Late payment penalty clause unenforceable due to unresolved objection during negotiations; appeal allowed and claim dismissed

Contract de vânzare-cumpărare.Clauza penală. Lipsa acordului de voinţă a părţilor.

Clauza penală fiind o convenţie accesorie,pntru a dobândi forţă obligatorie trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, printre care se înscrie și acordul de voinţă al părţilor. Cum obiecţiunea care privea aplicarea sancţiunii pentru plata penalităţilor de întârziere nu a fost soluţionată ,creditorul nu poate cere executarea clauzei penale.

(Secţia comercială, decizia nr.1143 din 18 februarie 2005)

Reclamanta S.C. C. SA Târgoviște a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. T. SA Brașov și a solicitat ca să fie obligată la plata penalităţilor de întârziere în plata facturilor emise pentru decontarea contravalorii oţelurilor livrate, conform contractului din 2000 și clauzei penale cuprinsă în art.29, prin care s-a stipulat că pentru întârzierea la plata preţului, cumpărătorul datorează penalităţi de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere în decontare.

Tribunalul Brașov, prin sentinţa civilă nr.477 din 23 februarie 2000, a respins excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, a admis în parte acţiunea și a obligat pârâta să-i plătească penalităţi de întârziere. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a apreciat că penalităţile de întârziere sunt datorate numai pentru perioada 6 ianuarie- 14 aprilie 2000, când a operat clauza din contractul încheiat pentru anul 1999, chiar și fără încheierea unui act adiţional care să privească perioada luată în calcul, motivat de faptul că pentru primul semestru al anului 2000, pârâta a lansat comenzi privind necesarul de materiale.

Împotriva sentinţei, pârâta a declarat apel contestând existenţa clauzei penale pentru obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere în în decontare, în condiţiile în care contractul din 1999 nu a fost prelungit după data de 31 decembrie 1999 prin act adiţional așa cum se stipulase în art.4 din acest contract.

Curtea de Apel Brașov, prin decizia nr.138 pronunţată la data de 26 mai 2004, a respins apelul, apreciind că pârâta apelantă a fost de acord cu plata de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului chiar dacă s-a dat o calificare greșită măsurilor reparatorii. Instanţa de apel a mai reţinut că toate livrările efectuate în anul 2000 sunt supuse clauzelor contractului din 2000 iar nu contractului din 1999 care a expirat în luna decembrie a aceluiași an.

Prin urmare, contractul din 2000 a operat pe întreg anul 2000, dar pentru că pârâtei apelante nu i se poate face o situaţie mai grea în propria cale de atac, sentinţa instanţei de fond a fost păstrată, iar apelul pârâtei a fost respins.

Împotriva deciziei, pârâta a declarat recurs .

Pârâta a invocat motivele prevăzute de art.304 pct.4,6,8,9 și 10 C. proc. civ. argumentând că instanţa a depășit atribuţiile puterii judecătorești atunci când s-a pronunţat asupra unei părţi din sentinţă care nu a fost atacată cu apel și a stabilit, substituindu-se părţilor că, în cadrul clauzei penale, daunele moratorii pot înlocui daunele compensatorii; că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât a considerat că toate livrările din 2000 sunt supuse contractului din anul 2000 cu toate că acest contract a fost semnat cu obiecţiuni și a intrat în vigoare în mai 2000.

Recursul este fondat.

Criticile aduse hotărârilor pronunţate în cauză ridică mai multe probleme de drept, de a căror dezlegare depinde soluţia însăși. Problema controversată, care a fost privită divergent de cele două instanţe, așa cum se desprinde din criticile recurentei și din soluţiile pronunţate, este dacă între părţile în proces a existat un raport juridic contractual care să constituie premisa răspunderii pentru întârzierea în plată. În măsura în care această cerinţă a răspunderii contractuale este îndeplinită urmează a se vedea și dacă evaluarea convenţională asupra cuantumului despăgubirilor întrunește acordul de voinţă al părţilor, dacă aceasta convenţiei accesorii.

Din această perspectivă, în cauză s-au solicitat penalităţi de întârziere în decontare în temeiul contractului din 2000, invocându-se clauza penală inserată în art.29 din menţionatul contract. Facturile din situaţiile anexă la acest contract luate în calcul pentru plata penalităţilor, privesc o perioadă din anul 2000, iar disputa dintre părţi, pe care instanţele o aveau de soluţionat era dacă este în vigoare clauza penală din art.29 , întrucât contractul din 2000 a fost semnat în luna mai 2000, cu obiecţiuni din partea debitorului care vizau expres înlăturarea acestui articol.

Poziţia pârâtei, în legătură cu art. 29, prin care erau stabilite penalităţi de întârziere în plată, rezultă din înscrisul din dosarul de fond prin care s-au formulat obiecţiuni, stipulându-se expres „Nu suntem de acord cu privire la art.29”.

Urmarea obiecţiunilor, pârâta a formulat răspunsul din adresa 21410/23 mai 2000 în care, deși s-a referit la art.29, și-a exprimat acordul să plătească ea însăși penalităţi pentru neexecutare sau nelivrare în termen, dar numai dacă plata se face în avans.

Așadar, la data de 23 martie 2000, când s-a răspuns la obiecţiunile formulate de pârâta recurentă, contractul nu era perfectat și nici după această dată clauza privind sancţionarea întârzierii în plată nu s-a conciliat pentru a se pune problema că există convenţie între părţi care prestabilește echivalentul prejudiciului suferit de creditor în caz de întârziere în plata mărfii.

Prin urmare, clauza penală fiind o convenţie accesorie, pentru a dobândi forţă obligatorie trebuia să îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, printre care se înscrie și acordul de voinţă al părţilor.

Cum obiecţiunea cu privire la articolul care privea aplicarea sancţiunii pentru plata penalităţilor de întârziere în decontare nu a fost soluţionată, creditorul nu poate cere executarea clauzei penale.

S-a argumentat că de vreme ce livrarea a fost acceptată și plătită, atunci operează și clauza penală.

Aceste argumente nu pot fi primite întrucât clauza penală nu este o garanţie pusă la îndemâna creditorului pentru realizarea creanţei sale ci o modalitate de evaluare a prejudiciului suferit de creditor în caz de întârziere în executarea obligaţiei. Privită ca sancţiune această convenţie trebuie să fie însușită fără echivoc de cel căruia i se adresează, respectiv de debitorul obligaţiei executată cu întârziere.

Instanţa de apel a interpretat greșit și conţinutul art.12 din adresa nr.320/2000, în sensul că recurenta pârâtă s-a declarat de acord ca executarea necorespunzătoare a obligaţiilor să fie sancţionată cu plata de daune interese. Această interpretare a fost posibilă datorită neobservării conţinutului art.12 din obiecţiunile formulate la contract, prin care pârâta nu a fost de acord cu art.29 în care era stipulată sancţiunea pentru plata cu întârziere a preţului, distincţie pe care părţile au făcut-o prin cele două adrese.

Cu privire la daunele compensatorii propuse prin obiecţiunile la contract, reclamanta și-a însușit obiecţiunea în sensul precizat expres „suntem de acord să plătim penalităţi de neexecutare sau nelivrare în termen dar numai dacă plata se face în avans permanent”. Din conţinutul acestui text nu se poate trage însă concluzia că pârâta este cea care s-a obligat să suporte daune compensatorii, ci dimpotrivă.

Raţionamentul instanţei de apel este greșit și dintr-un alt punct de clauză generală referitoare la neexecutarea obligaţiilor contractuale și că denumirea greșită de daune compensatorii și nu moratorii nu poate înlătura răspunderea debitoarei pentru că aceasta a înţeles să fie sancţionată cu plata de daune interese. Acest argument nu poate fi reţinut câtă vreme pentru plata cu întârziere exista stipulaţie distinctă în contract (art.29) pe care pârâta recurentă nu a acceptat-o.

Ca urmare, acceptarea daunelor interese compensatorii, menite să acopere prejudiciul suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei, nu acoperă și situaţia când se pretind daune interese moratorii care vizează acoperirea prejudiciului creat ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de plată.

2. Dacă s-ar trece peste argumentele arătate, care se fundamentează pe conţinutul înscrisurilor aflate la dosar, încă nu s-ar putea pune problema daunelor interese sub forma penalităţilor de întârziere, întrucât răspunderea contractuală operează în situaţia în care obligaţiile izvorăsc din contract. În cazul de faţă, facturile privesc produse care s-au livrat anterior perfectării contractului din 2000, astfel că lipsește premisa angajării răspunderii contractuale.

S-a susţinut că pentru perioada respectivă, pârâta a emis comenzi care au fost executate, ceea ce, în comercial, echivalează cu un contract în formă simplificată, reglementat de art.35 și urm. C.com. Într-adevăr, comenzile au fost executate, însă, această formă de contract dă naștere la obligaţia de plată a preţului fără daune moratorii sub forma penalităţilor de întârziere în decontare, din moment ce lipsește convenţia accesorie, clauza penală.

3. Instanţa de fond a apreciat că pentru anul 2000, nu s-a dovedit acordul de voinţă pentru plata penalităţilor de întârziere în decontare, motivat și de faptul că răspunsul la obiecţiunile recurentei pârâte se referă la neexecutarea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale. Instanţa de apel, interpretând greșit conţinutul obiecţiunilor și al răspunsului la obiecţiuni, a ajuns la concluzia că penalităţile de întârziere în plată sunt datorate pe întreaga perioadă solicitată, dar pentru că debitoarea se afla în propria cale de atac, apelul său a fost respins.

4.Critica pârâtei, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art.132 și art.134 C.proc.civ., pe aspectul modificării temeiului de drept nu poate fi primită întrucât în dosarul de fond, se poate observa că pârâta a adus alte argumente în sprijinul susţinerii că penalităţile sunt datorate și anterior semnării contractului din 2000. În opinia sa, a funcţionat clauza penală din contractul pe 1999, pe baza acordului său de principiu pentru încheierea contractului pentru anul 2000, dar și pentru că pârâta a emis comenzi pentru semestrul I al anului 2000 încă din noiembrie 1999, ceea ce înseamnă acordul de voinţă pentru prelungirea vechiului contract.

Această apărare a fost acceptată de instanţele care au soluţionat cauza în mod greșit, întrucât nu au observat lipsa actelor adiţionale de prelungire a contractului din anul 1999 până la semnarea contractului pentru anul 2000, conform clauzei stipulată în art.4 care avea următorul conţinut: „Prezentul contract e valabil până la data de 31 decembrie 1999 și se prelungește prin act adiţional încheiat în formă scrisă de către cele două părţi ale contractului”.

Prin urmare, nu era vorba de o modificare a temeiului de drept ci de o argumentare pentru înlăturarea susţinerilor privind lipsa oricărei convenţii pentru plata penalităţilor de întârziere.

Aceste argumente, așa cum s-a arătat deja, au fost acceptate greșit de instanţe, iar consecinţa acceptării lor a fost prezumţia că debitoarea și- a însușit o clauză penală generică referitoare la neexecutarea obligaţiilor contractuale.

În consecinţă, recursul declarat de pârâtă a fost admis și a fost modificată decizia atacată, în sensul admiterii apelului aceleiași părţi și modificării sentinţei, în sensul respingerii acţiunii.