, care s-au plătit prin banca externă din Amsterdam.

La data de 18 august 1998, contestatoarea a efectuat o ultimă plată către bancă, rămânând de achitat o diferenţă valutară, la care se adaugă dobânda.

Potrivit art.3 din Convenţia încheiată în 1992, societatea garantată avea obligaţia de a rambursa băncii contravaloarea în devize a ratelor achitate de bancă la extern; iar, art.4 din aceeași convenţie obliga societatea comercială garantată să asigure depozitele în lei, pentru obţinerea valutei necesare rambursării ratelor și dobânzilor.

Datorită imposibilităţii societăţii de a procura valuta, banca a plătit din resurse proprii, în calitate de garant, ratele scadente, fără a–i fi restituită integral suma plătită.

Prin Norma B.N.R.nr.1782/1991 (art.9) s-a stabilit obligaţia echilibrării pe piaţa valutară interbancară, în cadrul ședinţelor de stabilire a cursului de schimb al leului, a sumelor în valută necesare plăţilor scadente în contul clienţilor și neacoperite din resurse proprii. Lipsa valutei disponibile a determinat banca să cumpere valută în numele debitorului ei, care era ţinut să ramburseze contravaloarea ratelor achitate la extern.

Fără a asigura depozitele în lei pentru obţinerea valutei necesară ramburării ratelor și dobânzilor, debitoarea a încălcat dispoziţiilor art.4 din convenţie. Este adevărat că lipsa disponibilităţilor valutare a determinat banca garantă să plătească ratele scadente din resurse proprii, urmând a fi desdăunată de clientul său, potrivit acordului de voinţă al părţilor. De altfel, riscul contractual, privind diferenţa de curs valutar, nu putea aparţine băncii garante, care trebuia să primească contravaloarea ratelor achitate în calitate de garant.

În privinţa schimbării esenţiale a împrejurărilor avute în vedere de părţi, la momentul încheierii convenţiilor, se impun unele precizări.

Teoria impreviziunii trebuie recunoscută în măsura în care obligaţia contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată prin contract. În acest sens se apreciază, dacă obligaţia și-a pierdut identitatea, verificându-se dacă modificarea circumstanţelor nu a fost integrată în riscul contractual. Variaţia circumstanţelor și, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care-l suportă debitorul obligaţiei de executat, în lipsa unei dispoziţii contrare.

Chiar dacă relaţia între risc și impreviziune este imprecisă, considerându-se modificarea circumstanţelor ca exclusă din sfera riscului, reparaţia este determinată, prin interpretarea convenţiei, în funcţie de natura contractului.

În ceea ce privește al doilea recurs acesta este, de asemenea, fondat în consideraţia înlăturării caracterului de titlu executoriu al contractelor, dar și al nerespectării, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art.315 C.proc.civ.

Fără a aduce atingere principiului tempus regit actum, O.U.G. nr.43/1997, prin art.5, a stabilit puterea de titlu executoriu a contractelor încheiate de SC „B.A.” SA, pentru creditele și dobânzile ce intră sub incidenţa ordonanţei.

Avalizarea ratelor constituie o formă de creditare, prin care se garantează plata furnizorilor externi, determinând astfel caracterul executoriu al titlului.

Pe de altă parte, art.9 din Legea nr.409/2001 prevede că la data preluării de către A.V.A.B. a activelor bancare, contractul de credit ajuns la scadenţă constituie, de drept, titlu executoriu, fără a mai fi necesară investirea cu formulă executorie.

În consecinţă, recursurile declarate de AVAB și SC „B.A.” SA au fost admise, iar decizia nr.1528 din 7 decembrie 2001 a Curţii de Apel București, secţia a V-a comercială, a fost modificată în sensul respingerii ca nefondat a apelului contestatoarei.