Statute of limitations interruption via pre-litigation conciliation or admitted complaint under Decree 167/1958

Prescripţia extinctivă. Cauze de întrerupere

art.16 alin.(1) lit b, Decret nr.167/1958

Potrivit art.16 alin.(1) lit. b) din Decretul nr.167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, condiţionând însă, întreruperea prescripţiei de admiterea unei asemenea cereri(conform alineat ultim al textului legal menţionat), dispoziţie imperativă și de strictă interpretare ce nu poate fi extinsă și la alte situaţii,cum ar fi îndeplinirea procedurii prealabile de conciliere,care nu se înscrie între cauzele de întrerupere a prescripţiei.

(Secţia comercială, decizia nr.3778 din 15 octombrie 2004)

Prin sentinţa civilă nr.143 pronunţată de Judecătoria Câmpina, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei SC R. P. SRL, invocată de pârâta SC K. I. SRL, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescrisă.

Instanţa de fond a înlăturat apărările reclamantei referitoare la suspendarea și întreruperea cursului prescripţiei, apreciind că nu sunt îndeplinite cerinţele art.13 și art.16 din Decretul nr.167/1958 și a reţinut că, prin introducerea cererii de chemare în judecată la data de 12 noiembrie 2003, s-a depășit termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art.3 din menţionatul decret, faţă de scadenţa facturilor în litigiu.

Apelul formulat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca nefondat, de Secţia comercială și de contencios administrativ a Curţii de Apel Ploiești, prin decizia nr.323 din 26 aprilie 2004, cu motivarea că, în mod corect, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând acţiunea ca prescrisă, întrucât suspendarea (în perioada octombrie 2001 – octombrie 2002) judecăţii cererii formulată de reclamantă împotriva pârâtei, pentru declanșarea procedurii prevăzută de Legea nr.64/1995, republicată, în temeiul art.35 din menţionata lege, finalizată prin sentinţa nr.901/26 septembrie 2002 a Tribunalului Dâmboviţa, nu este de natură a modifica cursul prescripţiei, faţă de perioada scadenţei facturilor: 27 septembrie – 19 octombrie 1999 și data înregistrării cererii de chemare în judecată : 12 noiembrie 2003.

Împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs, invocând ca temei de drept, dispoziţiile art.304 pct.9 C. proc. civ., susţinând că instanţele au încălcat dispoziţiile privind suspendarea și întreruperea prescripţiei. Prin cererile de chemare în judecată a debitoarei, pentru declanșarea procedurii de faliment și a procedurii privind somaţia de plată, soluţionate de Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr.901 din 26 septembrie 2001, ce i-a fost comunicată la 31 ianuarie 2003, trebuia reţinută suspendarea prescripţiei de către instanţa de apel și, respectiv, de Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr.3525 din 30 octombrie 2003, ca și prin realizarea procedurii prealabile a concilierii prevăzută de art.7201 C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că reclamanta nu a invocat și nu a dovedit nici unul din cazurile de suspendare a prescripţiei, limitativ prevăzute de art.13 din Decretul nr.167/1958, spre a putea critica modul de calcul al perioadei de suspendare a prescripţiei de către instanţa de apel.

Potrivit art.16 alin.(1) lit.b), prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, alineatul ultim al acestui text legal condiţionând, însă, întreruperea prescripţiei de admiterea acestei cereri.

Este de observat că hotărârile judecătorești menţionate de recurentă ca fiind date în soluţionarea cererilor sale de chemare în judecată, pe care și-a argumentat susţinerea motivului de întrerupere a prescripţiei extinctive, prevăzut de art. 16 alin.(1) lit.b) din Decretul nr.167/1958, nu îndeplinesc această condiţie, iar efectuarea procedurii prealabile a concilierii, nu se înscrie în nici una din cauzele de întrerupere a prescripţiei prevăzute de art.16, dispoziţii de strictă interpretare, neputând fi extinse la alte situaţii decât cele astfel determinate de legiuitor.

Așa fiind, titulara dreptului la acţune nu a pretins și nu a dovedit că s-a aflat în imposibilitate de a se adresa instanţei de judecată pentru protecţia dreptului său pentru cauzele prevăzute, limitativ, de art.13 privind suspendarea prescripţiei iar dispoziţiile art.16 alin.(1) lit.b) nu-și găsesc aplicarea în speţă, în lipsa condiţiei statuată prin alineatul ultim al acestui articol privitor la prescripţia extinctivă, astfel că instanţele au respectat aceste dispoziţii legale, aspect ce înlătură incidenţa art.304 pct.9 C.proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art.312 alin.(1) teza 2 C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.