Insurance compensation claim time-barred: fault determination does not suspend statute of limitations

Contract de asigurare. Despăgubiri.Termen de prescripţie

Decret nr.167/!958, art.3alin.(2)

În situaţia în care asiguratul a plătit ratele, singura condiţie necesară pentru nașterea obligaţiei de plată a asigurătorului este producerea riscului(evenimentului) asigurat, dată de la care curge termenul de prescripţie de 2 ani, în materie de asigurări. Obligaţia asigurătorului nu a fost suspendată pe perioada soluţionării procesului penal în care a figurat ca inculpat conducătorul auto vinovat de producerea accidentului rutier.

(Secţia comercială, decizia nr.2592 din 15 septembrie 2004)

Reclamanta SC E. D. SA Oradea a solicitat obligarea pârâtei SC O. SA , sucursala Bihor, la plata despăgubirilor civile, conform art.10 din H.G nr.1054/1999, arătând că a închiriat autocamionul, proprietatea sa, în anul 2000, societăţii comerciale „T.G.I.E.” SRL, care a implicat acest autocamion într-un grav accident rutier, la data de 2 iulie 2000. Vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul auto, prepus al societăţii locatare, astfel cum s-a stabilit prin sentinţa penală nr.137/2002 a Judecătoriei Beiuș.

Deși pârâta a refuzat plata despăgubirilor către victimele acidentului, SC T.G.I.E. SRL a plătit despăgubirile stabilite de instanţă pentru victime.

Pârâta a invocat prin întâmpinare excepţiile: autorităţii de lucru judecat faţă de obligarea la despăgubiri în procesul penal, a prescripţiei dreptului la acţiune în raport cu termenul special de 2 ani în materie de de asigurări precum și excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, faţă de faptul că, în dosarul penal, parte responsabilă civilmente a figurat SC T. G. I. E. SRL iar nu SC E. D. SA Rieni.

În cauză, SC T. G. I. E. SRL a formulat o cerere de intervenţie, în interesul reclamantei, solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor civile către reclamantă.

Tribunalul Bihor, prin sentinţa civilă nr.2506 din 6 noiembrie 2003, a respins excepţia autorităţii puterii lucrului judecat, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune și a respins acţiunea și cererea de intervenţie ca fiind tardiv formulate.

Instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru a invoca excepţia autorităţii de lucru judecat întrucât în dosarul penal, temeiul îl constituia răspunderea delictuală iar în cauză, temeiul este răspunderea contractuală iar părţile nu sunt aceleași.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a avut în vedere că riscul asigurat s-a produs la 2 iulie 2000 iar cererea a fost înregistrată la 7 aprilie 2003, astfel că, potrivit art.3 din Decretul 167/1958 termenul de prescripţie este de 2 ani în materie de asigurări și deci operează art.3 din Decretul 167/1958.

În ceea ce privește cererea de intervenţie formulată de SC T. G. I. E.SRL aceasta a fost respinsă în baza principiului accesorium sequitur principale.

Reclamanta a declarat apel, susţinând că, în mod greșit a fost respinsă acţiunea ca prescrisă, deoarece, pe perioada soluţionării cauzei penale prescripţia a fost suspendată și a considerat că obligaţia asigurătorului de a acorda despăgubiri, în baza contractului de asigurare, se naște după stabilirea vinovăţiei conducătorului auto.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr.20 din 10 februarie 2004, a respins ca nefondat apelul, apreciind că în cauză nu se aplică principiul prevăzut de art.19 alin.(2) C. proc. pen., potrivit căruia penalul ţine în loc civilul, deoarece nu a fost formulată o acţiune civilă care să fie ţinută în loc, iar pe de altă parte, trebuie făcută distincţie între art.19 alin.(2) C. proc. civ. și art.13 și 16 din Decretul 167/1958.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă, invocându-se motivul prevăzut de art.304 pct.9 C.proc. civ., susţinându-se că stabilirea vinovăţiei asiguratului este o condiţie esenţială pentru acordarea despăgubirilor, că suspendarea a operat de drept.

Recursul declarat de reclamantă este nefondat .

Obligaţia de plată a asigurătorului este una care izvorăște din contractul de asigurare și singura condiţie pentru nașterea acestei obligaţii, dacă asiguratul a plătit ratele, este producerea evenimentului asigurat. De la această dată se naște și dreptul la acţiune al reclamantei. Cum riscul asigurat s-a produs la data de 2 iulie 2000, rezultă că, în mod corect, instanţele au aplicat dispoziţiile art.3 din Decretul 167/1958, intrucât termenul de prescripţie în materie de asigurări este de 2 ani.

Susţinerea reclamantei cu privire la condiţia stabilirii vinovăţiei asiguratului nu este întemeiată, deoarece plata despăgubirii se datorează în baza contractului de asigurare și obligaţia asigurătorului este independentă de vinovăţia prepusului.

Critica referitoare la o pretinsă suspendare de drept a prescripţiei pe perioada judecării cauzei penale nu este justificată, nefiind reglementată de lege în art.13 din Decretul 167/1958 nici o astfel de ipoteză a suspendării prescripţiei.

Nici art.16 din Decretul 167/1958 nu este incident în cauză, neintervenind vreo împrejurare dintre cele limitativ prevăzute pentru întreruperea prescripţiei.

În consecinţă, dreptul la acţiune era prescris la data de 7 aprilie 2003, când a fost introdusă acţiunea iar criticile reclamantei sunt neîntemeiate, motiv pentru care recursul este nefondat.