Arbitration jurisdiction extending to accessory custody contract via principal sale-purchase clause; inability to challenge irreversibly fixed competence via appeal against annulment of arbitral award

Contract de vănzare – cumpărare. Clauză compromisorie. Competenţă materială

Pârâta nu mai putea invoca, prin recurs, nelegalitatea soluţiei, care a stabilit că litigiul născut din neexecutarea celor doua contracte, de vânzare-cumpărare și custodie, este de competenţa Tribunalului Arbitral, în primă instanţă, întrucât și-a fundamentat criticile pe excepţia necompetenţei materiale, care fiind o excepţie de ordine publică, ar fi presupus posibilitatea formulării contestaţiei în anulare,situaţie în care acţiunea în anularea hotărârii arbitrale și recursul devin inadmisibile.

(Secţia comercială,decizia nr.278 din 27 ianuarie 2004)

Prin sentinţa civilă nr.961/P din 22 mai 2001, Tribunalul Timiș, secţia comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. M. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. L. S.R.L., pe care a obligat-o să predea reclamantei 192 buc. saltele tip „P.”

Prima instanţă a reţinut că, între părţile în litigiu s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare din 27 iulie 1999, în temeiul căruia reclamanta a livrat pârâtei diferite cantităţi de saltele tip „P.”, preluate în custodie de pârâtă, în baza contractului încheiat la 29 iulie 1999, că, deși existenţa produselor în depozitele pârâtei a fost confirmată prin anexa nr. 2 la contractul de custodie, aceasta nu a achitat preţul mărfii dar nu a procedat nici la restituirea lor.

Pârâta a declarat recurs, susţinând că, în mod greșit, pricina a fost soluţionată la instanţa de drept comun, deși competenţa materială revenea, conform clauzei compromisorii, înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare Tribunalului Arbitral de pe lângă Curtea de Arbitraj Comercial Timiș.

Prin decizia nr.659/R din 26 septembrie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secţia comercială și de contencios administrativ, a admis recursul pârâtei, a casat sentinţa atacată și a trimis cauza spre soluţionare Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie și Agricultură Timiș, reţinând excepţia privind existenţa clauzei compromisorii la art.16 din contractul de vânzare cumpărare și implicit, excepţia lipsei competenţei materiale de soluţionare a pricinii de către instanţele de drept comun.

Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie și Agricultură Timișoara-Comisia de Arbitraj, prin sentinţa nr.27 din 24 mai 2002, a admis acţiunea, obligând pârâta să plătească contravaloarea mărfii preluată în custodie și nerestituită, reţinând că este legal constituit și este competent material să soluţioneze pricina, faţă de clauza compromisorie înscrisă în contractul de vânzare cumpărare (art.16) chiar dacă în contractul de custodie, părţile nu au mai inserat o asemenea clauză, existând o interdependenţă între cele două contracte, contractul de vânzare cumpărare având caracterul de contract principal.

Această ultimă hotărâre, a fost atacată cu acţiune în anulare de către pârâtă, care a invocat ca temei de drept, dispoziţiile art. 364 lit.b) și i) C. proc. civ.

Prin decizia nr.1082 din 23 octombrie 2002, Curtea de Apel Timișoara, secţia comercială și de contencios administrativ, a respins acţiunea în anulare formulată de pârâtă, reţinând că, nu pot face obiectul discuţiei pentru desfiinţarea sentinţei arbitrale dispoziţiile art. 364 lit.a) și lit.i), întrucât prin decizia anterioară nr.659/R din 26 septembrie, irevocabilă, s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în primă instanţă în favoarea Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie și Agricultură Timiș ; în afara faptului că strânsa interdependenţă dintre contractul de vânzare cumpărare, în care s-a inserat clauza compromisorie, și contractul de custodie, în care nu s-a prevăzut o asemenea clauză, justifică, în condiţiile în care contractul de vânzare cumpărare are caracterul de contract principal în raport cu contractul de custodie, stabilirea competenţei materiale de soluţionare a litigiului în primă instanţă în favoarea tribunalului arbitral.

Ca atare, au fost înlăturate susţinerile pârâtei în sensul că din moment ce în contractul subsecvent de custodie nu a fost prevăzută clauza compromisorie, competenţa soluţionării litigiului izvorât din acest contract ar fi revenit instanţelor de drept comun.

Împotriva acestei ultime hotărâri, pâtâta a declarat recurs, susţinând că, potrivit încheierii din 24 mai 2000, reclamanta a precizat că înţelege să investească tribunalul arbitral cu soluţionarea pretenţiilor sale derivând din neexecutarea contractului de vânzare cumpărare, în care s-a inserat clauza compromisorie, în sensul că, în cazul ivirii unor litigii neconciliabile pe cale amiabilă, soluţionarea acestora se va face de către Camera de Arbitraj Comercial.

Curtea de Apel Timișoara, în mod greșit, și-a însușit aprecierea Tribunalului Arbitral referitoare la interdependenţa dintre contractul de vânzare cumpărare, calificat ca fiind contractul principal, și contractul de custodie încheiat ulterior, în care nu se prevăzuse clauza compromisorie, și a stabilit că raporturile comerciale dintre părţi s-au realizat, în fapt, prin încheierea celor două contracte.

Chiar dacă ar exista autoritate de lucru judecat, în ceea ce privește competenţa de soluţionare a litigiului izvorât din neexecutarea contractului de vânzare cumpărare în favoarea Tribunalului Arbitral, această competenţă nu poate fi extinsă la litigiul izvorât din contractul de custodie, din moment ce în acesta se prevede expres competenţa materială a instanţelor de judecată de drept comun.

Cum, prin dispozitivul hotărârii arbitrale, s-a prevăzut expres că „obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 147.984.000 lei cu titlu de contravaloare a mărfurilor preluate în custodie și nerestituite”, înseamnă că Tribunalul Arbitral a stabilit că temeiul juridic al obligaţiei de plată îl constituie contractul de custodie care, în absenţa unei clauze compromisorii exprese atributive de competenţă, nu îndrituia Tribunalul Arbitral să pășească la soluţionarea litigiului în primă instanţă, fiind irelevant sub aspectul competenţei materiale dacă raporturile contractuale izvorâte din neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin cele două contracte sunt sau nu interdependente. Prin urmare, fiind vorba de două contracte comerciale, care nu se suprapun sub aspectul efectelor juridice pe care le generează, nu se poate extinde, având în vedere voinţa părţilor, ca litigiile izvorâte din neexecutarea celor două contracte să fie soluţionate de instanţe diferite, nu se poate extinde clauza compromisorie din contractul de vânzare cumpărare și la cel de custodie, în care nu s-a prevăzut o asemenea clauză, astfel, că faţă de dispoziţiile art. 364 lit. b) C. proc. civ., acţiunea în anulare promovată de pârâtă trebuia admisă, întrucât competenţa de soluţionare în primă instanţă, derivând din obligaţiile neîndeplinite asumate prin contractul de custodie, revenea instanţelor de drept comun iar nu tribunalului arbitral.

În ceea ce privește criticile fundamentate pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., pârâta a susţinut că din moment ce părţile nu au convenit prin acordul lor asupra preţului produselor livrate, în baza contractului de vânzare cumpărare și acesta nici nu poate fi determinat, înseamnă că acestui contract îi lipsește un element esenţial, și anume preţul, care atrage sancţiunea nulităţii absolute, care fiind o excepţie de ordine publică îndreptăţea tribunalul arbitral să analizeze această apărare, mai ales, în contextul în care nici o probă de la dosar nu poate duce la concluzia că voinţa tacită sau implicită a părţilor a fost în sensul de a practica același preţ și în contractul de vânzare cumpărare.

Recursul pârâtei nu este fondat.

Competenţa soluţionării pricinii a fost stabilită prin decizia nr.659/R din 26 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timișoara, secţia comercială și de contencios administrativ, care admiţând recursul pârâtei, a casat sentinţa atacată și a trimis cauza spre competentă soluţionare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie și Agricultură Timiș, reţinând existenţa clauzei compromisorii inserată de părţi la art.16 din contractul de vânzare cumpărare.

Decizia menţionată (nr.659/R din 26 septembrie 2001) este irevocabilă, astfel că pârâta nu mai poate invoca, așa cum o face prin recursul de faţă, nelegalitatea soluţiei, prin care s-a stabilit că litigiul născut din neexecutarea celor două contracte, de vânzare - cumpărare și custodie, este de competenţa în primă instanţă a tribunalului arbitral.

Cum, excepţia necompetenţei materiale pe care își fundamentează pârâta criticile, este de ordine publică, aceasta avea posibilitatea, cu respectarea termenului prevăzut la art. 319 alin. (2) C.proc.civ. să atace cu contestaţie în anulare hotărârea iar nu să formuleze pe calea acţiunii în anulare și ulterior prin recurs, critici împotriva unei hotărâri irevocabile.

Dar, susţinerile pârâtei nu sunt întemeiate nici pe fond.

Astfel, în ceea ce privește criticile fundamentate pe dispoziţiile art. 364 lit. b) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare, în cazul în care litigiul nu este susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului, neputând fi primite, cu atât mai mult cu cât temeiul acţiunii iniţiale l-a constituit plata preţului produselor livrate în temeiul contractului de vânzare cumpărare, preluate de pârâtă în custodie, în baza contractului subsecvent de custodie, încheiat ulterior și în care a fost indicat detaliat preţul pe număr de bucăţi al saltelelor, livrate în considerarea primului contract (de vânzare cumpărare).

Deci, temeiul acţiunii îl constituie contractul de vânzare cumpărare, în care, a fost inserată clauza compromisorie, la art.16.

Contractul de custodie, fiind un contract accesoriu, nu dă naștere la drepturi patrimoniale directe, astfel că pretenţiile formulate prin acţiune nu derivă din contractul de custodie, care are doar rolul de a completa drepturile și obligaţiile izvorâte din contractul de vânzare cumpărare și ca atare, așa cum a reţinut și Tribunalul Arbitral, în mod corect, între cele două contracte există o strânsă legătură în sensul că se completează reciproc, concluzie ce se impune faţă de faptul că ambele contracte se referă la aceeași cantitate de saltele (vândută de reclamantă și preluată în custodie de pârâtă).

S-a constatat, din susţinerile pârâtei privind competenţa materială în soluţionarea litigiului izvorât din neexecutarea contractului de custodie, că aceasta ar reveni instanţelor de drept comun, întrucât în contract nu a fost inserată clauza compromisorie. Dar, ţinând cont de caracterul accesoriu al contractului de custodie și de caracterul principal al contractului de vânzare-cumpărare, în care a fost inclusă clauza compromisorie și faptul că ambele contracte, deși separate, au fost încheiate în executarea unui unic raport contractual (vânzarea saltelelor), în mod justificat, s-a apreciat că litigiul, în integralitatea sa este susceptibil de a fi soluţionat pe calea arbitrajului.

În ceea ce privește susţinerile pârâtei recurente, fundamentate pe art. 364 C. proc. civ., care prevede că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare, în situaţia în care aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţiile imperative ale legii, s-a constatat că, în speţă, nu-și găsește aplicarea, deoarece lipsa preţului din contractul de vânzare cumpărare (care într-adevăr ar fi atras nulitatea acestui contract) a fost suplinită prin includerea clauzei compromisorii și ca atare, cele două contracte, deși au fost încheiate separat, se află într-o strânsă interdependenţă și se completează reciproc, ceea ce înlătură susţinerile pârâtei conform cărora, contractul de vânzare cumpărare ar fi lovit de nulitate absolută, pentru lipsa unui element esenţial al acestuia, cu referire la faptul că părţile nu au convenit expres asupra preţului produselor livrate.

În consecinţă, recursul declarat de pârâtă a fost respins.