Solidarity in commercial association contracts: exclusion of non-party co-debtor under Commercial Code art. 42

Contract de asociere în participaţiune. Prezumţia de solidaritate a codebitorilor

Potrivit art.42 C.com., solidaritatea „nu se aplică la necomercianţi pentru operaţiuni care, încât îi privește, nu sunt fapte de comerţ”. În cauză, obligaţia de plată a pârâtei asociate, decurgând din contractul de asociere, este una comercială. Părăta care nu este parte în contract nu are calitate de codebitor, pentru a fi ţinută solidar la plată.

(Secţia comercială,decizia nr.497 din 27 ianuarie 2005)

Reclamanta S.C. F. A. SRL Zalău a chemat în judecată pe pârâtele S.C. M&B C. SRL Zalău și M. C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună rezoluţiunea contractului de asociere din 5 aprilie 1993, încheiat între aceasta și pârâta I, precum și obligarea ambelor pârâte la eliberarea bunurilor și lucrărilor efectuate, în baza contractului menţionat. În subsidiar, pentru cazul în care pârâtele doresc să păstreze bunurile a căror restituire se cere, înglobate în staţia de benzină, reclamanta a solicitat obligarea acestora la plata contravalorii aportului în materiale și manoperă.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 5 aprilie 1999, a încheiat cu pârâta I un contract de asociere, având ca obiect construirea unei staţii de benzină, conform autorizaţiei de construcţie, eliberată pe numele pârâtei II, având calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra terenului. Staţia urma a fi exploatată în comun, profitul urmând a se repartiza proporţional cu cota de participare la edificarea acesteia.

În temeiul convenţiei menţionate, reclamanta a achiziţionat bunuri materiale și a achitat contravaloarea manoperei de construcţie-montaj a staţiei.

Contrar celor convenite, la finalizarea lucrărilor nu s-a făcut evaluarea aportului fiecărui contractant la edificarea staţiei de benzină, în vederea stabilirii cotei de participare la repartizarea profitului.

Mai mult, pentru diminuarea profitului realizat din activitatea comercială a staţiei, pârâta M.C. a mai înfiinţat o societate comercială, având ca unic scop trecerea produselor petroliere prin aceasta, anterior înregistrării acestora în contabilitatea S.C. M&B C. SRL Zalău, cu reţinerea profitului în favoarea acestei din urmă societăţi.

Pârâta S.C. M&B C. SRL Zalău a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâta I a susţinut că, deși se cere rezoluţiunea contractului de asociere, în faţa unui acord tacit, acesta nu a fost pus în executare niciodată, așa încât nu se poate pune problema rezoluţiunii. În aceste condiţii, reclamanta nu a contribuit la edificarea staţiei de benzină, așa încât cererea de restituire nu este întemeiată.

În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică. În baza actelor existente la dosar și a actualizării sumelor la nivelul lunii decembrie 1999, expertul tehnic a concluzionat că reclamanta a achitat suma totală. O nouă expertiză tehnică a actualizat valoarea staţiei de benzină. Aceste valori au fost modificate ulterior, prin completarea expertizei ca urmare a formulării de obiecţiuni de către reclamantă și pârâta I.

A fost efectuată și o expertiză contabilă, care a identificat facturile emise de furnizori către cele două asociate și a concluzionat că reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă facturile și a achitat valoarea acestora, cu excepţia facturii din 25 iunie 1994.

La dosar au mai fost depuse și două expertize tehnice extrajudiciare, realizate la cererea reclamantei, respectiv a pârâtei I.

Prin sentinţa civilă nr.688 din 17 noiembrie 2000, Tribunalul Sălaj, Secţia civilă a admis acţiunea și a obligat pârâtele, în solidar, să plătească despăgubiri, cu dobânda de 35% pe an, începând cu data de 16 decembrie 1998 și până la achitarea integrală a debitului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că expertiza efectuată în cauză este în concordanţă cu lucrările efectuate la staţia de benzină și cu plata lucrărilor efectuate de reclamantă, așa încât a validat-o și a dispus obligarea potrivit concluziilor acesteia.

Pârâtele au declarat apel, susţinând că sentinţa este netemeinică și nelegală deoarece:

- instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra obiectului dedus judecăţii, ci asupra a ceea ce nu s-a cerut, cu încălcarea principiului disponibilităţii;

- s-a făcut o greșită aplicare a legii, atât în ceea ce privește aplicarea dispoziţiilor legale privind obligaţiile solidare și prescripţia extinctivă iar instanţa a aplicat dispoziţiile Codului comercial unui raport juridic civil;

- starea de fapt nu este în concordanţă cu materialul probator administrat.

Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr.533 din 17 mai 2001, a admis în parte apelul declarat de pârâta I și a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâtele, în solidar, la plata despăgubirilor.

Constatând că instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat asupra apelului declarat de pârâta M. C. împotriva hotărârii primei instanţe, Curtea Supremă de Justiţie,Secţia comercială, prin decizia nr.2534 din 9 mai 2003, a admis recursurile declarate de pârâţi împotriva deciziei nr.533 din 17 mai 2001 a Curţii de Apel Cluj, Secţia comercială și de contencios administrativ, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza aceleiași instanţe în vederea rejudecării apelurilor.

Prin decizia nr.43 din 27 ianuarie 2004, Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială și de contencios administrativ a respins apelurile declarate de părţi împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut caracterul comercial al litigiului, formularea acţiunii înlăuntrul termenului de prescripţie și deţinerea în fapt de către pârâte a staţiei de benzină edificată cu contribuţia reclamantei.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtele au declarat recurs.

Pârâta M.C. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe și, pe fond, respingerea acţiunii. În subsidiar, pârâta a solicitat admiterea în parte a apelului și stabilirea despăgubirilor la nivelul lunii decembrie 1999, fără dobânzi.

Pârâta II a susţinut că în mod greșit s-a reţinut legitimarea procesuală pasivă a sa, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată.

Totodată, instanţele au făcut o greșită aplicare a solidarităţii, cu privire la obligaţia de plată stabilită în favoarea reclamantei.

Pârâta a susţinut că în mod greșit a fost respinsă excepţia dreptului la acţiune al reclamantei.

Pe de altă parte, reclamanta nu poate pretinde că este, în raporturile cu pârâta II, în situaţia constructorului de bună credinţă, atâta timp cât staţia de benzină a fost edificată de pârâta I.

Pârâta I a solicitat, de asemenea, admiterea recursului, arătând că situaţia de fapt a fost stabilită eronat, contrar probatoriului administrat în în cauză din care rezultă că aceasta a edificat staţia de benzină pe terenul proprietatea pârâtei II.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei a fost eronat respinsă, în raport cu data chemării în judecată raportat la data edificării construcţiei.

Pe de altă parte, pârâta a mai susţinut că nu are calitate procesuală pasivă, în raport cu împrejurarea că reclamanta nu are calitatea de constructor ci doar a achitat parţial anumite lucrări.

De altfel, instanţa nu s-a preocupat de a examina și stabili natura juridică a dreptului reclamantei care, în nici un caz nu este unul real ci un drept de creanţă. Întinderea dreptului de creanţă a fost greșit stabilită, ca urmare a reactualizării inclusiv a taxei pe valoarea adăugată iar obligaţia de plată a dobânzii a fost greșit stabilită sub aspectul temeiului, cu referire la lipsa unui contract comercial, a cuantumului, precum și a datei de la care curge, cu referire la stabilirea unei date anterioare exigibilităţii sumei.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, s-a stabilit în cauză că între reclamantă și pârâta I a intervenit un contract de asociere privitor la edificarea unei staţii de benzină, pe terenul pârâtei II, în vederea realizării în comun a unei activităţi comerciale.

Drept urmare, faţă de dispoziţiile art.893 C. com. raportat la art.56 C.com, cu menţiunea că prin „act” cele două texte nu au în vedere numai contractele ci orice fapt juridic apt a crea obligaţii, în mod legal s-a apreciat că litigiul este de competenţa jurisdicţiei comerciale, așa încât recursurile se constată a fi nefondate sub aspectul acestei critici.

Potrivit art.7 din Decretul nr.167/1958 „prescripţia începe să curgă de la data când se naște dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”.

Din actele dosarului rezultă edificarea în comun de către reclamantă și pârâta I a staţiei de benzină B.. După începerea derulării activităţii comerciale specifice prin staţia menţionată, urma să producă efecte între reclamantă și pârâta I convenţia privitoare la evaluarea participării fiecărei părţi și stabilirea cotei din profit corespunzător aportului.

Pârâta II, ulterior edificării construcţiei a intabulat construcţia în cartea funciară pe numele său. Reclamanta a formulat acţiune în rectificarea cărţii funciare. Din momentul respingerii irevocabile a cererii sale, reclamanta a avut certitudinea imposibilităţii realizării contractului de asociere. Drept urmare, în mod corect instanţele au reţinut această împrejurare ca moment al nașterii dreptului la acţiune, așa încât recursurile se constată a fi neîntemeiate și sub aspectul acestei critici.

Potrivit art.42 C.com., solidaritatea „nu se aplică la necomercianţi pentru operaţiuni care, în cât îi privește, nu sunt fapte de comerţ”.

În cauză, obligaţia de plată a pârâtei I, decurgând din contractul de asociere, este una comercială. Pârâta II nu este parte în contractul de asociere și, în consecinţă, nu are calitate de codebitor, ţinută solidar la plată.

Obligaţia acesteia de plată a luat naștere din valorificarea drepturilor prevăzute de codul civil în considerarea calităţii sale de titular al dreptului de proprietate asupra terenului pe care a fost edificată staţia de benzină. Drept urmare, acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art.42 alineatul ultim din codul comercial, recursul declarat de pârâta II fiind fondat sub aspectul acestei critici.

În consecinţă, Curtea a respins recursul declarat de pârâta I, a admis recursul declarat de pârâta II, a modificat în parte decizia atacată, în sensul că a admis apelul declarat de aceeași parte și a modificat sentinţa în sensul înlăturării solidarităţii.