Contest in annulment of commercial enforcement against a vehicle dismissed; appeal not open due to substantive rather than material error.

Executare silită.Urmărirea bunurilor mobile

Nefiind aplicabile dispoziţiile art.318 C.proc.civ.,creditoarea va putea proceda la realizarea creanţei sale prin executare silită asupra autoturismului, lipsind dovezile certe din care să rezulte că bunul urmărit servește la desfășurarea activităţii societăţii, pentru a putea fi exceptat, precum și dovezile privind încălcarea, în faza executării hotărârii, a ordinii de prioritate,prevăzută în art.8 alin.(2) din Legea nr.49/2002,în contextul în care debitorul se află în incapacitate de plată.

(Secţia comercială, decizia nr.1847 din 20 mai 2004)

Contestatoarea S.C. G.C. SA Slatina a formulat contestaţie la executare în contradictoriu cu intimata S.C. S. SA Slatina, solicitând anularea procesului verbal de sechestru nr.79/2001/13 februarie 2001 și ridicarea sechestrului instituit asupra autoturismului, în dosarul de executare nr.79/2001 precum și suspendarea executării până la data soluţionării pe fond a contestaţiei.

Prin sentinţa civilă nr.77 din 21 februarie 2001, pronunţată de Tribunalul Olt, s-a admis contestaţia la executare și s-au anulat formele de executare întocmite de executorul judecătoresc în dosarul nr.79/2001, respectiv procesul verbal de sechestru din 13 februarie 2001.

În pronunţarea acestei hotărâri s-a reţinut că greșit s-a instituit sechestru pe autoturismul debitoarei care nu era integral achitat și care era gajat în favoarea societăţii de asigurare.

Apelul declarat de creditoarea S.C. S. SA Slatina a fost admis de Curtea de Apel Craiova, Secţia Comercială, prin decizia nr.867 din 10 septembrie 2001, sentinţa tribunalului fiind schimbată în sensul respingerii contestaţiei la executare ca nefondată,cu motivarea că creditorul este în drept să urmărească orice bun din averea debitorului, cu excepţia celor neurmăribile iar autoturismul, asupra căruia s-a instituit sechestru, nu era neurmăribil.

Faptul că bunul cumpărat în rate, nu era integral achitat, împiedică numai vânzarea voluntară a acestuia, iar nu urmărirea silită exercitată de un creditor prin sechestrarea și scoaterea la licitaţie.

S-a mai reţinut că, pot fi urmărite silit și bunurile gajate, creditorii urmând să participe la distribuirea sumelor obţinute prin valorificare.

Recursul declarat împotriva acestei ultime hotărâri de contestatoare a fost respins, prin decizia nr.7210 din 28 noirmbrie 2002, pronunţată de Secţia Comercială a Curţii Supreme de Justiţie.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs, a reţinut că S.C. S. SA Slatina în calitate de creditoare, a recurs la procedura executării silite a titlului său, datorită relei credinţe a recurentei debitoare S.C. G. C. SA Slatina, care a refuzat să-și execute de bună voie obligaţiile stabilire prin sentinţa nr.998 din 24 august 1998.

Cu rea credinţă a susţinut că creditoarea trebuie să execute disponibilul din cont, ignorând în acest fel faptul că se afla în incapacitate de plată.

De asemenea, instanţa de recurs a mai reţinut că deși recurenta a invocat că autoturismul sechestrat marca D. E., se încadra în categoria bunurilor care serveau la exercitarea activităţii sale, nu a produs nici o dovadă în acest sens.

Hotărârea instanţei de recurs este atacată de debitoarea S.C. G. C. SA Slatina prin contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art.318 C. proc. civ., criticând că instanţa de recurs nu a cercetat motivul de casare care se referea la faptul că executarea silită a fost pornită pentru un bun (autoturism) cumpărat în rate, care nu constituia proprietatea contestatoarei și asupra căruia vânzătorul și-a păstrat dreptul de retenţie, constituind drept de gaj pentru plata preţului.

A mai susţinut că, prin decizia atacată, s-a făcut o apreciere eronată a dispoziţiilor art.407 C. proc. civ., în sensul că bunul supus executării silite servește realizării obiectului de activitate al societăţii, fiind exceptat de la executare, aceasta în afara faptului că potrivit Legii nr.469/2002 (art.8 alin.2) executarea unei hotărâri se face în ordinea stabilită de lege și nu direct asupra mijloacelor ce servesc la activităţile societăţii.

Contestaţia în anulare formulată în cauză nu este fondată.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă limitativ în cazurile prevăzute de lege, prin care se urmărește anularea unei hotărâri dacă la pronunţarea ei nu au fost observate neregularităţile actelor de procedură sau dacă soluţia este rezultatul unei erori materiale existente (art.317 și 318 C. proc.civ.).

Prevederea cuprinsă în art.318 C. proc. civ., potrivit căreia o hotărâre dată în recurs poate fi retractată dacă este rezultatul unei greșeli materiale se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi respingerea greșită a unui recurs ca tardiv sau anularea sa greșită ca netimbrată și altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea sau reaprecierea probelor.

Prin urmare, greșelile instanţei de recurs care pot deschide calea contestaţiei în anulare, sunt greșeli de fapt iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispoziţiilor legale.

În speţă, însă , aceste dispoziţiile legale invocate de contestatoare nu sunt aplicabile, întrucât instanţa de recurs s-a pronunţat asupra motivului de casare, privind așa zisa exceptare de la executarea silită a autoturismului, pe considerentul că acesta servește la exercitarea activităţii societăţii, în sensul că nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens, reţinând pe cale de consecinţă, că instanţa de apel a respins întemeiat contestaţia la executare, ca nefondată.

Nici celelalte susţineri nu se încadrează în dispoziţiile art.318 C. proc. civ., întrucât instanţa de recurs nu este datoare să cerceteze fondul litigiului, ci numai să examineze hotărârea atacată în raport cu motivele expres și limitativ prevăzute de art.304 C. proc. civ., ceea ce de fapt a și făcut așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate.

În ceea ce privește pretinsa încălcare în faza executării hotărârii a ordinii de prioritate prevăzută de art.8 alin.(2) din Legea nr.469/2002, nici acest motiv nu poate fi reţinut în contextul în care debitoarea se afla în incapacitate de plată, astfel cum s-a reţinut prin considerentele deciziei atacate, așa încât creditoarea, în lipsa unor dovezi certe din care să rezulte că bunul urmărit servește la desfășurarea activităţii societăţii, corect a procedat în realizarea creanţei sale la executarea silită asupra acestuia.În consecinţă, contestaţia în anulare a fost respinsă ca nefondată.