Invalidity of penalty clauses in loan contracts under Law No. 313/1879 applicable to both civil and commercial disputes

Contract de împrumut. Clauză penală. Nulitate

Prin dispoziţiile art.1 din Legea nr.313/1879 se stipulează expres nulitatea clauzei penale înserată în contractul de împrumut, fără a se face distincţie sub aspectul naturii juridice a actului încheiat (contract civil sau comercial) , astfel încât a fost desfiinţat în parte titlul executoriu , reprezentat de contractul de împrumut, sub aspectul clauzei penale înserate în art.5, privind penalităţile de întârziere, distingându-se de dispoziţiile art.1089 alin.(2)C.civ., care se referă la nulitatea unei convenţii prin care s-a stipulat dobânda la dobândă.

(Secţia comercială, decizia nr.1839 din 20 mai 2004)

Prin sentinţa civilă nr.2570 din 11 aprilie 2003, Judecătoria Sectorului 1 București a admis, în parte, contestaţia la executare formulată de contestatoarea E. C., în contradictoriu cu intimata B.P.R.– Cooperativa de Credit – Agenţia București, și a dispus desfiinţarea în parte a titlului executoriu, reprezentat de contractul de împrumut, încheiat între părţile aflate în litigiu la 26 februarie 2000, sub aspectul clauzei penale inserate la art.5 din contract, privind penalităţile de 1% pe zi, calculate la valoarea ratei (capital și dobândă) și neachitate.

Totodată , s-a dispus anularea tuturor formelor de executare, iar intimata a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată .

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, din adresa intimatei din 4 februarie 1998, rezultă că la acea dată contestatoarea debitoare E.C. mai avea de achitat, în legătură cu creditul acordat, sumele reprezentând capital, dobânzi și penalităţi de întârziere și, faţă de dispoziţiile art.1 din Legea nr.313/1879, care stipulează nulitatea clauzei penale în contractele de împrumut, fără nici o distincţie asupra naturii actului încheiat, această clauză este lovită de nulitatate având drept efect admiterea contestaţiei și înlăturarea penalităţilor de întârziere .

De asemenea, instanţa a mai reţinut, tot plecând de la conţinutul adresei intimatei, că la data formulării contestaţiei (ţinând cont pe de o parte de plăţile efectuate de contestatoare iar pe de altă parte de fondul social pe care aceasta îl avea depus la intimată), contestatoarea nu mai avea de achitat din creditul acordat nici o datorie faţă de intimată, situaţie în care s-a apreciat că, executarea silită împotriva contestatoarei a fost pornită cu încălcarea dispoziţiilor art.3711 alin.(3) C. proc. civ.

Intimata, prin lichidator, a declarat recurs, susţinând că soluţia pronunţată în contestaţie, de desfiinţare a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut, pe motivul constatării nulităţii clauzei penale prevăzută la art.5 din contract, este criticabilă deoarece dispoziţiile Legii nr.313/1879, care interzic introducerea clauzei penale în contractele de împrumut, trebuiau interpretate în coroborare cu cele ale art.1089 c.civ., ultimul aliniat, potrivit cărora „clauza prin care de mai înainte și în momentul formării unei convenţii, alta decât o convenţie comercială, se va stipula dobândă la dobânzile datorite pentru un an sau pentru mai puţin, ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara nulă”.

Or, din conţinutul acestui text legal, rezultă per a contrario că, în convenţiile comerciale, spre deosebire de cele civile, se poate stipula clauza penală, care nu poate fi constatată nulă, din moment ce aceasta reprezintă voinţa părţilor, cu valoarea prevăzută de art.969 C. civ., având rolul de a proteja pe creditor împotriva riscului insolvabilităţii debitorului, care ar genera, nerealizarea profitului, or, scopul încheierii oricărui contract comercial este chiar profitul.

Din examinarea actelor de la dosar și a dispoziţiilor legale incidente în cauză, rezultă că prima instanţă a apreciat bine, că atâta timp cât prin dispoziţiile art.1 din Legea nr.313/1879 (în vigoare și în prezent) s-a stipulat expres „clauza penală, aflată în contracte de împrumuturi este și va rămâne anulată”, fără a face distincţie sub aspectul naturii juridice a actului încheiat (contract comercial sau contract civil),contestaţia debitoarei împotriva titlului executoriu (rezultat din contractul de împrumut, în care a fost introdusă clauza penală) este întemeiată și ca urmare a foat admisă contestaţia la executare și anulat în parte titlul executoriu, cu consecinţa înlăturării plăţii penalităţilor de întârziere.

Cum, dispoziţiile legale precizate (art.1 din Legea nr.313/1879) au un caracter special și se aplică indiferent de natura actului, este evident că acestea sunt derogatorii de la cele din dreptul comun, din art.1089 C.civ., la care face referire recurenta și pe care își bazează criticile formulate în recurs.

Pe de altă parte, reglementarea introdusă la alin.(2) al art.1089 C. civ. se referă la nulitatea unei convenţii prin care s-a stipulat dobândă la dobândă, care se va declara nulă, iar nu la clauza penală, (în temeiul căreia s-au calculat penalităţile de întârziere la plată).

Cu alte cuvinte, prevederile legale invocate de recurentă reglementează o altă materie, decât cea care formează obiectul dispoziţiilor art.1 din Legea nr.313/1879, care au fost examinate anterior și care prevăd expres nulitatea clauzei penale introdusă în contractele de împrumut, fără nici o distincţie dacă acestea sunt comerciale sau civile. Or, dacă s-ar accepta susţinerile recurentei, această împrejurare ar echivala cu o adăugare la lege.

În consecinţă, recursul intimatei a fost respins ca nefondat.