Liability for breach of guarantee of peaceful possession and absolute nullity of vehicle sale due to illicit object and stolen status

Răspunderea vânzătorului.Protecţia proprietăţii

art.480,1313 și art 1336 C.civ.

art.1 din Procol nr 1 al CEDO

Din coroborarea art.480 cu art.1313 și art 1336 C.civ. se ajunge la concluzia că vânzătorul nu a asigurat liniștita posesiune a lucrului vândut ,motiv suficient pentru a atrage răspunderea acestuia faţă de cumpărător iar actul juridic având obiectul ilicit și imoral este nul ,pe când condiţia aflării bunului în circuitul civil este neîndeplinită,existenţa în circuitul civil fiind doar ipotetică, din moment ce autoturismul era dat în urmărire generală prin Interpol, ca bun furat și urma să fie sechestrat in Ungaria.Așadar,cumpărătorul nu a putut beneficia de protecţia proprietăţii pe care o garantează nu numai codul civil dar și art.1 din Protocolul nr1 al CEDO.

(Secţia comercială,decizia nr.1028 din 19 februarie 2003)

Tribunalul București,Secţia comercială, prin sentinţa civilă nr.5831 din 5 octombrie 2000, a admis acţiunea formulată de G. G. și a obligat-o pe pârâta S.C.”E.I.T.I.E.C.”SRL,filiala „E.S.”București la plata sumelor reprezentând pretenţii la cursul de la data plăţii și pentru lipsa de folosinţă a autoturismului.

Prin aceeași sentinţă, s-a admis și cererea de chemare în garanţie iar chematele în garanţie , SC”DWAR”SACraiova și SC”D:W:A:T:”SA, au fost obligate în solidar la plata acelorași sume către pârâtă. Instanţa a considerat că obiectul contractului nu a existat și, ca urmare, contractul este lovit de nulitate absolută cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

S-a examinat și al doilea capăt de cerere, privind lipsa de folosinţă, evaluată conform raportului de expertiză și s-a stabilit că reclamanta este îndreptăţită să solicite despăgubiri câtă vreme autoturismul a fost reţinut de autorităţile maghiare și nu mai poate fi folosit.

Și cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă s-a admis, în considerarea faptului că pârâta a intermediat tranzacţia iar culpa evidentă pentru confiscarea autoturismului aparţine producătorului, care a pus în circulaţie două autoturisme cu aceleași date de identificare.

Apelurile, declarate de pârâtă și chematele în garanţie,. au fost admise de Curtea de Apel București,Secţia comercială, care, prin decizia nr.1040 din 26 iunie 2000, a respins acţiunea și cererea de chemare în garanţie.

Instanţa de apel a reţinut că nu s-a dovedit neîndeplinirea condiţiilor esenţiale, prevăzute de art.948 C.civ., pentru valabilitatea convenţiei, că, dimpotrivă, probele relevă respectarea dispoziţiunilor art.948, 1294 și art. 1361 C. civ..

În concluzie, instanţa a reţinut faptul că la momentul vânzării reclamanta a primit bunul și pârâta a primit preţul.Prin intrarea bunului în circuitul civil a fost recunoscută valabilitatea convenţiei de vânzare cumpărare.

S-a mai reţinut că, numai în ipoteza în care autoturismul ar fi fost predat cetăţeanului maghiar care a reclamat furtul, s-ar putea pune problema nevalabilităţii convenţiei.

Curtea de apel a reţinut că este prematur să se facă aprecieri asupra aplicării art.1313 C. civ., câtă vreme prin cercetările făcute de autorităţile maghiare nu s-a stabilit făptașul și tot prematură consideră că este și analiza incidenţei în cauză a dispoziţiilor art.1356C.civ și urm..

Reclamanta a declarat recurs, vizând netemeinicia și nelegalitatea deciziei pentru motivele prevăzute de art.304 pct.7, 8, 9 și 10 C.proc.civ..Criticile sale privesc situaţia de fapt greșit reţinută, motiv prevăzut de art.304 pct.7C.proc. civi..

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut greșit faptul că furtul autoturismului a fost reclamat de un cetăţean maghiar ,element de la care s-a pornit cu un raţionament greșit care a dus la o concluzie greșită.

Critica este întemeiată întrucât din actele dosarului rezultă că furtul autoturismului a fost reclamat de un cetăţean român din Timișoara, care a cumpărat acest autoturism din România. Furtul autoturismului cetăţeanului român a fost reclamat, în adevăr în Ungaria.

Rezultă că ambele autoturisme au fost fabricate și vândute în România, producătorul fiind în culpă pentru desfacerea în reţea a două autoturisme cu aceleași date de identificare, care, în speţă, prin forţa împrejurărilor au pus-o pe reclamantă în imposibilitatea de a folosi bunul, proprietatea sa, în Ungaria ,de îndată ce s-a stabilit că autoturismul cu seria celui pe care l-a cumpărat a fost furat.

A doua critică vizează neaplicarea art.1313 C. civ. pe motiv că vânzătorul și-a îndeplinit obligaţiile de predare a lucrului prevăzute în contract.

Reclamanta a invocat, cu privire la argumentele instanţei de apel, faptul că s-au analizat elemente de ordin general, care privesc validitatea convenţiei dar nu s-a analizat elementul esenţial al cauzei, respectiv obligaţia vânzătorului nu numai de a preda bunul vândut ci și de a răspunde de acesta..

Tot greșită, consideră reclamanta este și concluzia instanţei de apel ,potrivit căreia o astfel de analiză ar fi prematură.

Și această critică este întemeiată, întrucât instanţa de apel nu a examinat speţa prin prisma dispoziţiilor art.1313 C.civ,.prin care se dispune că vânzătorul are două obligaţii principale, de a preda lucrul și de a răspunde de dânsul.

Instanţa de apel a reţinut că lucrul s-a predat fără a avea în vedere că la data predării autoturismului către cumpărător, un autoturism cu aceleași date de identificare era dat în urmărire generală prin Interpol, pentru furt.

În aceste condiţii, se admite că încă de la încheierea contractului, s-a încălcat dreptul proprietarului de a dispune liber și absolut de bunul său, conform art.480 C. civ.

Din coroborarea art.1313 C. civ. cu art.1336 C. civ. și art.480 C.civ., se ajunge la concluzia că vânzătorul nu a asigurat liniștita posesiune a lucrului așa cum a reţinut corect prima instanţă, motiv suficient pentru a atrage răspunderea vânzătorului.

A susţinut reclamanta că instanţa de apel s-a limitat la examinarea condiţiilor generale de valabilitate a convenţiei. Această abordare nu este greșită, numai că raţionamentul și concluzia sunt greșite.

Dacă instanţa s-ar fi oprit asupra obiectului actului juridic ar fi observat că o cerinţă legală este ca obiectul actului juridic civil să fie licit și moral, cu alte cuvinte condiţia aceasta cere ca acţiunea sau inacţiunea părţilor actului juridic civil să fie în concordanţă cu legea și morala.

Este evident că această condiţie nu este îndeplinită, astfel că actul juridic este nul pentru că obiectul este ilicit dar și imoral.

Această concluzie rezultă din probele prezentate și din întreaga derulare a faptelor necontestate de părţile în proces.

Astfel, nu poate fi contestat faptul că producătorul a pus în circuit două autoturisme cu aceleași date de identificare, fapt nepermis în comercializarea acestora. Este, de asemenea necontestată împrejurarea că furtul s-a produs asupra unui autoturism similar dar cu aceleași caracteristici produs anterior vânzării autoturismului către reclamanta..

În fine, autoturismul era dat în urmărire generală prin Interpol, .așa încât liniștita posesie a bunului, cu alte cuvinte, dreptul reclamantei de a dispune liber de acest bun era primejduit chiar și în România.

Din acest punct de vedere, s-a reţinut greșit că o altă condiţie a vânzării era îndeplinită, întrucât bunul se afla în circuitul civil, fără să se observe că existenţa acestuia era doar ipotetică în circuitul civil întrucât urma să fie sechestrat, fiind bun furat.

Dovadă că lucrurile s-au derulat în acest mod este faptul că prin sechestrarea bunului în Ungaria, reclamanta a fost lipsită de drepturile asupra acestuia și se cuvine să fie despăgubită, conform determinării făcută de expertiză pentru lipsa de folosinţă a bunului, iar pe de altă parte prin constatarea nulităţii actului juridic, reclamantei i se cuvine preţul, așa cum a reţinut corect prima instanţă.

Prin introducerea în circuit a două autoturisme, cu aceleași caracteristici, i-au fost încălcate drepturile cumpărătoarei, devenită proprietară, în sensul că aceasta a pierdut practic orice stăpânire asupra acestuia și orice posibilitate de folosinţă și de posesiune (Hotărârea. Curţii Europene din 18 decembrie 1996).

Cu alte cuvinte, reclamanta nu a beneficiat de protecţia proprietăţii, pe care o asigură nu numai codul civil dar și art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO.

În consecinţă, faţă de argumentele expuse, prima instanţă a stabilit corect raporturile juridice dintre părţile în proces, conform art.312 raportat la art.314 C. proc. civ. și recursul reclamantei a fost admis iar decizia atacată a fost schimbată, în sensul respingerii apelurilor declarate de pârâtă și chematele în garanţie .