Legal compensation of reciprocal commercial debts extinguishes claim for unpaid invoices; supplier's appeal dismissed

Compensaţia legală. Datorii reciproce

Potrivit art.1144 C.civ., „compensaţia se operează de drept, în puterea legii și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta, cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurenţa cotităţilor lor respective”, iar potrivit art.1145 compensaţia are loc cu certitudine între „ două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile și care deopotrivă sunt lichide și exigibile”.

În aceste condiţii existenţa unui angajament de plată neonorat nu poate fi valorizată ca o plată valabilă făcută de un creditor și acceptată de către celălalt pentru invalidarea intervenţiei compensaţiei legale.

(Secţia comercială, decizia nr.4797 din 14 octombrie 2005)

Prin sentinţa civilă nr.111 din 17 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Covasna a fost admisă în parte acţiunea reclamantei SC R. C. SRL Gheorghieni prin lichidator judiciar în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL, în sensul că a obligat pârâta să plătească contravaloarea facturilor neachitate și penalităţi de întârziere. De asemenea a fost respins capătul de cerere privind reactualizarea debitului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin facturile fiscale din decembrie 2000 acceptate de pârâtă, reclamanta a livrat acesteia produse alimentare și ţigări, cu menţiunea plăţii la data de 7 decembrie 2000 și a calculării unor penalităţi de întârziere în sumă de 4 % pe zi, în caz de neplată. Conform angajamentului luat de reclamantă la 31 iulie 2000, aceasta s-a obligat să plătească contravaloarea facturilor emise de pârâtă până la 12 septembrie 2000, urmând ca diferenţa să se compenseze în marfă. În ceea ce privește compensarea convenţională invocată de pârâtă prin întâmpinare, nu a putut fi reţinută, deoarece între părţi nu a existat un acord de stingere a datoriilor reciproce ci numai un angajament de plată din partea reclamantei pentru datorie .

Ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei contractuale, de către pârâtă, reclamanta a stabilit întinderea prejudiciului suferit prin aplicarea unor penalităţi debitului restant pentru fiecare zi în întârziere a executării obligaţiei, în cuantumul de 4 % stabilit de părţi astfel că părţile au determinat anticipat și echivalentul prejudiciului suferit de creditoare ca urmare a neexecutării obligaţiei încât reactualizarea debitului nu se mai justifică.

Curtea de Apel Brașov, Secţia comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr.194/AP/ din 15 septembrie 2004, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr.111 din 17 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Covansa, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a constatat că a operat compensaţia legală între reclamantă prin lichidator judiciar și pârâtă, așa că acţiunea a fost respinsă.

Instanţa de apel a reţinut că între părţi au existat datorii reciproce, fapt ce a condus instanţa de fond la analiza intervenţiei compensaţiei legale pentru stingerea acestor debite. Deși s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor generale ale art.1144 C.civ. referitoare la reciprocitatea obligaţiilor, la caracterul cert, lichid și exigibil al creanţelor reciproce, instanţa de fond a constatat neîndeplinirea unei alte condiţii legale și anume acceptarea de către unul dintre creditori a plăţii, făcute de către celălalt, caz în care renaște creanţa celui ce a plătit.

Constatarea instanţei de fond nu corespunde probelor cauzei, fiind înlăturată, deoarece angajamentul luat de reclamantă la 31 iulie 2000, care s-a presupus că a fost onorat, în realitate nu a fost executat, întrucât biletele la ordin și cecul emise de reclamantă au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil.

Împotriva deciziei nr.194/AP/ din 15 septembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Brașov, Secţia comercială și contencios administrativ reclamanta a declarat recurs , criticând această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectele că nu operează posibilitatea legală a compensării debitelor reciproce, și nu există ordinul de compensare, cu regim special, care constituie singurul document justificativ în contabilitatea societăţilor, toate acestea cu raportare la procedura instituită de Legea nr.64/1995, fiind invocat ca temei de drept al cererii de recurs dispoziţiile art.304 pct.8 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate în cererea de recurs, a constatat că acestea sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente.

Printr-o corectă și integrală apreciere a probelor, instanţa de apel a stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părţi, întinderea drepturilor și obligaţiilor asumate în cadrul relaţiilor comerciale fundamentate pe facturile fiscale din 6 decembrie 2000, acceptate de către pârâtă, reclamanta livrând acesteia produse cu menţiunea plăţii la data de 7 decembrie 2000 și a calculării unor penalităţi de întârziere.

În faza procesuală a fondului și a apelului, pârâta s-a apărat în mod constant, că au existat datorii reciproce, certe lichide și exigibile, care fac ca ele să se stingă reciproc, iar data de 7 decembrie 2000, când a operat compensarea, este anterioară lunii septembrie 2001, data deschiderii procedurii de faliment a reclamantei. A fost dată o eficienţă juridică maximă dispoziţiilor cuprinse în art.1144 și 1145 C. civ., conform cărora compensaţia operează de drept, în puterea legii chiar și „când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta, cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurenţa cotităţilor lor respective”. Compensaţia a avut loc cu certitudine între două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani și care deopotrivă sunt lichide și exigibile.